Jan 19 2022

Despre banii noștri…care lucrează pentru altcineva

Vitalie Sprînceană

Foarte rar sînt de acord cu lucruri spuse de Igor Dodon…(E un fel de vîntură lume mai interesat de felul cum arată în oglindă și în presă decît de orice altceva).
Dar e deocamdată unicul om care are curajul (post-factum, că pe vremea cînd avea puterea în mînă curajul îi secase misterios) să vorbească despre faptul că Republica Moldova are niște rezerve valutare care ajută pe alții, fac creștere economică în altă parte, nu au nici un efect asupra stabilității economice a țării și, în vremuri ca astea – cu triplă criză: pandemică, economică și energetică – tare ar prinde bine dacă ar fi băgați în economia națională pentru a acoperi niște creșteri de prețuri, a da ceva viață economiei, a ajuta cetățenii țării să iasă cu bine și sănătoși din criză…
Banca Națională a Moldovei are o rezervă valutară de aproape 4 miliarde de euro, dintre care jumătate sînt sub forma unor titluri de valoare și altă jumătate sub formă de depozite în bănci occidentale. Banii ăștia, care teoretic sînt rezerva pentru vremuri grele (zile negre, cum zice proverbul) alimentează creșterea economică în altă parte (titlurile de stat impulsionează economia țărilor care le-au emis iar depozitele sînt folosite de sistemul bancar occidental).


Moldova nu se atinge în nici un fel de ele – guvernul e gata să se împrumute cu dobîndă la băncile interne, să facă scutiri de TVA, să se împrumute de la donatori externi și alte acrobații (să taie din cheltuieli sociale și de infrastructură) – dar doamne ferește să se atingă de banii ăștia…
O parte din banii ăștia puteau fi folosiți pentru ajutor oamenilor în pandemie (cum au făcut alte guverne), pot fi folosiți pentru acoperirea creșterii speculative a prețurilor la gaze și energie.
Hai să folosesc strategia preferată a economiștilor: analogia cu gospodăria familială. Să admitem că eu, ca familie, am adunat niște rezerve de bani în vremuri prospere și i-am păstrat, ca orice ”om rațional”…Acum însă familia mea trece prin niște vremuri complicate. Ce fac eu, sau orice alt om ”rațional” în situația mea? Evident, mă duc la bancă și retrag o parte din rezervele pe care le-am făcut…Și trec cu bine de vremurile complicate.
De ce nu am face asta ca și societate?
…Găsesc doar două explicații, și ambele-s slabe…
Prima, că ar exista niște reguli de management financiar și o presupusă independență a băncilor centrale și în numele acestor reguli nu ne este permis să umblăm la banii ăia chiar dacă avem nevoie de ei… Regulile astea ”strașnice” evident, se aplică doar unor țări mici, pentru că greii își permit și să se supra-împrumute, și să îi forțeze pe cei mici să își păstreze rezervele valutare la ei și alte trucuri…
A doua, pentru că ideea e a lui Igor Dodon și noi sîntem gata să plătim dobînda de 7 ori la împrumuturi interne sau externe dar să nu fim de acord cu Dodon…
(Evident, nici Dodon nu e întotdeauna de acord cu Dodon, dar asta e altă discuție. Tot tristă). 


