blog implicat

Hai să zic că am și eu o părere față de ”campania socială pentru corupți” lansată de o corporație onegistică. 

M-am uitat peste clipul video și m-am gîndit deodată că e trist dacă imaginarul justițiar al hipsterilor anti-corupție de la Chișinău seamănă atît de mult cu coreografia clipurilor video ale diverselor grupări teroriste: oameni îngenuncheați înconjurați de mascați cu arme…

Corupții ăia nu păreau niște inși care își ispășesc pedeapsa pentru o crimă (în sistemul justiției moldovenești toată lumea are fața descoperită, ca să se înțeleagă că nu e vorba de ceva răfuială personală, dar de interesul comun la mijloc) ci mai degrabă niște captivi care au fost răpiți de nu știu ce comandos al unui narcocartel și care cer ajutor…

Tot pe partea de lectură critică a scenografiei trebuie să pomenim ciudata axa morală a clipului: funcționari corupți (cu față, cu vîrstă) vs mascați incoruptibili (funcționari și ei!), garanți și slujitori ai adevărului și binelui comun…

Sînt nedumerit: de unde atîta dragoste pentru mascați și atîta încredere în ei? 

În țara asta unele dintre cele mai mari porcării s-au făcut cu mascați, cu desfășurări de forțe și paturi de armă ce au spart geamurile unor oameni nevinovați, au rupt măsele și coaste unor cetățeni fără vină. În aprilie 2009, de exemplu, mascații au bătut și umilit oameni în comisariate și au ”organizat” o bucată de Ev Mediu la comisariatul de pe Bulgară. 

Mai sînt sute și sute de exemple în care mascații ascultau docil de puterea care ținea cureaua organelor de forță și initimidau pe ceilalți cetățeni (hai să ne amintim, bunăoară, cum mascații evacuau, în zorii zilei de 27 august, 2018, protestatari pașnici de la Monumentul lui Ștefan cel Mare pentru a face loc mahărilor). 

A-l construi pe robocopul care a ascultat pînă acum de toate ordinele ce i s-au dat de sus, indiferent cît de criminale, drept arhanghelul dreptății și justiției asta denotă o clară sărăcie a imaginației. 

Eu, evident, nu am fantezii cu mascați…Mă gîndesc că o soluție la problema corupției (despre care ar trebui să vorbim să ne înțelegem ce înseamnă) ar fi democratizarea luptei împotriva ei. 

Eu nu aștept să intervină mascații cînd cineva îmi cere anumite plăți nejustificate, dar aș vrea să am la îndemînă cîteva instrumente proprii, personale, pe care să le pot aplica fără mascați, și fără show-uri cu arme, căști și scuturi. 

Aș vrea, de exemplu, să pot să fac arest civil pe inși pe care i-am prins cu mîța în sac ori să am dreptul să le pot aplica o amendă (cu dovezi, evident). 

Restul e teatru de păpuși. 

Cîțiva papagali s-au încăierat ieri live la TV. 

Asta nu intra în planul inițial. 

Conform scenariului, papagalii urmau să se adune în studio, să recite la nesfîrșit poeziile patetice despre trecut, viitor, unire, CSI, Rusia, UE, politica moldovenească, adică să sugă din deget și din non-evenimente tot felul de semnificații solemne…

Dar lucrurile au deraiat din momentul cînd papagalii au ieșit din scenariu și s-au apucat să-și măsoare penele. 

În loc să meargă după text, și să fredoneze cîntece despre unicele teme permise – exaltarea față de UE (îmi amintesc că ultimul recital pe această temă s-a sfîrșit trist în 2014, cînd cîntăreții și-au luat un miliard și ceva onorariu iar spectatorii au rămas cu minus un miliard și cu o oligarhie pe cap) și demisia procurorului general (ales tot de aceeași ceată de cîntăreți în 2019, în urma unui concurs dubios dar organizat pompos), papagalii s-au apucat să își măsoare penajul și … meritele…

Evident, papagalii s-au împăcat rapid – urmează să mai apară în studiouri și nimeni nu e gata să fie chiar atît de viteaz încît să refuze o invitație la tv, cu riscul de a fi umilit acolo… 

E ceva greșit în societatea în care tot felul de deiateli preferă mai degrabă să fie umiliți și să se umilească la TV decît să fie uitați și neinvitați. 

