blog implicat

Partea a doua a dilogiei „Брат” (Fratele), poate cel mai popular film al regizorului rus Alexei Balabanov, conține, între multe altele, următorul dialog dintre eroul principal Danila, rusul-plecat-spre-America, și Dașa/Marilyn, prostituata rusă din Chicago:
– Слушай, а что такое по-английски „How are you”? (Ce înseamnă pe englezește „How are you”?)
– „Как поживаешь” или „как дела”. („Ce mai faci” ori „cum îți merg treburile”.)
– А им че, всем интересно как у меня дела? (Și chiar pe toţi îi interesează cum îmi merg mie treburile?)
– Не-а, не интересно. (Nu, nu-i interesează.)
– А че тогда спрашивают? (Atunci de ce mai întreabă?)
– Просто так. Здесь вообще все просто так, кроме денег. (Așa, pur și simplu. La ei totul e pur și simplu, cu excepția banilor.)
Mirarea lui Danila n-ar fi fost decât o fericită găselniță cinematografică a scenaristului, dacă nu se plia pe un blocaj real ce survine în mod obligatoriu în perioada de adaptare la contextul cultural american… În treacăt, vom adăuga că această mirare era, cel puțin pentru spațiul din care venea Danila, adică Rusia și fosta URSS, semnul unei recente și spectaculoase deschideri spre lume. Danila descoperea că, la capătul unui război rece și al unei rivalități de peste 4 decenii, cetățeanul sovietic nu cunoștea prea multe despre America, rivalul deopotrivă fascinant și feroce. Avea el, fără îndoială, un fel de America imaginară în minte, dar aia era fie America propagandistică (sumbră, cu negri asupriţi și capitaliști-imperialiști ce practicau exploatarea), fie cea contra-propagandistică (luminoasă, prosperă, loc de proiecție și refulare a lipsurilor, defectelor și frustrărilor lumii sovietice)…
Blocajul avea un nume. Unul simplu. How are you? îi zice. Expresia ce dă cea mai multă bătaie de cap străinilor… Or, How are you? va fi formula de salut în interacțiunea cu instituțiile formale – medicul, polițistul, funcționarul de la primărie, vânzătorul de la supermarket, profesorul de la universitate; apoi în relațiile de afaceri, între parteneri străini, dar și localnici; pe urmă în discuțiile/convorbirile cu prietenii, cunoscuții ori colegii; în final, expresia e rostită chiar și în cele mai intim posibile interacțiuni – cea dintre membrii unei familii. How are you? între o mamă și fiica ei va fi la fel de corect (gramatical și moral), dar și la fel de legitim precum un How are you? strecurat regulamentar între angajatul unei bănci și clienții săi.
Unei asemenea „pluralități a uzului” îi corespunde o „pluralitate a interpretărilor”, care sunt de obicei despărțite între ele de intonații, emoții, gesturi, dar și de reglementări formale înscrise în condici de conduită profesională ori studii sociologice ale pieței ce indică, bunăoară, că cumpărătorii trebuie să se simtă la magazin ca acasă și tocmai de aceea familiarul How are you? este cea mai „caldă” și „profitabilă” formulă de salut…
Expresia reprezintă un fel de cheie. Culturală. Antropologică chiar, pentru că leagă un fel de a vorbi cu un fel de a simți și cu un fel de a instaura/controla dialoguri și interacțiuni. O cheie ce deschide uși. Între cei apropiați. Dar le și închide. Între cei care nu trebuie să comunice mai mult decât este permis. Această ambiguitate e de obicei trăită greu. Mai ales că nou-venitului, străinului adică, îi lipsește partea neformală a limbii, cea din afara semnelor și regulilor gramaticale. Adică cea care cuprinde clipirile din ochi, strângerile de mână, dar și diversele semnificații ale unor întinderi de vocală. Novicele stă mai cu seamă încremenit în capcana seriozității: el ia toate lucrurile, gesturile și vorbele în serios, pe față, ca și cum toate ar avea un statut egal. E fixat prea mult pe forme gramaticale corecte, acord între timpuri și potrivire de articole hotărâte, încât să atragă atenția la lungimea și întinderea vocalelor. Mai contează apoi și tăcerile. Abilitatea de a tăcea într-o limbă străină vine mult mai târziu decât cea de a vorbi…
