blog implicat

 Demult nu mă mai amuză să găsesc, în cărțile și presa anilor 70-80, declarații de loialitate eternă pentru regim din partea unor oameni – scriitori, jurnaliști, juriști, filosofi, istorici – care azi și-au reinventat biografii de luptători dintotdeauna cu regimul. 

Poeți care scriau anterior despre Comsomol, Lenin, Ziua eliberării Moldovei de sub jugul moșieresc, ziua eliberării Moldovei de sub jugul fascist, ziua Constituției, ziua Revoluției, ziua formării URSS – azi o dau de zor, cu ode unioniste – poezii foarte asemănătoare ca structură, doar că în loc de partid e Unirea și în lor de URSS e România. 

Istorici care erau scriau despre frăția de nezdruncinat între popoarele moldovenesc și rus, azi vorbesc despre sentimentul românesc etern al ființei moldoveanului și despre cotropirea rusească. Juriști care lăudau Constituția și regimul sovietic ca fiind cele mai democratice.

Nu judec, pentru că nu mă interesează să arunc verdicte morale. Nici nu mă mai indignez. …Am văzut, cu ocazia instaurării dictaturii oligarhice a lui Plahotniuc că ”memoria” luptei anti-comuniste” a fost o memorie falsă de vreme ce, avînd un fel de Bodiu la putere, intelectualii de curte s-au comportat exact ca atunci – l-au adulat (pentru că le dădea voia să vorbescă despre Unire), au evitat să zică o literă rea despre el și regimul acestuia și, ca și anterior, au practicat intens apolitismul, adică fuga de realitate… 

M-am prins, mai cinic sau mai ironic, că se putea cumva de împăcat varza și capra, unionismul și socialismul. 

Dacă Uniunea Sovietică tîrzie (aia de după 1970) reușea cumva să ”se unească” cu România lui Ceaușescu azi toată lumea era fericită: unioniștii ar fi avut unire (chiar dacă au descoperit ideea asta ania prin 1988-1989 ori chiar după 1991) iar noi, ceilalți, aveam socialism. 

Toată lumea ar fi fost fericită. 

Intelectualii de curte ar fi adăugat cîteva rînduri despre România, Unire, prietenia de veci și frăția de nezdruncinat între URSS și România în ”odele” lor și nu ar mai fi umplut tot spațiul de idei cu lamentări despre Unire, cum e acum și nu s-ar mai fi jenat de cea mai mare parte a operei lor…

Cealaltă lume ar fi vorbit liniștit despre mai multă democrație, mai mult socialism, mai multă egalitate.

Aflu că președinta Maia Sandu i-a retras tinicheaua ”Ordinul Republicii” lui Vlad Plahotniuc. 

Citez din comunicatul de presă al președinției: ”O persoană care a furat țara, a atacat și slăbit instituțiile statului și a construit un regim autoritar nu se poate bucura de distincții de stat.”

Multă zarvă pe rețele și în presă – în sfîrșit s-a făcut un act de dreptate, în sfîrșit a fost restabilit prestigiul distincției, un act curajos și hotărît în lupta cu oligarhia…

Fiind mai sceptic, eu zic să nu confundăm lupta cu oligarhia și lupta cu tinichelele. 

Pentru că îs lucruri complet diferite. 

Tinicheaua aia (zisă și Ordinul Republicii) nu e mare treabă dacă o are și Erdogan, și Iurie Leancă (cel care a girat furtul miliardului din impostura de simplu prim-mistru), și Ivan Bodiul (Stalin-ul moldovenesc din RSSM), și Petru Lucinschi și o mulțime de alte persoane dubioase. 

(Cam toți demnitarii moldoveni care au prins o funcție cît de mică și-au dat-o ca un fel de supliment. S-au apreciat ei singuri pe sine, fără să aștepte ca ”dragostea” populară să le dea după merite).

Mai degrabă decît lupta goală cu tinichelele aș prefera lupta cu procesele care fac „tinichelele” posibile. 