Prevăd un mare viitor pentru talk-show-uri în care invitaților li se va permite să se bată în direct, să-și dea la greu pumni, picioare, bîte etc. 

Ar fi mai multe teme de discutat. Una, importantă, e despre masculinitatea toxică și despre hormonii masculilor din studio care, lipsiți de argumente, și-au dat pumni. 

Vlada Ciobanu a explicat mai bine ce e cu masculinitatea toxică și de ce dacă aduci cinci cocoși într-un studio nu iese neapărat o discuție (mai ales pe niște teme despre care actualii invitați au cam spus tot ce puteau spune încă în 2012-2013 și nu fac să repete totul ca pe o poezie…)

Despre violență și recursul la violență ca mijloc de a discuta și soluționa discuții tot trebuie să vorbim. E plină istoria noastră politică, culturală și socială de inși care vor să dea la bot atunci cînd nu-s de acord cu ceva…În sensul ăsta, Țîcu și Țuțu nu-s universuri diferite ci sînt parte din aceeași problemă… Problema asta e legată direct de miile de forme de violență prin care ne rezvolvăm ”diferențele”… 

Mai e o altă temă, la fel de importantă (și mai puțin discutată). Despre halul în care a ajuns mass-media ”liberă” și ”independentă” că, în goana după rating (emisiunea de ieri era o colecție de platitudini și inși ce nu ar fi trebuit să ajungă pe sticlă în genere) ajung să invite colecția de invitați de ieri (ansamblul etno-politic ”vreau microfon și audiență). 

Cum se face că, după ani și ani și ani de luptă pentru libertatea de exprimare ne-am pomenit cu o televiziune publică slabă și cu o puzderie de televiziuni mici, corporative, care nu știu altceva să vîndă decît platitudini, recitaluri și bătăi în regim live? 

Eu sînt suporter necondiționat pentru libertatea de exprimare dar parcă mi se pare că nu pentru o astfel de presă am tot vorbit și am prostestat. Parcă aș fi vrut niște respect pentru privitori – că, la naiba, e o umilință și pentru TV și pentru privitori să-l porți pe Chirtoacă în studio și să vorbească la fel de parcă s-a teleportat din 2007, ori să îl inviți pe Cosovan să îți povestească despre viitor și valori. 

Parcă aș fi vrut de la presă niște responsabilitate față de public, pentru că funcția ei nu este doar să vîndă ci și să educe, să funcționeze ca un mediu de comunicare, ca o platformă de discuție…

Și cred că undeva aici găsim și o cauză a degradării mass-media: iluzia că presa are o singură misiune, să vîndă, adică să aducă audiență. 

Nu să educe, nu să comunice, ci doar să vîndă chiloți, parfum, tabletci și cartele de reîncărcare. Cu orice preț. Chiar cu prețul sugerii din deget a știrilor, chiar cu prețul auto-umilirii mass-media (nu pot să nu mă întristez cum îi tot văd prin studiouri TV pe toți călăii presei din 2012-2019). 

Bătaia de la TV de ieri vinde. Probabil va fi una dintre cele mai vizitate emisiuni. Dar nu pentru conținutul ei de discuții. Ci pentru scena de bătaie (abia aștept să văd momentul cînd televiziunile vor aranja mici bătăi în studio, poate chiar și cu bîte și lanțuguri de la Drujbă, ca să fie mai veridic) pentru a aduce rating și publicitate. 

Așa arată prăbușirea mass-media…Ca o eternă publicitate întreruptă uneori de inși ce se bat ca să vă atragă atenția. 

Cei de la Congresul Civic au vorbit, săptămînile trecute, despre ”sprijinul” pe care o parte a extremei drepte – partidul AUR – îl are de la ”rivalii” politici de la stînga – PSRM și PCRM (uniți acum laolaltă sub un brand politic cu nume de bere proastă). AUR ar fi fost, în opinia celor de la Congresul Civic sprijinit cu entuziasm de PSRM în diverse feluri: încălcări de procedură la înregistrarea candidatului electoral, exagerare a ratingului de către sondajologii afiliați PSRM etc. 

Observația e cît se poate de legitimă și cei de la Congresul Civic au parțial dreptate. 