Ca orice metaforă deschisă, precum „existența determină conștiința”, „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”, How are you? scapă unei interpretări univoce. E contextual. Dar e și hipertextual, pentru că leagă stări și relații de o diversitate uimitoare – respect, dragoste, indiferență, ură, toleranță – prin intermediul unei formule singulare. Spre deosebire de restul limbilor, ce vor găsi pentru fiecare dintre aceste modulații emoționale formule retorice particulare.
Problema fundamentală a lui How are you? se naște din imposibilitatea unui răspuns unic. „Manualele” și îndreptarele de studiere a „civilizației anglo-americane” – numele școlar al introducerii de țară – inventariază pentru turiști și proaspeții emigranți un întreg univers de variante de răspuns la provocarea How are you?, ce pornesc din prietenosul Fac bine!, trec prin neutrul Bine! și ajung la răutăciosul Mă simțeam mult mai bine până a te vedea!
Asta pentru că How are you? nu presupune neapărat derularea poveștii privind rezultatele analizei generale a sângelui, raporturi cu privire la starea financiară sau altele din zonele private. Pentru asemenea răspunsuri în America se vor găsi instituții speciale. Spitalul, psihiatrul, avocatul, consilierul financiar. Puține „stresuri” sunt aruncate în debandadă în zona interpersonală. Din contra, aceasta este asanată la maximum, depersonalizată (în sensul preluării tensiunilor personale de către instituții specializate). Chiar și doliul, ca încărcătură maximă a emoției, e, în America, delegat unor agenții, zicea un prieten sârb. Americanii plătesc instituțiile să incinereze cadavrele, să le transporte, să împrăștie cenușa. Ceea ce, spunea el, în Serbia e o treabă făcută de întreg cătunul, laolaltă cu rudele mortului… Igienizarea spațiului interpersonal înseamnă un munte de lucruri: de la zâmbetul impersonal (din care a fost scoasă orice urmă „intimă”) al vânzătorului de frigidere ori al însoțitorului de bord, la How are you?-ul distant și rece al agentului de asigurări.
La limită, una dintre interpretările cele mai plauzibile ale lui How are you? se așază pe o distincție veche de când lumea: pur și impur, curat și murdar. Multiplele funcții ale interogației o situează, pentru străini, de partea „impurului”… Ar fi întâi flexibilitatea răspunsurilor. Novicele abia ajuns în America va face greșeala de a interpreta literal How are you? și va căuta să răspundă adecvat. Mă doare puțin capul. Vai, sărmanul. (În gând: ar fi necesară o vizită la medic.) Am ceva dificultăți financiare. Săracul de tine. (În gând: ce-ar fi să mergi la bancă?) În neputința de a descifra hățișurile lui How are you? străinii ajung să ia această expresie ca pe un semn al superficialității, al senzațiilor și emoțiilor prefăcute. Care stau, desigur, în opoziție cu „naturalețea” și „spontaneitatea” din culturile din care provin.
Ceea ce e cumva ofensator, căci America se vrea luată în serios…

