blog implicat

2) spații ”publice”. Protestatarii au instalat corturi în Parcul Zuccotti pentru că-l percep ca un spațiu public, accesibil și deschis oricui.

În seria de justificări a actului de evacuare Michael Bloomberg și Departamentul de Poliție a orașului New York au făcut trimitere tot la un spațiu public ce ar fi fost blocat de niște cetățeni care ar fi împiedicat accesul altor cetățeni în parc. În intervenția sa Bloomberg a mai amintit că acționează și la solicitarea  Brookfield Properties, proprietarii juridici ai parcului.

O explicație similară, dar mai cinică a fost oferită și de Antonio Villaraigosa, primarul de Los Angeles: protestatarii au trezit conștiința națiunii dar au și strivit iarba din fața clădirii Primăriei. Parcul, a continuat primarul, trebuie curățat de protestatari și re-deschis publicului larg.

Ce rămâne atunci din ideea de spațiu public dacă ea poate fi folosită atât pentru declanșarea unui protest democratic cât și pentru înnăbușirea lui? Al cui spațiu e mai public, al primarilor și poliției, sau al protestatarilor ce au decis să-l folosească ca loc pentru articularea și elaborarea protestului?

Zuccotti Park, cunoscut vreme de 50 ani ca Liberty Plaza (Piața Libertății) –  perimetrul din New York pe care mișcarea Occupy Wall Street și-a înșirat corturile reprezintă un excelent studiu de caz pentru evaluarea transformărilor suvernite în concepția de spațiu public în ultimii ani (neoliberalism și ceva mai înainte).

Zuccotti Park este, în termeni legali și politici, un POPS (privately owned public space). Ceea ce înseamnă următoarele – parcul a fost creat ca urmare a unui agreement între o companie privată și autoritățile orașului, adică cetățenii din New York. Cetățenii, prin autoritățile locale, au permis companiei să construiască zgârîie-nori ce depășeau barierele urbanistice de înălțime, cedând din ”bucata de cer senin” ce li se cuvine, obținând în schimb ceva spațiu ”jos”, adică la sol – un parc accesibil publicului. Atât autoritățile cât și compania ce gestionează parcul poartă obligația de a menține parcul în sfera publică.

Decizia primarului Bloomberg de a-l evacua, plus justificarea că gestul ar veni la rugămintea ”proprietarului” (care este doar gestionar) contravine deci principiilor legale ce au stat la baza parteneriatului public-privat ce a născut parcuri precum Zuccotti.

Cine este publicul?

Brookfield Properties, compania ce gestionează Zuccotti Park motiva astfel solicitarea către primarul de New York: protestatarii încalcă legea, încalcă regulamentul de utilizare a parcului și îi privează pe restul cetățenilor de dreptul de a petrece în liniște timpul în parc”.

Liniștea presupusă a celorlalți cetățeni, care nu participă la protest, și a căror opinie n-o cunoaștem, reprezintă totuși pentru primarul Bloomberg o rațiune suficientă de a lichida o mișcare de protest a unor cetățeni.

O logică paradoxală ce postulează că unii cetățeni sunt un public iar alți cetățeni nu sunt un public (cimilitura aia moldovenească cu cineva e cineva iar cineva nu e cineva apare ca neașteptat de adevărată).

Și doar mânia orientată ideologic a primarului ar avea dreptul să discearnă între diferitele categorii de public.

Într-o serie la fel de ironică stă și permisivitatea autorităților față de alte grupuri de cetățeni ce ocupă spații publice – inșii ce au instalat corturi în fața unor mari magazine în așteptarea marilor reduceri de Black Friday.

aici partea 1, securitate vs libertate.

1) securitate vs libertate. Trebuie să ne obișnuim cu logica primarului de New York, Michael Bloomberg ce a dispus evacuarea protestatarilor din Parcul Zuccotti de lângă Wall Street din motivul că aceștia ar pune în pericol securitatea publică. S-ar putea ca justificarea lui Bloomberg să facă un viitor strălucit.

E drept, recunoaște Bloomberg, protestatarii beneficiază și de protecția Primul Amendament al Constituției SUA ce prevede garanții pentru libertatea de exprimare, dar principiul securității este prioritar și în numele lui libertatea de expresie poate fi restrânsă.

Aceeași linie de gândire a fost urmată la adoptarea Actului Patriotic din 2001, cel care dă mână liberă serviciilor de securitate națională să verifice scrisori, e-mailuri, să asculte/înregistreze convorbiri telefonice.

Faptul că Bloomberg și orașul său aveau în calitate de ”oponenți” nu teroriști islamici sau extremiști politici, ci un grup gălăgios de oameni ce își expuneau non-violent părerea, nu mai contează.

Partea 1 se găsește aici.