Retragerea ordinului lui Plahotniuc ar fi, de exemplu, o nimica toată în comparație cu un act precum pedepsirea celor care i-au eliberat pașapoarte pe diverse nume lui Plahotniuc (și i-au permis astfel să fugă din țară), cei care l-au ajutat să-și scoată banii în off-shore, cei care l-au ajutat să facă tranzacții de oameni cu alde Erdogan (faptul că fostul șef SIS a plătit o simplă amendă nu mă încălzește deloc iar faptul că instanța refuză să desecretizeze hotărîrea mă răcește simțitor). 

Apoi, ar fi și mai bine dacă actuala putere nu ar fi continuatorul practicilor regimului contra căruia cică se luptă – nu l-ar proteja pe fostul șef SIS care a vîndut cetățenii turci, nu ar continua construcția matahalei de Arenă la Stăuceni, care a înghițit deja bani suficienți cît să acopere costul vaccinurilor pentru o bună parte a populației dar pentru care, grijuliu, an de an guvernările anti-oligarhice de toate culorile găsesc bani… 

Pe toate fronturile astea noutățile sînt triste. Iar epatajele cu tinichele nu sînt mai mult decît un fel de ritual vodoo sau o încercare de a alunga spiritele dintr-o casă bîntuită. 

Unioniștii sînt ultimii bolșevici. Unionismul moldovenesc e ultimul milenarism politic local.
Dacă desemnăm bolșevismul ca obsesia politică de a răsturna ordinea existentă (întruchipată în stat) și de a face astfel loc unei noi lumi, radical diferită de cea actuală, dacă îl concepem mai departe ca încrederea fanatică că acest lucru (construcția unei lumi noi) nu este doar posibilă, ci și inevitabilă (pentru că așa ar fi fost scris în legile istoriei), dacă îl gîndim ca o mișcare militarizată (cel puțin verbal), construită pe modelul unei mici armate, sub formă centralizată, subordonată scopului general – atunci, dintre toate mișcările politice locale unionismul se aliniază cel mai bine acestor caracteristici. (Poate nu întîmplător cei mai fervenți unioniști au ieșit din cadrele fostului Partid Comunist al RSSM. Poate nu întîmplător unioniștii marchează toate aniversările RSSM cu o grijă pe care nici ”nostalgicii sovietici” nu o au).
Unionismul este unica mișcare politică din Moldova ce urăște cu pasiune propriul stat (nici Lenin probabil nu disprețuia atît de mult Țarul și Imperiul precum unioniștii urăsc ”avortonul pactului Ribentropp-Molotov”) și care își dorește atît de mult cît mai curînda dispariție a acestuia…
Lumea idilică ce va veni după Unire are mult din descrierile naive ale socialismului ”utopic” (și cu scenele pastorale din cărțile poștale și revistele Martorilor lui Iehova) – o lume în care toate conflictele politice vor fi abolite, problemele Moldovei se vor rezolva cumva de la sine (cam aceeași schemă cu: statul va dispărea de la sine etc), Nistrul și Prutul se vor umple cu miere și lapte. E un fel de ultim idealism politic (chiar dacă cu atmosferă retro și cu mitologie de mijloc de secol XIX) într-o eră ce se declară era calculului politic, a eficienței și a ”realismului”.
Nici o altă mișcare politică locală nu oferă o schemă ”naturalistă”, deterministă chiar, în raport cu propriile scopuri politice. În majoritatea celorlalte ideologii e vorba de procese în care contează luptele, mizele se pot schimba (cum e bunăoară în eterna luptă cu corupția). În unionism Marele Eveniment (unirea) e inevitabil, el e destinul firesc, el e unicul viitor posibil, sfîrșitul istoriei etc. Unirea e atît de iminentă încît semnele ei sînt peste tot: unionistul Chirtoacă citește unirea și în pietre.
Și dacă celelalte partide și mișcări sînt compuse din hipsteri (alde PAS), gopnici (PSRM), fraieri (PPDA), cinici (PD, Pro-Moldova), unionismele din Moldova sînt compuse din soldați, care luptă pe front un război inegal, dar vrednic și măreț (și imaginar), împotriva tancurilor rusești. Retorica militară și fantoma luptei e atît de prezentă încît…unii unioniști (Șalaru) luptă cu tancurile rusești de pe monumentele Victoriei din 1945, chiar dacă tancurile alea sînt doar grămezi de fiare, alți unioniști (Chirtoacă) luptă cu tancurile rusești instalînd gherete prin oraș iar alți unioniști (Valeriu Munteanu) chiar și atunci cînd suferă de o boală precum coronavirusul tot luptă cu virusul de parcă ar lupta cu tancurile rusești…Lupta presupune și violență, uneori violență intra-grup. Violența e evident verbală și discursivă. Deocamdată. Unioniștii nu au avut control real asupra sistemului politic și deci nu știm dacă ar face vreo mare epurare după modelul ”idolilor”. Am zis de mai multe ori că mi-i teamă de discursul despre Basarabia ca pămînt românesc care omite oamenii și vorbește despre drepturi eterne asupra unui pămînt și care ignoră oamenii care trăiesc pe acest pămînt ori îi consideră ca aflîndu-se acolo ”ilegal”. Violența e retorică și e despre purificare, dușmanii unirii, sabotare a procesului unirii etc. Se găsește și violență fizică – Țîcu tot i-a tras un șut în fund, pentru unire, unionistului Chirtoacă pentru că nu urmează ”linia generală” a unionismului…
În contrast cu acest milenarism celelalte partide îs ”tusovci” naive. Integrarea Europeană, metanarativul progresist al partidelor politice moldovenești, nu are nici încărcătura ideatică similară, nici mitologia politică, doar seducția materială. Filorusismul lui Dodon în genere nu are nici un farmec pentru că reprezintă doar o alegere tactică.
Cel mai aproape, ca încărcătură religioasă, vine discursul anti-corupție, o găselniță reciclată ce îl reînvie periodic pe Andropov, dar anticorupția nu are un trecut istoric la care s-ar putea face referință (un trecut ”glorios” cum e România Mare), și nici pretenția de inevitabilitate…