articol apărut în nr. nr. 5-6 (199-200), mai-iunie 2011  al revistei Contrafort.

Plecări și reîntoarceri

De când cu emergența tehnologiilor informaționale (calculator personal, laptop, pager, telefonie mobilă și iPhone), precum și a sistemelor de programe aferente (skype, messenger, talk, icq şi voice chat, forum), emigrația a ajuns să fie o trăire colectivă.
Colectivă pentru că, așa cum spune consensul oficial al epocii, niciodată un număr atât de mare de oameni n-au fost atât de liberi să călătorească după bunul plac în orice colț al lumii. Propoziția rămâne la fel de adevărată, ideologic, și dacă evidențiem reversul medaliei: ni­ciodată un număr atât de mare de oameni n-au fost mai neliberi să călătorească, baricadați fiind în sărăcie, războaie, regimuri dictatoriale și vize de intrare.
Colectivă totodată și din motivul că actul subiectiv al emigrării se transformă, prin intermediul fibrelor optice și al undelor radio, într-o emoție simțită simultan de către grupuri mari de oameni apropiați – prieteni, cunoscuți, rude, foști și actuali colegi, consăteni, organizați în cadrul unor comunități virtuale. Avantajul cel mai grozav al unor asemenea tipuri de ordonare constă în caracterul lor flotant: ele plutesc în spațiile invizibile dintre persoane și nu depind de coordonatele fizice ale persoanelor. Comunitatea funcționează și când oamenii ce o compun muncesc la Moscova, și când aceștia petrec la cârciuma din sat sau se află cu treabă în Capitală, și când prietenii stau grămadă ori când s-au risipit în patru vânturi. Iar cel mai important: comunitatea furnizează diferite beneficii – sprijin moral, suport informațional, abilități culturale…
Mai zilele trecute o prietenă care a „fugit” cu o bursă în Peninsula Iberică se plângea pe net că-i este greu, că nu se adaptează, că-i lipsește comunicarea cu cei apropiați. Imediat au sărit cu gura câțiva zeci de prieteni „virtuali”: unii o încurajau, alții îi spuneau că au fost în aceeași situație, că nu-i groaznic deloc – doar o etapă trecătoare, și mai alții o somau să vină acasă ori îi sugerau remedii contra „dorului de casă”. Un cunoscut ceva mai îndepărtat chiar s-a apucat s-o instruiască „științific” și să-i țină, preț de 200 de cuvinte, o întreagă conferință despre șocul cultural și efectele lui…
E remarcabil faptul că problema unei persoane devenise, doar printr-un miraculos click, o chestiune publică pe care întreaga comunitate s-a apucat să o rezolve. Tot un click desparte nostalgia intimă de frisonul sentimentului colectiv: melodia fredonată odinioară în baie trece acum obligatoriu prin motoarele de căutare y­outube și e atașată de identitatea virtuală, iar asta creează în lanț reacții colective (comentarii, însemnări).
Emigranții râd în public, plâng în public, înjură în public, beau în public (să vezi, îmi zicea un alt cunoscut, ce băută am organizat cu nănașu pe skype săptămâna trecută, el în Italia, eu în Moscova, el cu votcă, eu cu votcă; și-i minunat că petreci acasă, la cald, nu trebuie să stai pe capul cuiva, patul e alături, în caz că ai băut prea mult nu faci decât să te rostogolești peste scaun, bei din băutura ta, adică din ceea ce ai, nu-i neapărat să roșești că n-ai ce pune pe masă)…
Sate întregi au trecut pe odnoklassniki – consătenii cu rudele lor plecate aiurea organizează nașteri, botezuri, cumetrii și nunți virtuale, toate coparticipative, căci pozele și comentariile încheagă mahalale și reunesc prieteni din copilărie, îi asamblează în rețele de neamuri, cunoscuți comuni și cunoscuți ai cunoscuților.
Pe web aceste comunități par mult mai reale și mai vii decât stafiile geografice rurale ce le servesc drept origine.