Jan 15 2022

Etica și geopolitica colțunilor de lînă

Vitalie Sprînceană
Noul patriotism tare la modă în această iarnă – cel de a rezista prin frig, de a avea demnitate să îngheți și de a umbla prin casă în cojoc doar pentru a face în ciudă lui Putin – e obscen.
Cineva trebuie să transmită asta multimilionarilor, specialiștilor în geopolitica peștelui, bărbilor vorbitoare de la Tv, comentacilor care-s tovarăși de drum ai puterii sau celor plătiți dar și altor moraliști care au umplut facebook-ul, televiziunea, presa și cam toate dispozitivele care emit silabe…E obscen și nerușinat ca inși care colindă lumea în limuzine, avioane private, care toacă mii de euroi pe kofibreikuri sau pe călătorii în Maldive să povestească celor peste 50 % din cetățeni care iau un salariu de pînă la 5000 lei pe lună din care hrănesc și lecuiesc o familie, despre virtuțile termostatului și a colțunilor de lînă…
(Cineva trebuie să le mai zică că această nouă formă de servilism față de guvernare nu are nimic demn și moral – e aceeași capitulare nedemnă a spiritului civic în fața potentaților zilei).
Nu e nici o demnitate în a îngheța, nu e nici un fel de rezistență să dîrdîi de frig – oricît ar gargarisi despre asta pe facebook multimilionarii sau specialiștii în a cheltui mii de euro pe lună pentru laude puterii.
… Am o relație particulară cu frigul – îl suport, dar de nevoie. Nu-s ”friguros” dar îmi place să îmi fie cald, adică să nu îmi pun problema dacă îngheț sau nu și înghețatul să nu fie o alegere.
Am strâns mult frig de-a lungul vieții. O parte din el a fost voluntar și opțional – frigul pe care l-am adunat iarna la discoteca din sat cînd mergeam, pe un ger de -10 fără căciulă și mănuși: aveam o coafură de protejat iar căciula o strica așa că…ea rămînea acasă iar eu mergeam frumos și înghețat la club.
Altă parte din frig a fost îndurată de nevoie, fără ca eu să pot alege ceva…Ori de cîte ori trec toamna sau iarna pe lîngă o băltoacă mă străpunge cîte un junghi în degetele de la mîini: amintirea cînd veneam în cuibote la școală și trebuia să le spălăm la ulucul din fața școlii. Drumul spre școală trecea prin mult-mult-mult glod care se depune pe cizme, pantaloni, scurtă și el trebuia lepădat la ușa școlii. Asta însemna să te apropii de ulucul plin de o apă glodoasă de consistența smîntînii, să iei una din multele cîrpe aruncate jos, să bagi cîrpa și mîna în apa rece ca gheața și să ștergi cizmele…
Intri în clasă iar acolo e doar cald din cauza respirațiilor zecilor de copii. În rest e frig și rece. Reci sînt radiatoarele, reci sînt ferestrele, reci sînt băncile și tabla și creta. Cazangeria funcționează la capacitate redusă și e ca și cum nici nu ar fi. (Frigul în școală a durat pînă în momentul în care cineva s-a apucat și a dărîmat sistemul centralizat de încălzire și a construit în locul lui sobe tradiționale – ele mai scoteau și fum dar reușeau să încălzească sala de clasă la un nivel acceptabil.)
Pînă anul trecut la casa părintească din sat nu am avut gaz…Ne încălzeam cu materie organică, cum s-ar zice acum. Balonul de gaz (butelia) a fost un lux pe care ni-l putea permite doar uneori. Mîncarea o făceam, ca majoritatea oamenilor din sate, la cuptorușul de afară. Băgam pe foc rîpcă, ogrinji, crenguțe, table și bețe de răsărită, haragi putrezi. Așa pregăteam mîncarea, încălzeam apă pentru spălat, fierbeam rufele pentru înălbire…
În casă am făcut focul, pînă prin 93-93, cu cărbuni. Semușka sau gazovîe. Pe urmă cărbunii au dispărut – erau prea scumpi. Am trecut la lemne.