Extrem de parțial însă. 

Dacă ar trebui să construim o listă a datornicilor partidelor unioniste, pe primul loc în această listă nu ar fi, cum ne-am aștepta, susținătorii (inclusiv financiari) de la București ci … alde partidele care-și zic de stînga în Moldova.
Și asta de vreo 20 ani încoace. 

Nimeni nu a ajutat mai mult mișcarea unionistă din Moldova (care a ajuns, rînd pe rînd, pe mîna unor personaje ridicole precum Iurie Roșca, Mihai Ghimpu, Dorin Chirtoacă, Vitalia Pavlicenco) decît … Partidul Comuniștilor în perioada 2001-2009 și apoi Partidul Socialiștilor, din 2014 (de cînd un partid obscur a intrat în buzunarul lui Igor Dodon).
PPCD, PL, PNL, PUN, AUR dar și puzderia de partiduțe unioniste mai mici și datorează supraviețuirea nu neapărat forței lor de convingere în privința ideilor Unirii (cu ei sau fără ei, Unirea e o configurație ce depinde de jocuri mult mai mari), ci mai ales politicilor și acțiunilor ”stîngii” moldovenești.

Dacă ne amintim bine, și ar trebui să ne amintim, o fațetă a platformei politice a PCRM în 2001-2005 era orientarea pro-rusă (aderarea la Uniunea Rusia-Belarus etc), dar cealaltă parte era un fel de moldovenism etnic penibil, cu accente anti-românești, cu căutări ale ”națiunii” și ”limbii moldovenești”, cu false războaie împotriva unui imperialism românesc inexistent etc… Adică un naționalism ”moldovenesc” toxic, frate-geamăn cu naționalismul toxic al celor de la AUR/PUN și restul ”unioniștilor”. 

Istoria ține minte și cum Voronin încerca să îi ceară lui Iliescu nu știu ce recunoaștere a națiunii moldovenești, dar și cum Voronin se certa cu Iliescu dacă Ștefan cel Mare era moldovean de pe Bîc sau român de pe Dâmbovița, despre cum nu știu ce asociație fantomă de la Iași declara, sprijinită de Chișinău, că moldovenii din România ar fi asupriți și ar fi cazul de construit o Moldovă Mare de sub Brașov pînă la Dubăsari…Istoria mai ține minte și acel dicționar al lui Vasile Stati și multe alte bazaconii, coțcării și săpături pentru a găsi potcoavele lui Catalan, discursuri de pe la tribune internaționale despre ”ultimul imperiu din Europa, imperiul român”, judecăți pe la CEDO privind înregistrarea Mitropoliei Basarabiei etc. 

Lucrurile astea ar fi fost joc în nisipieră dacă în ele nu se investeau importante resurse administrative, logistice, de personal și financiare, dacă ele nu deveneau politică de stat și strategie de guvernare. 

Adică naționalismul etnic moldovean, iredentist, pășunist și intolerant în multe aspecte, a fost multă vreme programul de guvernare a comuniștilor.

Asamblată sub forma unei ciorbe – ”statalism moldovean” – construcția asta toxică a ținut loc de program de dezvoltare a țării, de politică internă și externă, de plan de țară dar și de politică socială. Ea era bîta cu care era lovită opoziția internă. 

Delirul naționalist despre cine e adevăratul urmaș al lui Ștefan cel Mare, Vasile Lupu și Dimitrie Cantemir a înlocuit viziunile despre politici sociale. 

(Evident, acest ”statalism” a ținut și drept paravan și fumigenă ca lumea să nu vadă că stataliștii își evacuau banii adunați din diverse scheme în paradisuri fiscale, iar cu fărîmiturile rămase și ridicau palate în cartierele luxoase ale capitalei).

Acest delir despre ”primordialismul moldovenesc” a avut mai multe efecte perverse. Unul din ele ține de dispariția chestiunii sociale (ultimele proteste sociale din Moldova au fost protestele studențești din 2000) și transformarea ei în ”chestiune națională”. 

Adică, ideea că problemele sociale (sărăcie) își au soluții culturale (identitate, pupat de icoane și vizite la mănăstiri) aparține la fel de mult unor partide precum PRM a lui Corneliu Vadim Tudor dar și PCRM-ului lui Vladimir Voronin. 