* * *
„Mi-e dor de casă”, îmi zice P., un om cu care m-am împrietenit pe sol american. „Vreau la țară, la bunici. Îmi place Moldova, oamenii de acolo, care mă înțeleg și pe care-i înțeleg. Mă gândesc să mă apuc să fac bine țării – cred în ea și în potențialul ei. Avem vii, livezi, aer curat, sate mari, bătrâni înțelepți, gospodari harnici. Iar vinul, vinul nostru cel de toate zilele, e atât de bun, mai ales cu mămăligă și jumări. Măcar pentru asta merită să te întorci acasă…”
P. continuă și despre fete – cât de frumoase-s ele prin părțile noastre, după care trece în revistă dealurile, beciurile de la Cricova și 4-5 agricultori-model spre care l-au purtat pașii în calitate de traducător pentru grupuri de consultanți străini. Un optimism fără margini, nebunatic chiar, îl servește ca argument suprem atunci când cauza „revenirii” pare bătută-măr de către sceptici (mult mai numeroși).
În varii proporții, modelul de țară al lui P. rămâne neschimbat și găzduieşte generos discuțiile ori de câte ori ajungem să abordăm Tema patriei.
Aceste descrieri ale Moldovei făcute de P. rareori depășesc cadrul folcloristic al pitorescului sau imaginile de catalog turistic: fete încălțate în opinci, ce-și poartă pașii ușori și trupurile îmbrăcate în ii înflorate pe pajiști de un verde inexistent, uneori însoțite de flăcăi ce trăiesc o tinerețe eternă, în ițari și cu căciuli mițoase de cârlan. Ultimii, în unele cazuri, dansează, alteori cântă din bucium. Dacă și intervine uneori bătrânețea în cadrul paradisiac, atunci aceasta se înfăţişează sub chipul unei femei în vârstă ce rotește la cuptorașe tradiționale ceaune de mămăligă și fripturi de porc. Femeia are alături un partener – un bărbat a cărui unică misiune în tablou e să mute dintr-un colț al desenului în altul un burlui din care curge neîncetat vin roșu de Primaie (Pavel Stratan).
P. nu-i unicul purtător al acestei viziuni, ca el sunt mulți, în străinătate dar și acasă: legiuni întregi de inși care au mers în sate rareori și doar în cadrul unor delegații, la deschideri oficiale ale unor proiecte de succes ori, în cazuri extreme, la o sindrofie colectivă organizată sub pretextul pescuitului. Ochii obișnuiți să privească partea rurală a existenței exclusiv prin prisma unei Sfinte Treimi tradiționale: aer curat-liniște-produse ecologice, fac o confuzie între masa de sărbătoare pe care sătenii le-o pregătesc oaspeţilor şi… masa țărănească de toate zilele, care-i mult mai săracă.
Așa încât, viziunea cea mai răspândită a satului printre patrioții nostalgici se referă la acesta ca la o veșnică sărbătoare. Se găsește aici ceva din ecologismul militant al sfârșitului de mileniu și din nostalgia comunității locale, profesată mai ales de unii orășeni.
Comercial, folclorismul e fără cusur: consumatorii de ii naționale+friptură+ vin tradițional din ulcior de lut varsă bani importanți în bugetele locale ale așezărilor zise turistice. Iar banii aceștia creează locuri de muncă și oameni cu viitor.
Existențial, folclorismul nu se interesează de satul real, ci de imaginile și discursurile pitorești, de țăranii folclorici în detrimentul celor reali, de aerul curat în detrimentul problemelor esențiale – sărăcie, alcoolism, șomaj, golirea demografică a satelor și anomie.
Partea proastă e că satul real își pierde cumva dreptul la existență, iar practicile și problemele lui cotidiene trec în registrul lucrurilor invizibile – țăranii trebuie să încapă în stereotipurile folclorice ale turiștilor nostalgici.

* * *
Pe P. îl respect și dintr-un alt motiv năstrușnic – e printre puținii ce au decis să revină acasă. Pentru totdeauna, zice el și bate hotărât cu pumnul în masă.
După un liceu făcut în America, P. a urmat și o facultate la o universitate cu nume sonor. Meseria învățată la universitate i-ar fi așternut în mod ideal un drum comod în viață, marcat de deplasări în țări exotice din Africa și Asia în calitate de consultant, eventual un fel de carieră birocratică sau, spre finalul vieții, un post de diplomat într-un stat cu un nume greu de pronunțat și greu de găsit pe harta lumii.
Dar omul a decis că nu-l seduce cariera de funcționar la Washington (spre marea deziluzie a părinților și a prietenilor, ce-l asaltează cu argumente „realiste” – acolo‑i sărăcie, toată lumea fuge, n-o să reziști, trezește-te).
P. vrea să revină acasă. Cu un proiect: să transforme țara. Și-i atâta dorință în ochii lui.
„Merg să-mi trăiesc visul”, spune, și în acel moment vorbește, cred, americanul din el, gata să jertfească o lume întreagă pentru o senzație. Mă prind cu gândul că visul moldovenesc al lui P. n-ar fi decât visul american pliat pe o țară săracă, situată undeva în Europa de Est, iar P. însuși – un american, în pofida moldovenismului său declarat.