Satul avea mai multe păduri și fîșii forestiere în jur și de acolo ne incalzeam cele o mie și ceva de suflete ale satului. Uneori tata lucra paznic la tăierile forestiere și în acei ani primeam o figură de lemne (nu am mai înțeles nici pînă acum cît lemn înseamnă asta- știu doar că sînt niște metri cubi, mulți). În alți ani nu aveam figură așa că mergeam la pădure și aduceam lemne singuri.
Zilnic, toamna și iarna, după ce veneam de la școală și mîncam, plecam în pădure. Părinții ne pregăteau cîte o bucată de sîrmă, să putem lega sarcina de vreascuri, și mergeam la pădure. Ne duceam și adulți și copii. Luam lemne uscate – nu are sens să tai copaci verzi dacă aduci lemne doar pentru seara aia și pentru dimineața următoare: ele nu ard. Ajungi în pădure, fiecare își căuta lemne pe măsură: noi, copiii, luam vreascuri subțiri, de aprins focul sau pentru cuptoruș, adulții luau lemne mai groase, pentru sobă.
Cînd era zăpadă urcam sarcina de lemne pe săniuță și ne era ușor. Cînd nu era zădapă duceam lemnele în spate…Chestia aia era parșivă: rogi un adult să lege bine sarcina de lemne ca să stea compact, apoi o ridici pe spate și o rotești pînă găsești o poziție așa încît spinii sau crengile să șadă comod pe spate și să nu te înghimpe, apoi găsești un mod în care să apuci sarcina și mergi șontîc-șontîc spre casă. Numeri fiecare pas, mai muți sarcina de pe un umăr pe altul pînă ajungi acasă. Vîntul te șuieră din toate părțile, uneori te plouă și te bate vîntul…Îngheți…Dar nu ai cui te plînge – toată lumea face asta.
Zi de zi, ani la rînd…
Seara, la soba caldă, te bucuri că ai contribuit și tu la căldura casei, te încălzești și te gîndești că mîine iar va trebui să ajungi la pădure…
În jur era frig. Auzeam de la părinți și alți colegi tot istorii despre frig: cineva a făcut tizic să se încălzească și cam scoate fum dar…e cald. Altcineva făcea foc cu coji de nucă. Cineva a pus mobilă pe foc, altcineva s-a încălzit cu toată biblioteca. Oamenii băgau pe foc tot ce arde – încălțăminte, resturi vegetale și animale, mobilă, lemn de construcție, stuf…
Sînt amintiri scumpe, pe care le țin aproape de inimă…Era și un fel de demnitate acolo – cea a unor oameni care luptau zi de zi cu condițiile adverse și supraviețuiau…
Dar nu era nimic patriotic acolo…
Subzistența nu e patriotism, nici sărăcia. De aia înghețatul nu e act de rezistență și colțunii de lînă nu-s armă de luptă.
E rezonabil să te aștepți ca, în secolul XXI (o să folosesc acest trop ros pînă la os) să fie rezolvat măcar problema frigului (V to vremia kogda nashi kosmicheskie korabli borozdiat….) și ca orice definiție a nevoilor și grijilor umane să includă, în această epocă, dreptul la un nivel confortabil de căldură.
Nu trebuie să rezolvăm problema frigului pe cont propriu (așa cum zic martorii termostatului), nici pe contul înghețului voluntar (așa cum zic ”rezistenții” de la TV), ci ca societate.
Avem suficiente resurse interne pentru a mobiliza bani ce ar acoperi creșterile de prețuri la resursele energetice – Banca Națională are niște miliarde de euro care stau degeaba, statul bagă bani în prostii precum Arena (care pot fi reduse), și e demult timpul să umblăm la reforma sistemului fiscal pentru a adopta un sistem progresiv – nu e normal ca cei cu 10 apartamente și sute de mii de lei venituri să plătească tot 12 % impozit ca și cei care ridică 7000 lei și stau în chirie.
Apoi mai sînt bani care se duc anual în paradisuri fiscale și ei trebuie opriți. Apoi anulate paradisurile fiscale precum IT. Apoi reduse scutirile și privilegiile unor sectoare precum Horeca care are reduceri la TVA…Apoi de gîndit la eficiența energetică a clădirilor, unde e posibil, la utilizarea resurselor regenerabile…
Dar înghețatul în colțuni de lînă nu e o opțiune.