Exact aici stă al doilea efect pervers – cînd orice opoziție, inclusiv pe teme sociale, era tratată ca fiind ”străină” corpului etnic, aceasta a dus la o situație în care, grupurile de opoziție cu critică socială erau marginalizate iar locul lor era ocupat de grupuri de opoziție cu critică culturală sau etnică sau geopolitică.

Deloc întîmplător, așa-zisele proteste din aprilie 2009 nu aveau vreo revendicare socială și desfășurau steaguri ale României sau UE. Deloc întîmplător, alternativa care a venit la putere după 2009 nu avea altă agendă decît ”integrarea europeană”. Deloc întîmplător, politica moldovenească nu are un alt conținut nici acum. 

Din aceste motive clivajul major al politicii moldovenești cu începere din 2001 nu este despre politici sociale vs politici economice, stat social vs capitalism sălbatic, ci ”statalism” (autoritar din punct de vedere politic, capitalist și neoliberal în economie și naționalist în ideologie) vs ”integrare europeană” și/sau unionism. 

Adică unul identitar. Geopolitic. Despre valori. Mentalitate. Adevăr istoric. Mâna Moscovei. Gayropa. Și celelalte escapisme. 

Axa asta identitară încă domină politica moldovenească și va fi aici, ca pilon central, încă multă vreme. 

Evident, papagalii care au un singur răspuns la toate – Unirea! – ar fi devenit irelevanți politic cu timpul dacă nu era acest joc identitar al PCRM (și celor de după ei) în care ”stînga” elimina din joc discuțiile ”sociale” și le înlocuia cu discuții etnice și identitare. 

Așa încît, în loc să rămînă un capitol confuz al istoriei, unionismul moldovean pro-român și-a asigurat o existență constantă. 

Dacă unicul joc politic din târg era căutarea potcoavelor lui Catalan și a copiei copiei copiei copiei sabiei lui Ștefan cel Mare, nu e de mirare că unicii jucători care au rezistat (și nu s-au lăsat disperați) nu sînt cei care căutau și propuneau politici sociale, discuții despre sărăcie și eliminarea ei, ci bezmeticii care căutau, ca și alaiul din PCRM, potcoavele lui Catalan pentru a dovedi inversul. 

Cum să cazi în desuetudine zicând că Unirea e soluția la toate, dacă cel mai mare partid din Moldova stă pe o platformă ce afirmă că ”etnia” și ”națiunea” reprezintă cheia problemelor sociale și politice? 

Ce altceva în loc de PL, PPCD sau AUR poți avea ca opoziție (dar și ca alternativă) dacă tu, ca partid de guvernare pretins ”de stânga” le ridici zilnic mingea la fileu făcându-le jocul – cauți să faci responsabili pe gay, necreștini, atei – de situația economică din țară? 

Cum să nu fie ”relevant” un partid extremist precum AUR (sau PUN) dacă ideologii partidelor de stânga au grijă să le ofere teme și teren politic? 

…Faptul că aceste alegeri sunt iar despre Europa vs Rusia, ”statalism” finanțat din offshore vs ”proeuropenism” împins din afară e parte a acestei moșteniri toxice care încă corupe orice încercare de a construi o altfel de politică. 

E interesant faptul că o parte din arhitecții acelui cretinism politic participă la aceste alegeri încercînd să creeze un spațiu pentru un altfel de stîngă. 

Dar e mai interesant că, această nouă stîngă (Congresul Civic, Partidul Stânga Europeană) nu a reușit să discute decît foarte superficial despre politicile sociale pe care le vrea (un fel de venit necondiționat universal, investiții în protecția socială) și s-a lăsat imediat sedusă de bătăliile identitare (un fel de dispută cu AUR-ul ia acuma cam toată agenda acestei ”stângi noi”). 

 Demult nu mă mai amuză să găsesc, în cărțile și presa anilor 70-80, declarații de loialitate eternă pentru regim din partea unor oameni – scriitori, jurnaliști, juriști, filosofi, istorici – care azi și-au reinventat biografii de luptători dintotdeauna cu regimul. 