articol apărut în Nr. 9-10 (191-192), septembrie – octombrie 2010 al revistei Contrafort. Poate fi comentat acolo (pe site-ul revistei adică) și aici. La fel și cu cititul. Sper că asta-l aduce mai aproape de cititori…

Îl aștept și pe P. care, după ce a văzut ciorna articolului a promis că intervine pe blog/revistă. Ca să-i dau dreptul de a povesti o versiune proprie a Sinelui său. Una diferită de cea pe care am povestit-o eu.

Revista Contrafort are pagina electronică nouă. Pe aceeași adresă: http://www.contrafort.md/

M-am bucurat că numărul curent stă chiar pe site și poate fi citit/downloadat în format .pdf, așa încât pot distribui link-ul direct și să-mi economisesc niște mustrări de conștiință că trimiteam .pdf-ul ”de autor” prietenilor și fanilor…

Altfel, categoria Autori (stânga jos)  ar trebui să înșire o listă a contributorilor, și chiar se cheamă că o face, dar algoritmul facerii e cam neînțeles. Fiecarea refresh al paginii scoate o listă diferită de autori, numele cărora sunt aranjate haotic. Poate că o pagină aparte, Autori, cu numele așezate pe poziții alfabetice ar soluționa problema. Poate că ar fi mai bine ca această secțiune să conțină doar autorii publicați în ultimul număr.

Apoi, posibilitatea de a comenta articolele autorilor încă lipsește (precum absentează și pe site-ul revistei Sud Est, și pe cel al revistei Semn, dar și la case mai mari precum România Literară ori Convorbirile Literare sau Conteporanul), dar ceva mă impune să cred că-i în drum. Adică pe venite.  Eu sper în forța dialogului.

Mai e:

– o secțiune cu actualitate literară

– niscaiva topuri cu filme și cărți (lipsește, evident, opțiunea: adaugă un film/carte proprie)

– galerie foto

– butoanele de urmărire…pe facebook și twitter. Asta-i chiar frumos.

Urez Contrafortului să aibă cât mai mulți oaspeți ce vor sta cât mai mult timp pe noul site…

update 1. Uitasem: tare-ar sta bine, undeva într-un colț, un motor de căutare.

update 2 de duminică. A apărut și posibilitatea adăugării comentariilor…Discuțiile cu scriitorii pot începe chiar azi…

Nostalgiile culinare, zice-se, ar fi printre cele mai persistente: ele însoțesc omul de-a lungul întregii vieți. Zeama ori borșul pregătite de mama – chiar dacă făcute în grabă, fără grija de a măsura pătrunjelul în grame ori carnea în cuburi, ci amestecate la ochi conform pașnicului și imprevizibilului gust matern – construiesc tovărășii durabile prin drumețiile existenței. Uneori acestea otrăvesc căsătorii: veșnicul refren „Borșul tău nu-i ca al mamei!” stă pitulat în „subsolul” majorității actelor de desfacere a uniunilor matrimoniale, chiar dacă acestea, formal, invocă motive de incompatibilitate sufletească, personală sau culturală. Alteori, nostalgiile culinare reconstituie, pe tărâmuri străine, casa părintească, satul natal, rudele, via din grădină și apa de la fântâna din mahala. O mămăligă, astfel, ajunge să evoce un sat întreg, iar peștele prăjit – 5-7 ani de copilărie bătuți pe muchie. În și mai multe alte rânduri, nostalgiile culinare țin loc de sau chiar înlocuiesc state și imperii întregi, uneori mult timp după prăbușirea „reală” a acestora. Căci hărțile lumii, înscrise în mințile oamenilor, diferă mult de cele „adevărate”, transpuse pe hârtie cu acribie de specialiști în lecturarea latitudinilor, longitudinilor, altitudinilor și restul (și oare o fi hărțile „exacte” mai adevărate decât cele imaginare sau ăsta-i doar un joc de putere?).