Oct 26 2021

Nostalgii după KGB…

Vitalie Sprînceană

Întrebare la Radio Erevan:
– Va mai fi nevoie de KGB în anul 2021 pentru a-i intimida pe disidenți, intelectuali, ziariști, activiști civici, alți cetățeni care gîndesc și pun întrebări incomode?
– Nu, pînă atunci ei se vor învăța să se intimideze, să se urmărească, să se denunțe și să se cenzureze reciproc…
Pentru a instaura poliția gîndirii nu e nevoie de dictatori, e suficient un grup de cetățeni ”bine intenționați” și ”patrioți”.
(Autorul postării din captura de imagine este economist la Expert-Grup).


Oct 18 2021

Convenția de la Istanbul și fantomele ei…

Vitalie Sprînceană
Mitropolitul Vladimir a scris o postare-avertizare pe pagina Mitropoliei în care se arată indignat de mai multe decizii ale guvernării: cea de a transforma furtul miliardului în datorie publică (de acum cîțiva ani), cea de a stabili pensia minimă sub nivelul minimului de existență și nu măcar la nivelul salariului mediu, cea de a nu rezolva încă problema gazelor naturale în ajun de iarnă, cea de a aresta procurorul general al țării pe motive inventate, cea de a consolida verticala puterii în stat, cea de a continua cheltuirea a sute de milioane de lei pentru construcția Arenei Chișinău.
Mitropolitul a declarat tranșant; ”este cu totul inadmisibilă promovarea și adoptarea unor legi ce ar contrazice istoria, credința ortodoxă, cultura și moralitatea, dar și tradițiile poporului nostru.”
O indignare legitimă, evident, și binevenită…
Glumesc.
Nu interesează pe mitropolitul-limuzină nimic din toate astea. Principalul bărbat în rochie a țării doar și-a exprimat un fel de mînie că Parlamentul a adoptat, între altele, o lege care protejează femeile de ”sfînta bătaie” pe care partenerii lor se credeau ”în drept” s-o aplice.
Mitropolitul, și nici biserica pe care o păstorește nu au probleme cu bătaia pe care o iau regulat femeile din Moldova. Pe ei îi ”doare” nu durerea femeilor, ci faptul că aceasta ar putea, în sfîrșit să se termine…
Tot legat de sperietoarea pe care o tot agită socialiștii, foștii troli democrați și mitropolia în legătură cu Convenția de la Istanbul (pe numele ei complet, Convenția privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice) mă gîndeam că, în anumite circumstanțe aceasta chiar nu ar fi fost necesară sau obligatorie. Și Moldova se putea lipsi de ea.
De exemplu, dacă biserica ortodoxă din Moldova se pronunța hotărît și constant, zi de zi, an de an, prin toate mijloacele și instrumentele împotriva violenței domestice și violenței împotriva femeilor: predici, condamnări morale, luări de atitudine, acțiuni de ajutorare a femeilor victime, mecanisme de mobilizare a comunității împotriva violenței de gen etc.
La fel și ”moraliștii” din Partidul Socialiștilor. Aceștia, pe de o parte sînt suficient de ipocriți să nu-și amintească că în 2019, cînd Kozak le-a dat ordinul să nu voteze cu oligarhul, au semnat în Acordul de Coaliție cu Acum și promisiunea de a ratifica Convenția. Dar memoria le e scurtă. Mai scurtă decît deputăția lui Igor Dodon.
Pe de altă parte, dacă în loc să tot poarte horugviile cu ”valori tradiționale” și să tolereze tacit violența față de femei, socialiștii ar fi consolidat și multiplicat instrumentele prin care statul și instituțiile sale protejează femeile de violență, luptă împotriva cauzelor structurale ale acesteia, are grijă ca violența de gen să fie pedepsită probabil semnificația și utilitatea Convenției nu era atît de mare…
Și adoptarea ei nu era atît de imperioasă.
Mă rog, știm cu ce s-au ocupat atît Mitropolia cît și partidul ”valorilor tradiționale” – au strîns rublă și dividente politice pentru zile mai rele.


Jul 27 2021

Despre o campanie socială pentru cei care fac campanii sociale pentru corupți

Vitalie Sprînceană

Hai să zic că am și eu o părere față de ”campania socială pentru corupți” lansată de o corporație onegistică. 

