Democrație hipercenzitară în Suedia secolului XIX.
Discuție bizară la o bibliotecă în Chișinău..
(Eu tocmai înregistrez 3 cărți pe care vreau să le împrumut).
O bibliotecară se apropie de masă:
– Vai, Dvs luați cărți în grafie chirilică, vechi? Vă interesează?
– Da, lucrez la o carte despre perioada aia, zic eu.
– Ce păcat că am aruncat majoritatea cărților în chirilică deja!
– Păi, continui, mai am și obiceiul de a digitaliza unele dintre ele și le urc pe internet să le mai citească și alții, mai ales cărți care nu au mai apărut cu grafie latină după 1990.
– Cum, le scanați?
– Da.
– Păi, e ilegal. Știți prevederile legii cu privire la drepturile de autor?
– Da, le cunosc. Cred că le respect.
– Biblioteca nu are dreptul să vă permită să scanați.
– Eu șterg referințele despre bibliotecă la editarea imaginilor…
– Oricum, cărțile astea sînt protejate de dreptul de autor, trebuie să treacă 70 de ani…
– Înțeleg, doamnă, dar…Dvs le aruncați pur și simplu. Eu încerc să le păstrez măcar în variantă digitală.
– Nu e legal că le scanați.
– Poate nu e legal că le aruncați?
Tăcere…
Și discuția parcă a murit: doamna se uită la mine nedumerită…apoi pleacă.
Îmi iau cărțile, urez o seară bună și plec.
Robert Badinter, fostul ministru francez al justiției din vremea lui François Mitterrand, a scos în 2018 o cărțulie – Idiss – în care povestește biografia bunicii lui, Idiss, originară din gubernia Basarabia (1).
La începutul cărții Badinter povestește o istorie tragi-comică despre cum bunica sa a ajuns…contrabandistă de țigări la granița ruso-română.
Repovestesc istoria aici, fragmentele traduse din carte vor fi încadrate în ghilimele.
După pleacarea în armată a soțului ei, Șulim, Idiss a rămas să trăiască, cu cei doi fii, la socrii săi. (…) ”Familia însă era săracă iar trei guri de hrănit în plus însemna o povară. Nu că socrii ei ar fi fost egoiști sau zgîrciți: ei erau săraci ca Iov în Biblie”. Idiss o ajuta pe soacra ei la muncile casnice, broda batiste și cămăși pentru bogații orașului, neevrei. În zilele de piață Idiss pleca în oraș cu noaptea în cap și își scoate broderiile pe o masă pliantă. Comerțul ei însă nu prea mergea, poate pentru că Idiss nu prea cunoștea lucrurile care sînt la modă (…).
Într-o zi geroasă de iarnă, în timp ce Idiss vindea în piață împreună cu feciorul Avrum și înghețau ambii, un vînzător ambulant (fr. colporteur) s-a apropiat de ea și i-a propus să meargă la crîșma de alături să bea un ceai cu el, să se încălzească.
Idiss a ezitat dar a acceptat în cele din urmă.
Ajunși în crîșmă, bărbatul i-a propus femeii să facă parte dintr-o schemă de contrabandă a tutunului:
”- Tu știi că noi sîntem la doar două verste de granița română?
– Ei și, zice ea.
– Păi, dincolo, de cealaltă parte, la români, un pud de tutun e cu două ruble mai ieftin decît în Rusia. (…) Uite ce îți propun. Eu voi cumpăra de acolo tutun de cel mai bun soi de la țărani pe care îi cunosc. Iar tu o să iei cîte un coș în ambele mîini și o să treci granița într-un loc pe care ți-l voi arăta, pe o mică cărărușă de pădure, pe unde nu trece nimeni. În partea cealaltă te va aștepta un prieten, un evreu onest. El va pune tutun în fiecare coș, nu prea mult ca să nu-și fie greu. De asemenea el o săți dea un plic cu două ruble în el. Iar tu vei reveni pe același drum. N-o să te vadă și n-o să te audă nimeni. Tu îți vei păstra cele două ruble ca comision, bineînțeles. După cum vezi afacerea e curată: nu furi pe nimeni și nu faci rău decît administrației care ne fură totul prin impozite grele. Deci ceea ce faci tu e un fel de recuperare a banilor de la administrație (…).