În țara în care asigurarea dreptului la exprimare a indivizilor a devenit o religie, cu precepte inclusiv pentru cei care n-au ce spune, unele exprimări nu ajung la urechi mai generale și-s înăbușite în fundături de urechi. Sau sunt trecute cu auzul…

Așa înțeleg eu discuția cu Dave, un tip ce vociferează aproape necontenit în ritm de vuvuzela ”Banks Got Bailed Out, We Got Sold Out!”.

Dave mă scrutează niște momente, îmi permite să-i iau o poză după care mă roagă. Nu, mă imploră:

– Du-te acasă și găsește un computer. Ori un telefon mobil. Scrie despre noi. Trimite un mesaj lumii. Împrăștie cuvinte. Sădește vorbe. Spune și prietenilor…

Vorbește în parabole și metafore. Îmi place. Mai și înțelege că-n lumea aia americană a singurătăților dispersate între două oceane cele mai grozave bătălii se duc pentru cuvinte.

Seara, pe la 6 în McPherson Square (Washington DC). Protestatarii de la Occupy DC s-au întors din nou în parc și la corturi, după un lung-prelung tur pe la Casa Albă, prin celălalt lagăr de corturi de la Freedom Plaza și prin centrul orașului. Bucătăria improvizată servește toți doritorii și pe gratis cu tartine, sandvișuri și prăjituri. Un nene de culoare distribuie apă minerală pe gratis. Un polițist cu vizibile trăsături asiate ia o sticlă și se întoarce spre mașina parcată la un capăt al aleii.

Alături oprește un alt automobil. Un ins de culoare și o doamnă ”albă” scot din salonul mașinii 2 genți enorme și încă câteva cutii. Cutiile conțin alimente uscate – nuci, alune, prajituri. Din genți se scurg două plapume.

Alți câțiva oameni ies din alimentara din apropiere cu cțte 2-3 sacoșe mari. Pe care le dau omului ce se ocupă de bucătăria ambulantă. El le mulțumește fierbinte.

În alt colț al parcului stă ”banca de țigări” de unde fumătorii își pot lua țigări pe gratis. Iar nefumătorii ori fumătorii cu bani sau chef pot adăuga alte țigări.

Mai au protestatarii un colț legal unde 2 oameni acordă servicii legale pe gratis și dau sfaturi unor tineri mai înfierbântați cum să protesteze fără a fi ridicați de poliție. Și ce să facă în caz că se întâmplă.

Un colț medical oferă servicii medicale de urgență pentru locuitorii temporari ai orașului de corturi.

…În centrul parcului, așezați pe iarbă, rebelii decid asupra acțiunilor din zilele următoare. N-au megafon și repetă cu voce tare în cor ceea ce zice vorbitorul din față. Un megafon viu ca acel folosit de Slavoj Zizek acu 2-3 zile la New York. Dezbat, polemizează, chiar seartă pe alocuri, dar pașnic…

O mamă dansează cu copilul ei, o fetiță cârlionțată, pe ritmurile unei melodii săltărețe interpretate la banjo de un tânăr săltăreț în pantaloni multicolori…

Aer de comună și viață împreună, fraternitate, egalitate, dezbatere.

Idilă comunitariană în plin post-modernism. Fie și temporară.

Un coleg îmi povestește că l-a sunat zilele astea pe taică-său care tocmai a suferit o intervenție chirurgicală și i-a zis că se gândește să meargă la proteste în Washington și pe sâmbătă se urcă la deal, spre New York, unde situația e pe zi ce trece mai fierbinte.

Tatăl, avocat în statul New Jersey, cu ceva luni de protest anti-Vietnam la activ hăt în anii 70, îi zice:

– Desigur că o să mergi. Chiar trebuie s-o faci! Nici nu mă gândeam că ai putea să stai într-o parte și să treci cu vederea un moment ca ăsta.

Colegul încearcă să-i spună că e periculos, că au mai arestat niște oameni în New York, Houston și Boston, la care tatăl îl taie:

– La câți hoți și netrebnici am apărat eu pe durata carierei, voi fi în stare să construiesc o apărare bună pentru propriul fecior în caz de ceva. Succese!

…Asta mi-a amintit și de propiii părinți care m-au sunat insistent pe 7 aprilie 2009 și îmi vorbeau cu lacrimi și scâncet să nu mă bag nicăieri și să fiu băiat cuminte, că-s mulți răi pe lumea asta…

La etapa asta nu prea există un răspuns clar în privința identității protestatarilor, la fel cum nu e limpede nici adeziunea lor ideologică, programul de acțiuni, scopurile, revendicările ori alternativele propuse. Din acest motiv gândurile ce urmează își asumă conștient o mare doză de provizorat…

Mai adaug și precizarea că observațiile mele se referă în primul rând la mișcarea-clonă Occupy DC (Washington), și mai puțin la mișcarea-mamă Occupy Wall Street (New York). Asta pentru că în relația cu Occupy DC sunt martor ocular, iar informațiile despre occupy Wall Street îmi vin încă prin canalele media…

Gândurile ce urmează își vor fi asumat, în mod conștient, un titlu de provizorat urmând a fi revizuite imediat ce vor fi survenit careva schimbări.