Poeți care scriau anterior despre Comsomol, Lenin, Ziua eliberării Moldovei de sub jugul moșieresc, ziua eliberării Moldovei de sub jugul fascist, ziua Constituției, ziua Revoluției, ziua formării URSS – azi o dau de zor, cu ode unioniste – poezii foarte asemănătoare ca structură, doar că în loc de partid e Unirea și în lor de URSS e România. 

Istorici care erau scriau despre frăția de nezdruncinat între popoarele moldovenesc și rus, azi vorbesc despre sentimentul românesc etern al ființei moldoveanului și despre cotropirea rusească. Juriști care lăudau Constituția și regimul sovietic ca fiind cele mai democratice.

Nu judec, pentru că nu mă interesează să arunc verdicte morale. Nici nu mă mai indignez. …Am văzut, cu ocazia instaurării dictaturii oligarhice a lui Plahotniuc că ”memoria” luptei anti-comuniste” a fost o memorie falsă de vreme ce, avînd un fel de Bodiu la putere, intelectualii de curte s-au comportat exact ca atunci – l-au adulat (pentru că le dădea voia să vorbescă despre Unire), au evitat să zică o literă rea despre el și regimul acestuia și, ca și anterior, au practicat intens apolitismul, adică fuga de realitate… 

M-am prins, mai cinic sau mai ironic, că se putea cumva de împăcat varza și capra, unionismul și socialismul. 

Dacă Uniunea Sovietică tîrzie (aia de după 1970) reușea cumva să ”se unească” cu România lui Ceaușescu azi toată lumea era fericită: unioniștii ar fi avut unire (chiar dacă au descoperit ideea asta ania prin 1988-1989 ori chiar după 1991) iar noi, ceilalți, aveam socialism. 

Toată lumea ar fi fost fericită. 

Intelectualii de curte ar fi adăugat cîteva rînduri despre România, Unire, prietenia de veci și frăția de nezdruncinat între URSS și România în ”odele” lor și nu ar mai fi umplut tot spațiul de idei cu lamentări despre Unire, cum e acum și nu s-ar mai fi jenat de cea mai mare parte a operei lor…

Cealaltă lume ar fi vorbit liniștit despre mai multă democrație, mai mult socialism, mai multă egalitate.

Aflu că președinta Maia Sandu i-a retras tinicheaua ”Ordinul Republicii” lui Vlad Plahotniuc. 

Citez din comunicatul de presă al președinției: ”O persoană care a furat țara, a atacat și slăbit instituțiile statului și a construit un regim autoritar nu se poate bucura de distincții de stat.”

Multă zarvă pe rețele și în presă – în sfîrșit s-a făcut un act de dreptate, în sfîrșit a fost restabilit prestigiul distincției, un act curajos și hotărît în lupta cu oligarhia…

Fiind mai sceptic, eu zic să nu confundăm lupta cu oligarhia și lupta cu tinichelele. 

Pentru că îs lucruri complet diferite. 

Tinicheaua aia (zisă și Ordinul Republicii) nu e mare treabă dacă o are și Erdogan, și Iurie Leancă (cel care a girat furtul miliardului din impostura de simplu prim-mistru), și Ivan Bodiul (Stalin-ul moldovenesc din RSSM), și Petru Lucinschi și o mulțime de alte persoane dubioase. 

(Cam toți demnitarii moldoveni care au prins o funcție cît de mică și-au dat-o ca un fel de supliment. S-au apreciat ei singuri pe sine, fără să aștepte ca ”dragostea” populară să le dea după merite).

Mai degrabă decît lupta goală cu tinichelele aș prefera lupta cu procesele care fac „tinichelele” posibile. 

Retragerea ordinului lui Plahotniuc ar fi, de exemplu, o nimica toată în comparație cu un act precum pedepsirea celor care i-au eliberat pașapoarte pe diverse nume lui Plahotniuc (și i-au permis astfel să fugă din țară), cei care l-au ajutat să-și scoată banii în off-shore, cei care l-au ajutat să facă tranzacții de oameni cu alde Erdogan (faptul că fostul șef SIS a plătit o simplă amendă nu mă încălzește deloc iar faptul că instanța refuză să desecretizeze hotărîrea mă răcește simțitor). 