– Și dacă mă prind vameșii sau poliția?
– Nu-ți face probleme, Idiss. Am aranjat totul cu vameșii deja. Ei mor de foame cu lefele lor mizerabile. Eu îi voi preveni cînd tu vei trece granița și ei vor privi în altă parte, asta-i totul.”
Idiss ezită o vreme apoi acceptă totuși (după ce vînzătorul ambulant a ridicat comisionul la 10 ruble.
Cîteva luni Idiss a traversat regulat granița ruso-română. Afacerea mergea destul de bine și banii îi ajungeau nu doar pentru cheltuieli curente ci chiar pentru niște mici economii.
Într-o bună zi însă a fost abordată de Ivan Petrovici, jandarmul satului care a invitat-o la post.
Idiss și-a dat seama că a fost descoperită.
A mers la postul de poliție.
Ivan Petrovici i-a zis deodată că știe cu ce se ocupă ea.
”Traficul cu tutun nu este pentru amatori, Idiss. Iată deja de șase luni tu treci frontiera și aduci tutun blond pe care i-l transmiți știi tu cui. Nu o să-i spun numele că nu are rost. Întrucît ești o femeie curajoasă o să îți zic direct cum stau lucrurile. Șeful meu a priceput că ceva nu e în regulă cu comerțul cu tutun. Pe de o parte toată lumea îi raportează că traficul cu tutun la frontieră a încetat dar toate crîșmele sînt pline de fum ca și cum tutunul ar izvorî. Șeful mi-a zis că vrea să arestez contrabandiști, vrea nume concrete, nu rapoarte vagi despre măsuri ce urmează a fi luate. (…)”
Idiss a recunoscut că face contrabandă cu tutun dar i-a explicat jandarmului că acceptă să fie cărăuș ilegal de tutun doar pentru a-și putea hrăni copiii.
Jandarmul zicea că oricum fapta ei e crimă și că va fi nevoit s-o aresteze. Idiss a izbucnit în lacrimi.
Jandarmul s-a îmbunat.
”Ascultă-mă, Idiss, în loc să plîngi. Am o idee. Tu ai nevoie de bani iar eu am nevoie să îi dau șefului probe că păzim frontiera și luptăm cu contrabandiștii. Pentru moment o să te las să îți continui traficul de tutun. Dar o dată din cincispreze tu vii aici cu tot tutunul. Eu o să te arestez, tu o să petreci noapte în celulă, eu o să îți confisc o parte din tutun iar tu vei plăti o mică amendă. În felul ăsta tu mai cîștigi cîteva ruble pentru copiii tăi, eu o să arăt șefului că îmi fac treba și toată lumea este mulțumită.
Așa au și făcut. În zilele fixate, Idiss, îmbrăcată gros, cu un coș plin pe jumătate cu tutun, cu o coptură și o sticlă de vodcă venea la comisariat, unde deja toată lumea o cunoștea. Jandarmii o plasau singură într-o celulă. Ei beau în cinstea ei. Idiss pleaca acasă dimineața, la răsăritul soarelui, după ce prepara un samovar de ceai pentru jandarmi.”
Note:
1. Wikipedia franceză zice că strămoșii lui Badinter ar fi din actualul raion Telenești ceea ce nu pare posibil din motiv că Teleneștiul, deși important centru evreiesc în gubernia Basarabia nu era totuși la graniță cu România.
E a doua carte a lui Mihail Zâgar pe care pe o citesc (despre prima am scris aici). El le-a scris în ordine inversă dar eu le-am citit cum am avut chef. Mă îndoiesc că ordinea lecturii ar conta, în genere.
Cartea se prezintă a fi o scurtă istorie a Rusiei contemporane din perspectiva ”clicii” lui Putin (adică anturajul și persoanele ce-l înconjoară pe acesta).