– anti-sistem.

Ipoteza că fenomenul Occupy Wall Street/ Occupy DC ar fi inspirat ori creat de Partidul Democrat și de Barack Obama pentru a-l contrapune altui fenomen de politică populară/populistă, The Tea Party Movement, se ține pe un singur temei. Timpul. Cum ar veni, protestele anti-capitaliste au loc acum, în toamna lui 2011, pentru ca Barack Obama să fie ales președinte în toamna lui 2012.

Celelalte argumente stau cel puțin de-a curmezișul dacă nu chiar împotriva unei asemenea interpretări.

Ideologicește, lozincile de genul ”Capitalism – we are coming for you!”, ”Imperialism – we are coming for you!” nu țin loc de comunism ori fascism (cele două etichete-aiureli pe care activiștii Tea Party și susținătorii lor mediatici Beck și O’Reilly le aplică democraților). Nu-s măcar suficiente pentru fundamentarea unei noi ideologii. Ele nu țin în genere de polemica tradițională a celor 2 partide…

E cumva de înțeles rostul strategiei Tea Party/Republicani de a-i băga pe rebeli cu forța în ograda democraților.

Întâi că asta trece cu vederea și deci cu atenția radicalismul Occupy DC. Care s-ar transforma astfel dintr-o plaformă anti-sistem în una partizană, închisă perfect în logica jocului celor 2 partide și astfel ar deveni un actor interesat de păstrarea și reproducerea status quo-ului politic. Apoi, construcția mediatică a fenomenului Occupy DC ca prelungire populistă a Partidului Democrat are și meritul de a face nefamiliarul familiar, necunoscutul cunoscut, adică același fenomen de integrare a rebeliunii în cadrele de interpretare și luptă politică deja existente.

Toate astea însă neglijează comlet ignoră una din trăsăturile fundamentale ale mișcării – protestul anti-sistem.

Anti-dominația tradițională a celor 2 partide mari, republican și democrat.

Împotriva politicii electorale partizane.

Împotriva negocierilor de coridor între birocrațiile de partid ce se soldează de obicei cu măsuri lipsite de dinți și eficiență.

Împotriva corporațiilor și a capitalismului.

Împotriva unei stări de prizonierat al jocului politic bi-partiinic pe care o simte o bună parte a societății americane.

Sunt lozinci radicale ce nu-și găsesc locul în tabăra lui Obama. Poate doar în visele conspiraționiste cu comuniști și fasciști ale unui Glenn Beck.

Sunt lozinci orientate deopotrivă împotriva lui Obama și a Partidului Democrat…

Protestele însăși par să se alimenteze, până una-alta, adică în faza lor presupus revoluționară, din energia nemulțumirii generale. Ce pornește din surse diferite, inclusiv din lagărul democrat. Obama și Democrații nu-s deloc cei menajați. Dimpotrivă.

Revoltele îl vizează pe Obama pentru că nu a provocat și promovat schimbarea, așa cum promisese în campania electorală.

N-a încheiat războaiele externe costisitoare din Irak și Afganistan, cum zicea în 2008. Din contra, între timp SUA a mai participat activ la un război, chiar dacă acest răzbel a purtat alt nume oficial. Războiul din Libia. Unde, zic calculele, armata americana a aruncat doar în primele zile peste 160 rachete Tomahawk, fiecare a câte 1 milion și jumătate de dolari bucata. Bani pe care protestatarii de la Occupy Wall Street și Occupy DC i-ar fi dorit investiți în sistemul de educație, ori în cel al sănătății.

Mai stă încă neîndeplinită o altă promisiune a lui Obama. Cea de a lichida Pușcăria Guantanamo, de pe insula Cuba.

S-ar mai adăuga și supărarea față de modul în care administrația Obama a gestionat criza financiară – pachetul de salvare pentru bănci a reușit să salveze cumva sistemul financiar, dar a agravat situația clasei mijlocii și a muncitorilor americani.

Lista poate continua…

Așadar, cel puțin în acest moment provizoriu și incert, mișcarea Occupy DC se poziționează radical în afara câmpului politic american tradițional. Afilierea ei ideologică cu Partidul Democrat e încă foarte problematică și deocamdată puțin credibilă.

Grupurile ce protestează în Washington DC și New York nu par să fie constituite din democrați fierbinți. Ci din inși ce nu se regăsesc în schimbarea promisă de democrați. Până una-alta.

va urma