Apoi, ar fi și mai bine dacă actuala putere nu ar fi continuatorul practicilor regimului contra căruia cică se luptă – nu l-ar proteja pe fostul șef SIS care a vîndut cetățenii turci, nu ar continua construcția matahalei de Arenă la Stăuceni, care a înghițit deja bani suficienți cît să acopere costul vaccinurilor pentru o bună parte a populației dar pentru care, grijuliu, an de an guvernările anti-oligarhice de toate culorile găsesc bani… 

Pe toate fronturile astea noutățile sînt triste. Iar epatajele cu tinichele nu sînt mai mult decît un fel de ritual vodoo sau o încercare de a alunga spiritele dintr-o casă bîntuită. 

Unioniștii sînt ultimii bolșevici. Unionismul moldovenesc e ultimul milenarism politic local.
Dacă desemnăm bolșevismul ca obsesia politică de a răsturna ordinea existentă (întruchipată în stat) și de a face astfel loc unei noi lumi, radical diferită de cea actuală, dacă îl concepem mai departe ca încrederea fanatică că acest lucru (construcția unei lumi noi) nu este doar posibilă, ci și inevitabilă (pentru că așa ar fi fost scris în legile istoriei), dacă îl gîndim ca o mișcare militarizată (cel puțin verbal), construită pe modelul unei mici armate, sub formă centralizată, subordonată scopului general – atunci, dintre toate mișcările politice locale unionismul se aliniază cel mai bine acestor caracteristici. (Poate nu întîmplător cei mai fervenți unioniști au ieșit din cadrele fostului Partid Comunist al RSSM. Poate nu întîmplător unioniștii marchează toate aniversările RSSM cu o grijă pe care nici ”nostalgicii sovietici” nu o au).
Unionismul este unica mișcare politică din Moldova ce urăște cu pasiune propriul stat (nici Lenin probabil nu disprețuia atît de mult Țarul și Imperiul precum unioniștii urăsc ”avortonul pactului Ribentropp-Molotov”) și care își dorește atît de mult cît mai curînda dispariție a acestuia…
Lumea idilică ce va veni după Unire are mult din descrierile naive ale socialismului ”utopic” (și cu scenele pastorale din cărțile poștale și revistele Martorilor lui Iehova) – o lume în care toate conflictele politice vor fi abolite, problemele Moldovei se vor rezolva cumva de la sine (cam aceeași schemă cu: statul va dispărea de la sine etc), Nistrul și Prutul se vor umple cu miere și lapte. E un fel de ultim idealism politic (chiar dacă cu atmosferă retro și cu mitologie de mijloc de secol XIX) într-o eră ce se declară era calculului politic, a eficienței și a ”realismului”.
Nici o altă mișcare politică locală nu oferă o schemă ”naturalistă”, deterministă chiar, în raport cu propriile scopuri politice. În majoritatea celorlalte ideologii e vorba de procese în care contează luptele, mizele se pot schimba (cum e bunăoară în eterna luptă cu corupția). În unionism Marele Eveniment (unirea) e inevitabil, el e destinul firesc, el e unicul viitor posibil, sfîrșitul istoriei etc. Unirea e atît de iminentă încît semnele ei sînt peste tot: unionistul Chirtoacă citește unirea și în pietre.
Și dacă celelalte partide și mișcări sînt compuse din hipsteri (alde PAS), gopnici (PSRM), fraieri (PPDA), cinici (PD, Pro-Moldova), unionismele din Moldova sînt compuse din soldați, care luptă pe front un război inegal, dar vrednic și măreț (și imaginar), împotriva tancurilor rusești. Retorica militară și fantoma luptei e atît de prezentă încît…unii unioniști (Șalaru) luptă cu tancurile rusești de pe monumentele Victoriei din 1945, chiar dacă tancurile alea sînt doar grămezi de fiare, alți unioniști (Chirtoacă) luptă cu tancurile rusești instalînd gherete prin oraș iar alți unioniști (Valeriu Munteanu) chiar și atunci cînd suferă de o boală precum coronavirusul tot luptă cu virusul de parcă ar lupta cu tancurile rusești…Lupta presupune și violență, uneori violență intra-grup. Violența e evident verbală și discursivă. Deocamdată. Unioniștii nu au avut control real asupra sistemului politic și deci nu știm dacă ar face vreo mare epurare după modelul ”idolilor”. Am zis de mai multe ori că mi-i teamă de discursul despre Basarabia ca pămînt românesc care omite oamenii și vorbește despre drepturi eterne asupra unui pămînt și care ignoră oamenii care trăiesc pe acest pămînt ori îi consideră ca aflîndu-se acolo ”ilegal”. Violența e retorică și e despre purificare, dușmanii unirii, sabotare a procesului unirii etc. Se găsește și violență fizică – Țîcu tot i-a tras un șut în fund, pentru unire, unionistului Chirtoacă pentru că nu urmează ”linia generală” a unionismului…
În contrast cu acest milenarism celelalte partide îs ”tusovci” naive. Integrarea Europeană, metanarativul progresist al partidelor politice moldovenești, nu are nici încărcătura ideatică similară, nici mitologia politică, doar seducția materială. Filorusismul lui Dodon în genere nu are nici un farmec pentru că reprezintă doar o alegere tactică.
Cel mai aproape, ca încărcătură religioasă, vine discursul anti-corupție, o găselniță reciclată ce îl reînvie periodic pe Andropov, dar anticorupția nu are un trecut istoric la care s-ar putea face referință (un trecut ”glorios” cum e România Mare), și nici pretenția de inevitabilitate…