Ca și în cealaltă carte Zâgar folosește metoda de a scrie istoria din prisma unui fel de jurnale personale ale persoanelor cele mai apropiate de putere – bîrfe, intrigi, cusururi sau șiretlicuri: astea-s motoarele istoriei lui Zâgar. Un fel de istorie politică a Rusiei compusă din statusuri pe instagram (Ramzan Kadîrov), pe twitter (Dmitri Medvedev), colaje din presa galbenă și… varii speculații despre eroul principal, Putin.
În legătura cu Putin, gîndirea și viziunile acestuia, subiectul central al cărții, cartea lui Zâgar nu prea aduce lucruri noi: în primul rînd autorul nu a reușit să îi ia interviu acestuia așa încît îl descrie așa cum îl găsește în presa guvernamentală sau cea de opoziție (în comparație, se pot găsi investigații foarte bune ale gîndirii și concepțiilor filosofico-politice ale lui Putin).
Fără un interviu sau măcar contact direct cu Putin cartea este, evident mult mai subțire din punct de vedere al metodologiei. Zâgar este condamnat să-și construiască un Putin personal din articole de ziare, prezențe și absențe ale lui Putin, emisiuni și dialoguri televizate, bîrfe, comunicate de presă oficiale etc. Un Putin reușit ca figură literară, dar prea puțin profund sau interesant sau relevant ca figură politică reală.
Din acest motiv Putin-ul lui Zâgar este cumva schematic (chiar dacă dinamic întucît trebuie să acopere mai multe roluri ”sociologice”): ba liberal convins, ba nehotărît, ba reacționar conservator. Și toate astea fără prea multe nuanțe sau etape intermediare.
Altfel, narațiunea e curgătoare (dar abruptă întrucît capitolele cărții nu prea comunică unul cu altul): autorul prezintă mai multe grupuri de oameni care par să nu aibă prea multe în comun (decît ura reciprocă și dorința de a parveni) și care gravitează în jurul lui Putin. Apar și dispar patriarhul, Kadîrov, Hodorkovschii, Berezovschi. Apar într-un capitol și pe urmă dispar și nu mai revin (deși continuă să rămînă influenți).
Marele absent al acestei cărți (ca și cealaltă): societatea rusă. Adică restul Rusiei. Zâgar construiește o Rusie ce se compune cel mult din două tusovci: moskovită și peterburgheză, și care conduc, cumva de sus, cumva ca pe niște marionete restul rușilor.
Lumea construită de Zâgari, una în care ceva fsb-iști, oligarhi și funcționari, secondați de un patriarh, dirijează lucrurile cum vor, conduc destine, ridică sau prăbușesc oameni, e prea simplistă ca să fie adevărată.
Poate așa arată Federația Rusă de pe strada Arbatului, dar precis nu arată așa văzută din regiunea Saratov (făcîndu-i absenți de la scrierea istoriei pe rușii de rînd, Zâgar repetă aceeași operațiune logică pe care o face anturajul lui Putin – nu le dă voie să vorbească și scrie o istorie despre ei, dar fără ei).
Societatea rusă se ține relativ închegată nu pentru că Putin sau cineva din anturajul său i-ar spune să stea în poziție de drepți. Ci pentru că există o clasă mijlocie care îi e loială puterii pentru că, împreună cu aceasta, beneficiază din urma exportului de resurse naturale, pentru că liderii celorlalte formațiuni politice – de putere sau de opoziție – sînt lipsiți de imaginație, pentru că Biserica Ortodoxă Rusă contribuie din plin la sacralizarea puterii politice ruse și la pacificarea maselor, pentru că puterea știe să certe opozanții între ei (ori îi lasă să se certe singuri și ăștia o fac cu plăcere)…Și multe altele.
Altfel, cartea e bună ca un catalog de Who is Who în politica rusă.