Urmăresc reacțiile din sfera publică moldovenească la protestele anti-rasiste din SUA și înțeleg că pentru foarte multă-multă lume (analiști politici, sfetnici, scriitori, jurnaliști, oăngășnici) Războiul Rece încă nu s-a încheiat. Cel puțin mental și cadru de gîndire. 

Pentru partea ”sovietică” a Cortinei de Fier (tabăra pro-rusă și alaiul ei) problemele Americii – rasismul, inegalitățile – sînt o mică consolare simbolică – după ce americanii îi cam tăvălesc pe ruși economic, faptul că Imperiul Răului are probleme de democrație internă e un fel de compensație pentru restul umilințelor. Cînd America are probleme, e bine, pentru că…are și America probleme. 

Nici vorbă de un început de discuție despre rasismele din interiorul societății ruse (a se vedea modul cum sînt tratați în Moscova, de exemplu, muncitorii imigranți din țările din Asia Mijlocie), ori despre faptul că Rusia și fostul lagăr socialist au fost reduse, în noua configurație mondială, la rangul de semi-periferie. 

Mă rog, previzibil.
Mult mai interesante sînt reacțiile din cadrul celeilalte tabere, partea ”pro-europeană/pro-americană”. 

Pentru această tabără – agenții vestului în estul sălbatic – protestele există dar ele sînt cumva ilegitime.

Ba că, istoria veche, Rusia sau China ar fi în spatele lor. 