M-am uitat peste clipul video și m-am gîndit deodată că e trist dacă imaginarul justițiar al hipsterilor anti-corupție de la Chișinău seamănă atît de mult cu coreografia clipurilor video ale diverselor grupări teroriste: oameni îngenuncheați înconjurați de mascați cu arme…

Corupții ăia nu păreau niște inși care își ispășesc pedeapsa pentru o crimă (în sistemul justiției moldovenești toată lumea are fața descoperită, ca să se înțeleagă că nu e vorba de ceva răfuială personală, dar de interesul comun la mijloc) ci mai degrabă niște captivi care au fost răpiți de nu știu ce comandos al unui narcocartel și care cer ajutor…

Tot pe partea de lectură critică a scenografiei trebuie să pomenim ciudata axa morală a clipului: funcționari corupți (cu față, cu vîrstă) vs mascați incoruptibili (funcționari și ei!), garanți și slujitori ai adevărului și binelui comun…

Sînt nedumerit: de unde atîta dragoste pentru mascați și atîta încredere în ei? 

În țara asta unele dintre cele mai mari porcării s-au făcut cu mascați, cu desfășurări de forțe și paturi de armă ce au spart geamurile unor oameni nevinovați, au rupt măsele și coaste unor cetățeni fără vină. În aprilie 2009, de exemplu, mascații au bătut și umilit oameni în comisariate și au ”organizat” o bucată de Ev Mediu la comisariatul de pe Bulgară. 

Mai sînt sute și sute de exemple în care mascații ascultau docil de puterea care ținea cureaua organelor de forță și initimidau pe ceilalți cetățeni (hai să ne amintim, bunăoară, cum mascații evacuau, în zorii zilei de 27 august, 2018, protestatari pașnici de la Monumentul lui Ștefan cel Mare pentru a face loc mahărilor). 

A-l construi pe robocopul care a ascultat pînă acum de toate ordinele ce i s-au dat de sus, indiferent cît de criminale, drept arhanghelul dreptății și justiției asta denotă o clară sărăcie a imaginației. 

Eu, evident, nu am fantezii cu mascați…Mă gîndesc că o soluție la problema corupției (despre care ar trebui să vorbim să ne înțelegem ce înseamnă) ar fi democratizarea luptei împotriva ei. 

Eu nu aștept să intervină mascații cînd cineva îmi cere anumite plăți nejustificate, dar aș vrea să am la îndemînă cîteva instrumente proprii, personale, pe care să le pot aplica fără mascați, și fără show-uri cu arme, căști și scuturi. 

Aș vrea, de exemplu, să pot să fac arest civil pe inși pe care i-am prins cu mîța în sac ori să am dreptul să le pot aplica o amendă (cu dovezi, evident). 

Restul e teatru de păpuși. 


Jul 21 2021

Viitorul televiziunii este o reclamă. Sau despre o bătaie la TV

Vitalie Sprînceană

Cîțiva papagali s-au încăierat ieri live la TV. 

Asta nu intra în planul inițial. 

Conform scenariului, papagalii urmau să se adune în studio, să recite la nesfîrșit poeziile patetice despre trecut, viitor, unire, CSI, Rusia, UE, politica moldovenească, adică să sugă din deget și din non-evenimente tot felul de semnificații solemne…

Dar lucrurile au deraiat din momentul cînd papagalii au ieșit din scenariu și s-au apucat să-și măsoare penele. 

În loc să meargă după text, și să fredoneze cîntece despre unicele teme permise – exaltarea față de UE (îmi amintesc că ultimul recital pe această temă s-a sfîrșit trist în 2014, cînd cîntăreții și-au luat un miliard și ceva onorariu iar spectatorii au rămas cu minus un miliard și cu o oligarhie pe cap) și demisia procurorului general (ales tot de aceeași ceată de cîntăreți în 2019, în urma unui concurs dubios dar organizat pompos), papagalii s-au apucat să își măsoare penajul și … meritele…

Evident, papagalii s-au împăcat rapid – urmează să mai apară în studiouri și nimeni nu e gata să fie chiar atît de viteaz încît să refuze o invitație la tv, cu riscul de a fi umilit acolo… 

E ceva greșit în societatea în care tot felul de deiateli preferă mai degrabă să fie umiliți și să se umilească la TV decît să fie uitați și neinvitați. 

Prevăd un mare viitor pentru talk-show-uri în care invitaților li se va permite să se bată în direct, să-și dea la greu pumni, picioare, bîte etc. 