Urmăresc reacțiile din sfera publică moldovenească la protestele anti-rasiste din SUA și înțeleg că pentru foarte multă-multă lume (analiști politici, sfetnici, scriitori, jurnaliști, oăngășnici) Războiul Rece încă nu s-a încheiat. Cel puțin mental și cadru de gîndire. 

Pentru partea ”sovietică” a Cortinei de Fier (tabăra pro-rusă și alaiul ei) problemele Americii – rasismul, inegalitățile – sînt o mică consolare simbolică – după ce americanii îi cam tăvălesc pe ruși economic, faptul că Imperiul Răului are probleme de democrație internă e un fel de compensație pentru restul umilințelor. Cînd America are probleme, e bine, pentru că…are și America probleme. 

Nici vorbă de un început de discuție despre rasismele din interiorul societății ruse (a se vedea modul cum sînt tratați în Moscova, de exemplu, muncitorii imigranți din țările din Asia Mijlocie), ori despre faptul că Rusia și fostul lagăr socialist au fost reduse, în noua configurație mondială, la rangul de semi-periferie. 

Mă rog, previzibil.
Mult mai interesante sînt reacțiile din cadrul celeilalte tabere, partea ”pro-europeană/pro-americană”. 

Pentru această tabără – agenții vestului în estul sălbatic – protestele există dar ele sînt cumva ilegitime.

Ba că, istoria veche, Rusia sau China ar fi în spatele lor. 

Ba că, altă istorie veche și comodă, ele sînt necesare dar…au devenit mult prea violente și toxice și nerezonabile. (Ca și cum, persoanele de culoare, după cîteva sute de ani de sclavie plus rasism plus discriminare sistemică ar trebui să organizeze ”dezbateri” și să organizeze conferințe cu kofi-breikuri pentru a anihila rasismul înrădăcinat în societatea și instituțiile americane). Oamenii care nu știu nimic despre istoria luptelor pentru egalitate și justiție rasială în SUA (și au fost răscoale, războaie civile, asasinări, mișcări sociale) ori despre rasismele din interiorul societății proprii (romii, persoanele cu dizabilități și alte grupuri suferă zilnic din urma unor diverse forme de rasism instituțional reprezentat de bîta polițistului, indiferența instituțiilor de sănătate etc) dau verdicte și își permit să reproșeze celor care sînt omorîți/încarcerați/discriminați și oprimați sistemic că…nu ar fi chiar rezonabili, că tot ce lipsește revendicărilor lor..e o conferință la Radisson Blu.
O variație a acestui trop, cel cu violența, este despre proprietate și jaful magazinelor. Adică, dacă persoanele de culoare și latino din SUA sînt omorîte de poliție asta e îngrijorător (dar oarecum acceptabil) dar iaca dacă comunitatea înfuriată sparge un magazin Apple asta e groaznic și de neiertat. (Ca să punem în context situația: Apple, pe de o parte, perpetuează sclavia în China, iar pe de altă parte fură de la comunitate prin evaziune fiscală, dar astea îs acceptabile. Floyd, care a fost omorît pentru o bancnotă falsă își ”merită” moartea, iar Jobs și alții ca el, care își construiesc castele și averi în paradisuri fiscale pe seama muncii sclave în China și a evaziunii fiscale…e antreprenor de succes și model de emulat). 