Ba că, altă istorie veche și comodă, ele sînt necesare dar…au devenit mult prea violente și toxice și nerezonabile. (Ca și cum, persoanele de culoare, după cîteva sute de ani de sclavie plus rasism plus discriminare sistemică ar trebui să organizeze ”dezbateri” și să organizeze conferințe cu kofi-breikuri pentru a anihila rasismul înrădăcinat în societatea și instituțiile americane). Oamenii care nu știu nimic despre istoria luptelor pentru egalitate și justiție rasială în SUA (și au fost răscoale, războaie civile, asasinări, mișcări sociale) ori despre rasismele din interiorul societății proprii (romii, persoanele cu dizabilități și alte grupuri suferă zilnic din urma unor diverse forme de rasism instituțional reprezentat de bîta polițistului, indiferența instituțiilor de sănătate etc) dau verdicte și își permit să reproșeze celor care sînt omorîți/încarcerați/discriminați și oprimați sistemic că…nu ar fi chiar rezonabili, că tot ce lipsește revendicărilor lor..e o conferință la Radisson Blu.
O variație a acestui trop, cel cu violența, este despre proprietate și jaful magazinelor. Adică, dacă persoanele de culoare și latino din SUA sînt omorîte de poliție asta e îngrijorător (dar oarecum acceptabil) dar iaca dacă comunitatea înfuriată sparge un magazin Apple asta e groaznic și de neiertat. (Ca să punem în context situația: Apple, pe de o parte, perpetuează sclavia în China, iar pe de altă parte fură de la comunitate prin evaziune fiscală, dar astea îs acceptabile. Floyd, care a fost omorît pentru o bancnotă falsă își ”merită” moartea, iar Jobs și alții ca el, care își construiesc castele și averi în paradisuri fiscale pe seama muncii sclave în China și a evaziunii fiscale…e antreprenor de succes și model de emulat). 

…Toți acești tropi, stereotipuri, mituri și subterfugii țin loc de mecanisme de apărare pentru Marea Angoasă: cea de a recunoaște că Imperiul Binelui, Idealul – SUA (și Vestul în genere)  – țara promisă, etalonul democrației și prosperității, legiuitorul în materie de drepturi și libertăți, compasul moral și civilizațional – este de fapt un amestec de feudalism și high tech, sclavie și drone, glamour și sărăcie cruntă, că rasismul, povestea aia veche despre care citim în manualele de istorie e încă puternic și real în cea mai ”avansată democrație”, că victoria lui Trump nu este un accident ci consecința mobilizării rasismului alb, că inegalitățile din societatea americană nu sînt ”întîmplătoare” ci fac parte din modul în care sistemul funcționează, că la partea pierdantă a inegalității sînt de cele mai multe ori oameni dintr-un anumit grup rasial, că…

Pentru cei care au urît (mai ales post-factum) sistemul sovietic pe care l-au considerat ca fiind fals, opunîndu-i un model ”veritabil” – Vestul – faptul că majoritatea clișeelor propagandei sovietice (despre rasism, comercializare și consumerism) surprind încă excelent realitățile americane e un gînd incomod ce trebuie reprimat ori negat, ori distorsionat astfel încît…să lase modelul neîntinat și să caute diverse scuze circumstanțiale. 

Văd acest mecanism de apărare și negație de vreo 10-15 ani încoace. Dacă UE are probleme structurale ce sărăcesc unele țări și îmbogățesc altele (mecanisme inserate în modul cm funcționează moneda euro, în modul cum sînt aranjate circuitele financiare), atunci negarea ajunge să spună că…de fapt problema e că italienii și grecii ar fi leneși iar francezii și germanii ar fi harnici și acolo e buba. Dacă tinerii din Marea Britanie sau Franța protestează în banlieues împotriva rasismelor culturale și economice…e vorba de niște huligani care nu au ce face.
Pentru acești oameni a recunoaște că Vestul are probleme e totuna cu o prăbușire a unui orizont politic și moral. Dacă Vestul nu e ideal, atunci…cum să mai credem în idealuri?

(Evident, Vestul lor e unul imaginar, un Vest care există doar în ghidurile e călătorie și în cataloagele Michelin)…

Ceea ce e trist e că ”victimele” (pentru că tabăra ”pro-Vest” se percepe a fi istoric victima imperialismului rus, iar cei din tabăra ”pro-Rusia” se percep drept victimă a imperialismului american) se solidarizează cu Imperiul, cu cel care dă cu bîta, nu cu cel care ia bîte, cu cel care aplică forța (de unde și sprijin și admirație pentru Trump care a promis că scoate armata), cu cizma de soldat în loc de ”opinca de victimă”. 

Ca și cum, prin revolta lor, persoanele de culoare din SUA s-ar face vinovate de faptul că…ar strica bunul nume ale SUA, ar întina idealul, ar da apă la moara propagandei rusești și chinezești…și pentru asta merită bătuți, împroșcați cu gaze lacrimogene etc. 