Ar fi mai multe teme de discutat. Una, importantă, e despre masculinitatea toxică și despre hormonii masculilor din studio care, lipsiți de argumente, și-au dat pumni. 

Vlada Ciobanu a explicat mai bine ce e cu masculinitatea toxică și de ce dacă aduci cinci cocoși într-un studio nu iese neapărat o discuție (mai ales pe niște teme despre care actualii invitați au cam spus tot ce puteau spune încă în 2012-2013 și nu fac să repete totul ca pe o poezie…)

Despre violență și recursul la violență ca mijloc de a discuta și soluționa discuții tot trebuie să vorbim. E plină istoria noastră politică, culturală și socială de inși care vor să dea la bot atunci cînd nu-s de acord cu ceva…În sensul ăsta, Țîcu și Țuțu nu-s universuri diferite ci sînt parte din aceeași problemă… Problema asta e legată direct de miile de forme de violență prin care ne rezvolvăm ”diferențele”… 

Mai e o altă temă, la fel de importantă (și mai puțin discutată). Despre halul în care a ajuns mass-media ”liberă” și ”independentă” că, în goana după rating (emisiunea de ieri era o colecție de platitudini și inși ce nu ar fi trebuit să ajungă pe sticlă în genere) ajung să invite colecția de invitați de ieri (ansamblul etno-politic ”vreau microfon și audiență). 

Cum se face că, după ani și ani și ani de luptă pentru libertatea de exprimare ne-am pomenit cu o televiziune publică slabă și cu o puzderie de televiziuni mici, corporative, care nu știu altceva să vîndă decît platitudini, recitaluri și bătăi în regim live? 

Eu sînt suporter necondiționat pentru libertatea de exprimare dar parcă mi se pare că nu pentru o astfel de presă am tot vorbit și am prostestat. Parcă aș fi vrut niște respect pentru privitori – că, la naiba, e o umilință și pentru TV și pentru privitori să-l porți pe Chirtoacă în studio și să vorbească la fel de parcă s-a teleportat din 2007, ori să îl inviți pe Cosovan să îți povestească despre viitor și valori. 

Parcă aș fi vrut de la presă niște responsabilitate față de public, pentru că funcția ei nu este doar să vîndă ci și să educe, să funcționeze ca un mediu de comunicare, ca o platformă de discuție…

Și cred că undeva aici găsim și o cauză a degradării mass-media: iluzia că presa are o singură misiune, să vîndă, adică să aducă audiență. 

Nu să educe, nu să comunice, ci doar să vîndă chiloți, parfum, tabletci și cartele de reîncărcare. Cu orice preț. Chiar cu prețul sugerii din deget a știrilor, chiar cu prețul auto-umilirii mass-media (nu pot să nu mă întristez cum îi tot văd prin studiouri TV pe toți călăii presei din 2012-2019). 

Bătaia de la TV de ieri vinde. Probabil va fi una dintre cele mai vizitate emisiuni. Dar nu pentru conținutul ei de discuții. Ci pentru scena de bătaie (abia aștept să văd momentul cînd televiziunile vor aranja mici bătăi în studio, poate chiar și cu bîte și lanțuguri de la Drujbă, ca să fie mai veridic) pentru a aduce rating și publicitate. 

Așa arată prăbușirea mass-media…Ca o eternă publicitate întreruptă uneori de inși ce se bat ca să vă atragă atenția. 


Jun 17 2021

AUR și prietenii de stînga ai unionismului în Republica Moldova

Vitalie Sprînceană

Cei de la Congresul Civic au vorbit, săptămînile trecute, despre ”sprijinul” pe care o parte a extremei drepte – partidul AUR – îl are de la ”rivalii” politici de la stînga – PSRM și PCRM (uniți acum laolaltă sub un brand politic cu nume de bere proastă). AUR ar fi fost, în opinia celor de la Congresul Civic sprijinit cu entuziasm de PSRM în diverse feluri: încălcări de procedură la înregistrarea candidatului electoral, exagerare a ratingului de către sondajologii afiliați PSRM etc. 