”Dar oare de ce sînt copacii ființe sociale? De ce își împart ei nutrienții cu alți copaci iar uneori chiar cu arbori-concurenți? Rațiunea e aceeași ca pentru comunitățile umane: există avantaje semnificative în a munci împreună. Un arbore nu este o pădure. De unul singur un copac nu poate genera un climat local consistent și este la discreția vînturilor și ploilor. Împreună, însă, mai mulți copaci creează un ecosistem care moderează extremele de căldură și frig și generează umiditate. În cadrul acestui mediu protejat copacii pot ajunge la o vîrstă înaintată. Pentru a atinge însă acest lucru e nevoie ca ”comunitatea de arbori” să rămînă intactă cu orice preț. Dacă fiecare arbore ar fi lăsat se descurce de unul singur, majoritatea dintre ei nu ar trăi prea mult. Diverse leziuni ar crea găuri în scoață, lucru care ar permite furtunilor să-i doboare și să-i dezrădăcineze. Căldura verii ar ajunge la depozitele subterane de sevă ale copacilor și le-ar usca. Fiecare arbore ar avea de suferit.” (din Peter Wohlleben, ”The Hidden Life of Trees: What They Feel, How They Communicate – Discoveries from a Secret World”, 2017).
Tocmai am terminat de citit cartea lui Mihail Zîgar despre revoluția din 1917: «Империя должна умереть» (2017). De fapt despre revoluțiile din 1917. De fapt despre Rusia începutului de secol XX. De fapt…despre prima moarte a imperiului rus (a doua s-a produs în 1991, odată cu prăbușirea URSS).
Autorul, jurnalist și publicist rus, fost redactor al postului de televiziune ”«Дождь» (Ploaia/Rain, între 2010-2015), este și coordonatorul proiectului multimedia ”Anul 1917. Istoria Liberă”, care povestește istoria anului 1917 sub forma unei rețele sociale în care cele mai importante personalități și instituții (ziare rusești și străine) ale epocii scriu…statusuri (de fapt autorii proiectului publică scurte fragmente din memoriile, jurnalele și cărțile protagoștilor istoriei ruse la începutul sec. XX).
Cartea e voluminoasă: vreo 900 pagini, și e o istorie a perioadei 1901-1917.
Zîgari alege să scrie o istorie a epocii din perspectiva personalităților ce au trăit (și au scris!) despre ea. O istorie care se desfășoară sub forma unor drame, bîrfe, succese sau eșecuri personale, una care începe cu Lev Tolstoi și se termină cu Vladimir Lenin.
E interesantă? Da. E relevantă? Ca efort de popularizare istorică – fără îndoială. Ca efort de recuperare a unui adevăr despre o epocă? Mai puțin.
Explic: chiar dacă e adevărat că alegerea punctului de vedere pentru scrierea istoriei predetermină cumva tipul de istorie ce va fi scrisă (cel care scrie din perspectiva clasei va găsi clase, cel care scrie din perspectiva partidelor va găsi partide etc), totuși anumite puncte de vedere sînt mai parțiale decît altele. Iar scria istoriei ca o galerie de bîrfe și întîmplări personale constituie perspectiva cea mai parțială.
Pentru că, în afara acestei lumi mici din Petrograd și Moscova ce se cunoaște, visează și speră, se iubește și se urăște, se înșeală și se visează mare, se pupă pe față și se înjură pe la spate, cartea nu oferă mai nimic.
Adică, scapă lucrurile care chiar au produs/favorizat/creat/generat revoluțiile din 1917 – procesele și problemele sociale.
Apar liderii unei mici burghezii liberale, dar apar ca persoane particulare, nu ca grup și nici ca proces. Iar întrebarea firească ar fi cum se face că această burghezie liberală este totuși posibilă, are un spațiu politic și mediatic într-un context de monarhie absolutistă? Apare în mod inevitabil Rasputin, dar cititorul nu are cum să înțeleagă motivele din care clerul (și biserica) sînt atît de importante în viața imperiului. Apar cîțiva politicieni de toate culorile însă cititorul nu află în ce cred acestea (cu excepția socialistului Țereteli care e unicul ce pare să aibă ceva în care crede, restul politicienilor, inclusiv bolșevicii, apar ca fiind niște paiațe capricioase ce se ridică și coboară în funcție de circumstanțe). Lipsesc cu desăvîrșire procesele sociale: problema reformei agrare, antisemitismul (atunci cînd acesta apare este prezentat ca fiind rodul organizării perfide a serviciilor secrete), chestiunea minorităților naționale, foamea și sărăcia urbană etc…
În versiunea istoriei scrise de Zîgari lipsesc țăranii și muncitorii din fabrici. Pentru că ei nu au lăsat jurnale, scrieri, amintiri, bîrfe, nu și-au editat ziare. În fapt, masele populare, zic istorici și mai cu experiență, sînt mute în genere (nu lasă surse scrise, nu sînt vizibile decît pasiv în documentele scrise ale epocii). Sînt ceva mai mulți soldați în carte. Și această critică nu ține doar de ”reprezentarea egală a claselor sociale”, ea ține de prezența forțelor care au efectuat revoluțiile din 1917 – muncitorii s-au răsculat în februarie 1917 și au dat jos țarul (cu ajutorul soldaților și a unor importante părți ale nobilimii, mediului de afaceri și intelighenției).