Te-ai aștepta de la o societate care zilele astea își plînge deportații din 1940 la mai multă empatie față de victime, față de cei strămutați cu forța din casele lor, față de cei impuși să muncească în ”Siberii de gheață” (or te-ai aștepta să îi vezi că înțeleg că echivalentul Siberiei de gheață pentru persoanele de culoare sînt cele două Americi unde au fost duși cu forța, vînduți în sclavie, li s-a șters istoria, inclusiv cea familială și comunitară). 

Aș, de unde…

Te-ai aștepta de la o societate care încă nu a reflectat suficient (ca să nu zic deloc) la sclavia din interiorul ei (romii erau sclavi pînă în zorii modernității), nu e conștientă suficient că propriii cetățeni sînt carne de tun pentru proxeneți, exploatatori și aventurieri din toată lumea…să fie mai atentă și mai empatică cînd dă verdicturi. 

Aș, de unde.

Canalul colectiv ”anonim” al Partidului Acțiunii Comune Congresul Civic a decis să mă bage în seamă…Cică de ce nu facem nimic pentru oamenii care nu pot accesa acum ajutoarele de șomaj…
(E la modă, printre ”intelectualii” negînditori să dea vina pe activiști, cetățeni dacă…nu lucrează instituțiile. Dacă primăria sau asistența socială nu funcționează îs de vină activiștii și ceilalți…)
Tovarășii tocmai abia au descoperit ”clasa muncitoare”, precaritatea și problemele sociale în ceva carte și…hai să scrie acum ca și cum ei îs unicii cărora le pasă, ca și cum ei îs unicii care au făcut ceva…sau care pot face ceva.
Evident, ei au făcut ceva – au spus (altă îndeletnicire a intelectualilor de facebook – să spună altora cum să facă lucrurile).
Eu sînt un om mic și tare mi-aș dori să am influența pe care ei mi-o prescriu…
Și fac chestii de om mic: împreună cu o echipă de entuziaști am pus la cale o platformă (ida.md) anonimă, pe care muncitorii pot raporta încălcări și abuzuri ale drepturilor lor (iar noi găsim juriști și ne ajută și îi consiliem și îi sprijinim din entuziasm că nu avem bani de asistență juridică).
Pe platzforma.md, împreună cu echipa și colaboratorii, am scris mai multe despre muncă și muncitori decît tot canalul lor colectiv. Am făcut împreună studii despre necesitatea unor instanțe specializate pe drepturile muncii (pentru că judecătorii le ignoră), am calculat salariul de trai minim în Moldova…
Cu camarazii și camaradele de la OccupyGuguță am protestat pentru salarii mai mari (și nu ne-a fost frică să ieșim în stradă cînd autorii canalului….se ascundeau după anonimitate. Nu i-am văzut atunci.)
Acum, cu cîteva grupuri minunate sîntem implicați în mai multe eforturi de voluntariat pe timp de pandemie – ajutăm bătrînii și persoanele nevoiașe cu cumpărături, am organizat o campanie de colectare de fonduri din care au fost procurate produse alimentare. Cu alte colege și colegi am pornit împreună inițiativa Coliba Albastră și ajutăm oamenii fără adăpost din Chișinău…Zilnic interacționăm cu peste 100 oameni ai străzii (pe care toată lumea, inclusiv autoritățile) i-au lăsat baltă…Unii din acești oameni probabil îs cu Covid, noi vorbim cu ei, le ducem prînzuri, le procurăm medicamente, le ducem haine, apă etc…
I-aș invita pe anonimi să vină în toată componența prezidiului partidului cu noi măcar într-o zi…Dar na, e mult mai ușor, ca partid să te iei de activiști, să scrii baliverne ”confidențiale” despre președinte și alaiul său, să distribui meme-uri … și să o faci asta anonim.
Aștept ca Marele Partid cu ”agendă socială” să fie mai vocal…Nu doar pe telegram. Să îi ajungă, de exemplu, măcar curaj de un protest..