Observația e cît se poate de legitimă și cei de la Congresul Civic au parțial dreptate. 

Extrem de parțial însă. 

Dacă ar trebui să construim o listă a datornicilor partidelor unioniste, pe primul loc în această listă nu ar fi, cum ne-am aștepta, susținătorii (inclusiv financiari) de la București ci … alde partidele care-și zic de stînga în Moldova.
Și asta de vreo 20 ani încoace. 

Nimeni nu a ajutat mai mult mișcarea unionistă din Moldova (care a ajuns, rînd pe rînd, pe mîna unor personaje ridicole precum Iurie Roșca, Mihai Ghimpu, Dorin Chirtoacă, Vitalia Pavlicenco) decît … Partidul Comuniștilor în perioada 2001-2009 și apoi Partidul Socialiștilor, din 2014 (de cînd un partid obscur a intrat în buzunarul lui Igor Dodon).
PPCD, PL, PNL, PUN, AUR dar și puzderia de partiduțe unioniste mai mici și datorează supraviețuirea nu neapărat forței lor de convingere în privința ideilor Unirii (cu ei sau fără ei, Unirea e o configurație ce depinde de jocuri mult mai mari), ci mai ales politicilor și acțiunilor ”stîngii” moldovenești.

Dacă ne amintim bine, și ar trebui să ne amintim, o fațetă a platformei politice a PCRM în 2001-2005 era orientarea pro-rusă (aderarea la Uniunea Rusia-Belarus etc), dar cealaltă parte era un fel de moldovenism etnic penibil, cu accente anti-românești, cu căutări ale ”națiunii” și ”limbii moldovenești”, cu false războaie împotriva unui imperialism românesc inexistent etc… Adică un naționalism ”moldovenesc” toxic, frate-geamăn cu naționalismul toxic al celor de la AUR/PUN și restul ”unioniștilor”. 

Istoria ține minte și cum Voronin încerca să îi ceară lui Iliescu nu știu ce recunoaștere a națiunii moldovenești, dar și cum Voronin se certa cu Iliescu dacă Ștefan cel Mare era moldovean de pe Bîc sau român de pe Dâmbovița, despre cum nu știu ce asociație fantomă de la Iași declara, sprijinită de Chișinău, că moldovenii din România ar fi asupriți și ar fi cazul de construit o Moldovă Mare de sub Brașov pînă la Dubăsari…Istoria mai ține minte și acel dicționar al lui Vasile Stati și multe alte bazaconii, coțcării și săpături pentru a găsi potcoavele lui Catalan, discursuri de pe la tribune internaționale despre ”ultimul imperiu din Europa, imperiul român”, judecăți pe la CEDO privind înregistrarea Mitropoliei Basarabiei etc. 

Lucrurile astea ar fi fost joc în nisipieră dacă în ele nu se investeau importante resurse administrative, logistice, de personal și financiare, dacă ele nu deveneau politică de stat și strategie de guvernare. 

Adică naționalismul etnic moldovean, iredentist, pășunist și intolerant în multe aspecte, a fost multă vreme programul de guvernare a comuniștilor.

Asamblată sub forma unei ciorbe – ”statalism moldovean” – construcția asta toxică a ținut loc de program de dezvoltare a țării, de politică internă și externă, de plan de țară dar și de politică socială. Ea era bîta cu care era lovită opoziția internă. 

Delirul naționalist despre cine e adevăratul urmaș al lui Ștefan cel Mare, Vasile Lupu și Dimitrie Cantemir a înlocuit viziunile despre politici sociale. 

(Evident, acest ”statalism” a ținut și drept paravan și fumigenă ca lumea să nu vadă că stataliștii își evacuau banii adunați din diverse scheme în paradisuri fiscale, iar cu fărîmiturile rămase și ridicau palate în cartierele luxoase ale capitalei).

Acest delir despre ”primordialismul moldovenesc” a avut mai multe efecte perverse. Unul din ele ține de dispariția chestiunii sociale (ultimele proteste sociale din Moldova au fost protestele studențești din 2000) și transformarea ei în ”chestiune națională”. 