Altfel spus, Zîgari lasă bîrfa să scrie istoria dar evacuează orice proces social din această istorie. Rezultatul, și aici sînt de acord cu observația Galinei Iuzefovici de la meduza.io, este un fel de facebook al începutului de veac 20 – o colecție de statusuri picante, interesante, pe alocuri destul de intime care însă povestesc doar bula peterburgheză (și moscovită) a aristocrației și nobilimii și care nu povestește nimic despre ceea ce se întîmplă dincolo de limitele acestei bule.
De aici și sentimentul unei neconcordanțe între ceea ce se întîmplă în stradă și în jurnalele acestor oameni. Dintre eroii lui Zîgari nimeni nu pricepe epoca pentru că autorul îi scoate în afara epocii și îi lasă să trăiască doar în saloane și întîlniri boeme.
Adică, o carte de istorie în care nici un erou nu pricepe cum se schimbă istoria.
Altă alegere metodologică a autorului ce mi s-a părut problematică ține de insistența acestuia de a privi cu tot dinadinsul evenimentele din jurul anului 1917 (precum și evenimentele ce au dus spre revoluții) dinspre prezent, ca și cum situațiile ar fi aceleași. Această alegere devine evidentă nu doar în echivalențele terminologice – intelighenția liberală de la începutul secolului devine clasa creativă, marii industriași și latifundiari (unii dintre care foști șerbi) devin oligarhie (deși din carte nu reiese nicăieri că acești oameni ar avea ceva mai mult decît bani – în orice caz putere precis nu au) și tot așa mai departe. Alegerea devine evidentă și prin modul în care autorul re-construiește epoca pornind de la liniile constitutive ale Rusiei contemporane: astfel, pornind de la realitatea că întreaga clasă politică rusă, de opoziție sau de la guvernare îii este loială lui Putin sau sînt prietenii acestuia sub acoperire, Zîgari povestește despre partidele și figurile politice pre-revoluționare în același mod: prieteni sub acoperire sau agenți ai țarului și a poliției sale.
În mod evident, în acest fel narațiunea cîștigă prin simplitate și familiaritate dar pierde în concretețe și în exactitate.
Înțeleg motivația autorului – să prevină atît puterea rusă actuală că nu e veșnică (s-au dus și monarhi ce păreau să se țină mai bine darămi-te președinți aleși prin alegeri) cît și să cheme opoziția să își lase chestiile și certurile meschine că s-ar putea să se schimbe lucrurile: să vină vreun ipocrit care să pună mîna pe prostime și să ducă țara undeva în tragedie.
Dar nici ea nu e convingătoare într-un demers în care istoria e compusă doar din bîrfe și agenți dubli.
Eu n-aș reciti-o.
Dar promit că revin cu o listă a cărților despre 1917 care mi se par relevante și scrise bine.
Stephen Hawking despre teama că roboții ar putea cîndva lua locul oamenilor în societate: ”Dacă mașinile vor produce tot ce avem nevoie, rezultatul depinde de modul distribuție a produselor. Fiecare ar putea avea o viață îndestulată și ușoară dacă bogăția produsă de mașini este împărțită, sau majoritatea oamenilor pot ajunge într-o situație de mizerie dacă posesorii mașinilor se vor pronunța cu succes împotriva redistribuției bogăției. Pînă acum, tendința e spre a doua opțiune, în condițiile în care tehnologia sporește inegalitatea.” (sursa)