Explicațiile lui Andrian Candu despre cele 7 persoane răpite și trimise ca marfă în Turcia nu mă liniștesc deloc (și vorbesc strict din perspectiva unui cetățean fără vreo funcție publică).
Nici faptul că audierile au fost făcute în cadrul unei sub-comisii compuse din deputați pd, aliații lor din psrm, aliații lor din platforma social-democrată și…deja independenții lor, adică mejdusoboicic,
– nici invocarea obsesivă a securității naționale, mai ales într-o formă în care lipsesc orice indicii concrete – legături, rețele, fluxuri locale și internaționale, dovezi, acțiuni planificate sau chiar realizate – iar în loc de astea avem trimiteri vagi la ”informație operativă” și ”secret de stat” (să amintesc că în numele securității naționale se fac de obicei cele mai mari abuzuri – ucideri și rețineri de cetățeni, masacre, limitarea drepturilor –  inclusiv în state democratice – în SUA în numele securității naționale au fost restrînse drepturile cetățenilor prin Patriot Act, au fost perpetuate torturile în Guantanamo și în alte locuri, inclusiv România),
– nici argumentul că…noi monitorizăm rețeaua asta încă din 1997 (dacă inșii ăștia îs dăunători țării de douăzeci și ceva de ani și au amenințat securitatea națională în școlile lor, unde pînă anul trecut o mers și odraslele lui Candu, apu cum poate SIS să îi lase să conspire atîta – acolo trebu nu demisii dar pedepse)…
Dacă mejdusoboicicul și ipocrizia doar mă amuză (și mă indignează) atunci invocarea securității naționale și amenințările la ea (fără a fi clarificat modul concret, legăturile cu organizațiile ”islamiste” ori teroriste ce li se impută celor 7 cetățeni turci) pentru a răpi oameni din casele lor și a-i urca în avion și a-i trimite aiurea (unde deja au fost puși la închisoare) mă înfricoșează…
Pentru că azi ei arestează și expulzează cetățeni străini în numele ”securității”, mîine o să aresteze cetățeni moldoveni nevinovați în numele ”securității”…
Dar stai, asta au făcut-o deja: Alexandr Roșco, Pavel Grigorciuc si alți cîțiva deja au fost arestați aiurea și au stat la penitenciar în ajunul alegerilor parlamentare trecute doar pentru că furtul miliardului în 2014 să fie acoperit de o mega-amenințare la securitatea națională care i-ar fi adus pe oameni la urnele de vot…
Zis pe scurt: cînd audem ”amenințări la adresa securității naționale” trebuie să cerem clarificări…
Că altfel ne pomenim că deținătorii de vile în Elveția și Franța (Vlad Plahotniuc), afaceriști din off-șoruri (președintele Igor Dodon) sînt mari patrioți iar niște învățători de la un liceu din oraș la care merg copiii demnitarilor…devin amenințare la adresa securității naționale.
Și încă ceva: trebuie să vedem și care-s celelalte 60-70 de persoane expulzate anual de care vorbea speakerul în conferința de azi și pe care le prezenta ca practică obișnuită: adică, ce mai atîta zarvă, noi expulzăm în fiecare an zeci de oameni pe diverse motive. Cazul cu cetățenii turci trebuie să ne mobilizeze să monitorizăm mai atent activitatea serviciilor de azil – bănuiesc că sînt destui, printre cei 60-70 oameni expulzați, respinși din motiv că-s prea săraci, că nu au ”religia” corectă etc. Ori, și mai strașnic, poate sînt și alți cetățeni străini care au căutat în Moldova liniște de persecuții în țările lor iar statul moldovean îi trimite…înapoi în mîinile celor de care au fugit?
E un caz cînd trebuie să construim poduri de solidaritate cu toți expulzații pe nedrept…
Cum a zis-o azi foarte bine Andrew Clayton, situații ca astea explică de ce eu sînt împlicat în acțiuni de protestpermanent.
Pentru că nu vreau să trăiesc în realitatea pe care ei o construiesc pentru mine.