Adică, ideea că problemele sociale (sărăcie) își au soluții culturale (identitate, pupat de icoane și vizite la mănăstiri) aparține la fel de mult unor partide precum PRM a lui Corneliu Vadim Tudor dar și PCRM-ului lui Vladimir Voronin. 

Exact aici stă al doilea efect pervers – cînd orice opoziție, inclusiv pe teme sociale, era tratată ca fiind ”străină” corpului etnic, aceasta a dus la o situație în care, grupurile de opoziție cu critică socială erau marginalizate iar locul lor era ocupat de grupuri de opoziție cu critică culturală sau etnică sau geopolitică.

Deloc întîmplător, așa-zisele proteste din aprilie 2009 nu aveau vreo revendicare socială și desfășurau steaguri ale României sau UE. Deloc întîmplător, alternativa care a venit la putere după 2009 nu avea altă agendă decît ”integrarea europeană”. Deloc întîmplător, politica moldovenească nu are un alt conținut nici acum. 

Din aceste motive clivajul major al politicii moldovenești cu începere din 2001 nu este despre politici sociale vs politici economice, stat social vs capitalism sălbatic, ci ”statalism” (autoritar din punct de vedere politic, capitalist și neoliberal în economie și naționalist în ideologie) vs ”integrare europeană” și/sau unionism. 

Adică unul identitar. Geopolitic. Despre valori. Mentalitate. Adevăr istoric. Mâna Moscovei. Gayropa. Și celelalte escapisme. 

Axa asta identitară încă domină politica moldovenească și va fi aici, ca pilon central, încă multă vreme. 

Evident, papagalii care au un singur răspuns la toate – Unirea! – ar fi devenit irelevanți politic cu timpul dacă nu era acest joc identitar al PCRM (și celor de după ei) în care ”stînga” elimina din joc discuțiile ”sociale” și le înlocuia cu discuții etnice și identitare. 

Așa încît, în loc să rămînă un capitol confuz al istoriei, unionismul moldovean pro-român și-a asigurat o existență constantă. 

Dacă unicul joc politic din târg era căutarea potcoavelor lui Catalan și a copiei copiei copiei copiei sabiei lui Ștefan cel Mare, nu e de mirare că unicii jucători care au rezistat (și nu s-au lăsat disperați) nu sînt cei care căutau și propuneau politici sociale, discuții despre sărăcie și eliminarea ei, ci bezmeticii care căutau, ca și alaiul din PCRM, potcoavele lui Catalan pentru a dovedi inversul. 

Cum să cazi în desuetudine zicând că Unirea e soluția la toate, dacă cel mai mare partid din Moldova stă pe o platformă ce afirmă că ”etnia” și ”națiunea” reprezintă cheia problemelor sociale și politice? 

Ce altceva în loc de PL, PPCD sau AUR poți avea ca opoziție (dar și ca alternativă) dacă tu, ca partid de guvernare pretins ”de stânga” le ridici zilnic mingea la fileu făcându-le jocul – cauți să faci responsabili pe gay, necreștini, atei – de situația economică din țară? 

Cum să nu fie ”relevant” un partid extremist precum AUR (sau PUN) dacă ideologii partidelor de stânga au grijă să le ofere teme și teren politic? 

…Faptul că aceste alegeri sunt iar despre Europa vs Rusia, ”statalism” finanțat din offshore vs ”proeuropenism” împins din afară e parte a acestei moșteniri toxice care încă corupe orice încercare de a construi o altfel de politică. 

E interesant faptul că o parte din arhitecții acelui cretinism politic participă la aceste alegeri încercînd să creeze un spațiu pentru un altfel de stîngă. 

Dar e mai interesant că, această nouă stîngă (Congresul Civic, Partidul Stânga Europeană) nu a reușit să discute decît foarte superficial despre politicile sociale pe care le vrea (un fel de venit necondiționat universal, investiții în protecția socială) și s-a lăsat imediat sedusă de bătăliile identitare (un fel de dispută cu AUR-ul ia acuma cam toată agenda acestei ”stângi noi”).