…Toți acești tropi, stereotipuri, mituri și subterfugii țin loc de mecanisme de apărare pentru Marea Angoasă: cea de a recunoaște că Imperiul Binelui, Idealul – SUA (și Vestul în genere)  – țara promisă, etalonul democrației și prosperității, legiuitorul în materie de drepturi și libertăți, compasul moral și civilizațional – este de fapt un amestec de feudalism și high tech, sclavie și drone, glamour și sărăcie cruntă, că rasismul, povestea aia veche despre care citim în manualele de istorie e încă puternic și real în cea mai ”avansată democrație”, că victoria lui Trump nu este un accident ci consecința mobilizării rasismului alb, că inegalitățile din societatea americană nu sînt ”întîmplătoare” ci fac parte din modul în care sistemul funcționează, că la partea pierdantă a inegalității sînt de cele mai multe ori oameni dintr-un anumit grup rasial, că…

Pentru cei care au urît (mai ales post-factum) sistemul sovietic pe care l-au considerat ca fiind fals, opunîndu-i un model ”veritabil” – Vestul – faptul că majoritatea clișeelor propagandei sovietice (despre rasism, comercializare și consumerism) surprind încă excelent realitățile americane e un gînd incomod ce trebuie reprimat ori negat, ori distorsionat astfel încît…să lase modelul neîntinat și să caute diverse scuze circumstanțiale. 

Văd acest mecanism de apărare și negație de vreo 10-15 ani încoace. Dacă UE are probleme structurale ce sărăcesc unele țări și îmbogățesc altele (mecanisme inserate în modul cm funcționează moneda euro, în modul cum sînt aranjate circuitele financiare), atunci negarea ajunge să spună că…de fapt problema e că italienii și grecii ar fi leneși iar francezii și germanii ar fi harnici și acolo e buba. Dacă tinerii din Marea Britanie sau Franța protestează în banlieues împotriva rasismelor culturale și economice…e vorba de niște huligani care nu au ce face.
Pentru acești oameni a recunoaște că Vestul are probleme e totuna cu o prăbușire a unui orizont politic și moral. Dacă Vestul nu e ideal, atunci…cum să mai credem în idealuri?

(Evident, Vestul lor e unul imaginar, un Vest care există doar în ghidurile e călătorie și în cataloagele Michelin)…

Ceea ce e trist e că ”victimele” (pentru că tabăra ”pro-Vest” se percepe a fi istoric victima imperialismului rus, iar cei din tabăra ”pro-Rusia” se percep drept victimă a imperialismului american) se solidarizează cu Imperiul, cu cel care dă cu bîta, nu cu cel care ia bîte, cu cel care aplică forța (de unde și sprijin și admirație pentru Trump care a promis că scoate armata), cu cizma de soldat în loc de ”opinca de victimă”. 

Ca și cum, prin revolta lor, persoanele de culoare din SUA s-ar face vinovate de faptul că…ar strica bunul nume ale SUA, ar întina idealul, ar da apă la moara propagandei rusești și chinezești…și pentru asta merită bătuți, împroșcați cu gaze lacrimogene etc. 

Te-ai aștepta de la o societate care zilele astea își plînge deportații din 1940 la mai multă empatie față de victime, față de cei strămutați cu forța din casele lor, față de cei impuși să muncească în ”Siberii de gheață” (or te-ai aștepta să îi vezi că înțeleg că echivalentul Siberiei de gheață pentru persoanele de culoare sînt cele două Americi unde au fost duși cu forța, vînduți în sclavie, li s-a șters istoria, inclusiv cea familială și comunitară). 

Aș, de unde…

Te-ai aștepta de la o societate care încă nu a reflectat suficient (ca să nu zic deloc) la sclavia din interiorul ei (romii erau sclavi pînă în zorii modernității), nu e conștientă suficient că propriii cetățeni sînt carne de tun pentru proxeneți, exploatatori și aventurieri din toată lumea…să fie mai atentă și mai empatică cînd dă verdicturi. 

Aș, de unde.