Interesantă (și relevantă) polemică are loc acum în România, în legătură cu protestul din 10 august și acțiunile jandarmeriei.
În mod evident, cam toată lumea condamnă reacția excesivă a jandarmilor – care au aplicat gaze lacrimogene, tunuri cu apă (iar apoi au demarat și o campanie mediatică de auto-victimizare)…Lucruri care nu au cum să surprindă – poliția e brațul înarmat și represiv al guvernării și s-a comportat ca atare întotdeauna (dacă nu a bătut, atunci nu a intervenit cînd alții băteau, altfel poliția interceptează și intimidează în fiecare zi). Ca să-l citez pe Alexandru Racu: ”Comportamentul abuziv al jandarmului român nu este nou, nici nu pare să difere prea mult de la o guvernare la alta.”
Deci, pe scurt, reacția jandarmeriei nu s-a schimbat (din contra – ăia s-au învățat și ei acum să organizeze și administreze campanii de PR și să poarte războaie de imagine)…
S-a schimbat însă, și aici e miezul polemicii la care fac referință, atitudinea unei bune părți a societății românești față de proteste și față de protagoniștii acestora.
Dorin Tudoran, omul foarte incomod (căruia i-a fost spart blogul deja a treia oară), a remarcat printre primii (dintre sursele pe care eu le frecventez) că o parte din vocile cele mai stridente care condamnă acum violențele jandarmilor (și, care, repet, trebuie criticate pentru că au fost reale) au cerut, cu alte ocazii (mai ales în 2012, cînd se protesta la București față de măsurile de austeritate și salariile mici) aplicarea violenței de către poliție. Că oamenii care construiesc hagiografii ale participanților la protestul din 2018 scriau articole despre ”viermi”, pegră, huligani, pestă, derbedei și barbari (despre participanții la protestele din 2012). O selecție comparativă foarte bună, compilată de Alexandru Racu se găsește aici.
Un exemplu, Teodor Baconschi:

În 2018: 

“Riposta jandarmeriei – absolut disproporționată. Nu a atacat nimeni vreo instituție, nu s-au distrus bunuri publice sau private. Nu s-au produs agresiuni din partea protestatarilor. Ore în șir, oamenii au rămas perfect pașnici și civilizați. Am văzut în alte țări ce înseamnă o mulțime violentă: în toată această seară, la București, nu a fost cazul de așa ceva.”

În 2012:

 “Un lucru devine din ce în ce mai clar pentru toţi românii de bine. A început încleştarea pe viaţă şi pe moarte între forţele trecutului şi proiectul unei noi Românii. Opoziţia şi-a activat în sfârşit întreg arsenalul moştenit de la Ana Pauker, Teo, Luca şi Dej: derbedei înarmaţi, dezinformare, propaganda urii. Ne acuză că vom fura alegerile doar pentru că vrem ca românii să voteze, în diaspora şi acasă. Ce vor ei, în schimb, e ca o populaţie imbecilizată de televiziuni, înfricoşată de scenarii apocaliptice mereu dezminţite de realitate şi, mai nou, de bătăuşii scoşi pe străzi, să aleagă în locul reformei Statului retorica urii şi neputinţei ridicată la nivel de program politic. Opţiunea e simplă: reformă, responsabilitate, siguranţă sau regres, populism, domnia bâtei. Alegerea o va face însă România vrednică, România care munceşte, România însetată de viitor, nu mahalaua violentă şi ineptă încolonată, ca minerii odinioară, în spatele moştenitorilor Securităţii.”

Mihai Neamțu, Vladimir Tismăneanu au făcut declarații similare…
Evident, ar trebui invocat aici Caragiale, care a descris deja aceste tipuri de comportament giruietă (Tempora rămîne o povestire subapreciată ceea ce e nedrept)…
Istoria asta poate fi spusă în mai multe feluri. Intelectualii sînt ticăloși și ipocriți, ar fi una din ele. Și ar fi parțial adevărată. Sîntem cu toții parțiali: găsim scuze pentru acțiunile care țin de cauza ce o susținem și căutăm (și găsim!) nod în papură celor care nu sînt de acord cu noi, ar fi alta. Parțial adevărată și ea…
Cel mai adevărat mod de a spune povestea asta, însă, e de a spune că trebuie, pentru sănătatea discursului public, să scoatem în genere, din discursul public, toate referințele la brute, barbari, să renunțăm la practica de a dezumaniza inamicul (oricît de în dezacord am fi cu el), să respectăm, așa cum se cuvine, dreptul cetățenilor la protest.