Atunci când distribuțiile spațiale ale globului nu conțin, din varii motive (politice, militare sau istorice) zonele dorite – URSS, bunăoară, ce a răposat ingrat de vreo 20 ani – ele sunt re-create, imaginar, în alte locuri. SUA sunt pline de asemenea utopii reale ce-și pun ca scop să renască spații inexistente (precum raiul evreiesc al Imperiului Austro-Ungar de la începutul veacului XX, teritoriile indiene dinaintea venirii albilor sau „comuniunea” celor 15 republici sovietice surori), ori țări reale aflate însă la mare depărtare: enclavele nostalgice gen Koreatown, Chinatown, Little Italy ce se găsesc în mai toate marile orașe americane. Ingredientul principal al utopiilor teritoriale pe sol american are, fără îndoială, o nuanță culinară: pizza, pește cu orez, găină în sos de soia – repere durabile ce susțin complicate arhitecturi identitare și idilice.

Brighton Beach, extremitatea sudică a Brooklyn-ului, un fel de sediu neoficial al diasporei ruso-sovieto-evreiești din SUA, ar fi mai mult un loc pe o hartă imaginară decât unul real. Administrativ, comunitatea nu-i decât un micro-raion al New York-ului, și nu neapărat cel mai prosper ori cel mai influent. Psihologic, Brighton Beach e o Uniune Sovietică în miniatură spre care curg turiști culturali și emigranți melancolici pentru a savura un etern prezent sovietic, care poartă amprenta anilor ‘70 (Brejnev cel târziu și senil).

Aflat în vizită la Brighton Beach, scriitorul britanic originar din Ucraina Vitali Vitaliev mărturisea: „…E o unică oportunitate de a vizita o țară ce nu mai există: URSS. Un american aflat din întâmplare acolo s-ar simți precum un eschimos la Abu Dhabi”. Jurnalista Sabrina Tavernise, de la The New York Times, care a activat o bună perioadă în Uniunea Sovietică, apoi în Rusia, vedea, în febra identitară a comunităților rusofone din Brighton Beac­h, „o versiune învechită a casei părintești”.

O casă zidită din material de umplutură, aflat din abundență la emigranți: ceva nostalgie (după strada Deribasovskaia ori după crupa de hrișcă), apoi amintiri (de obicei ireale și selective: ba promisiunile retorice ale unei frății interetnice, ba discursurile egalitariste ale regimului), multă ambiție (de a reconstrui o mică Odessa în scuar, sau un Arbat între 2 stații de metrou, pe malul Atlanticului) și imaginație (nu chiar un Arbat real, ci un Arbat rememorat).

Așa încât rezultatul final e un fel de mică Patrie reconstituită nu neapărat descriptiv, după modelul celei reale, ci mai ales conform unor machete imaginare zidite pe fundamente normative: cum ar fi trebuit să fie patria reală. Utopia e construită mai ales după chipul, asemănarea și mintea creatorilor, având vagi similitudini (mai mult de ordinul caricaturii) cu fizionomia Patriilor existente. Un experiment deopotrivă geografic, politic, cultural și creator.

În unele cazuri, casa plăsmuită seamănă izbitor de mult cu cea reală: o trăsătură concretă moștenită de micile patrii sovietice gen Brighton Beach e… nesimțirea vânzătorilor, adică un fel de rasism profesional – distorsiune de gândire care plasează pe cel din spatele tarabei, stăpânul cântarului și al căldării cu chefal, în bună tradiție sovietică târzie, la vârful piramidelor profesionale.

– Vânzătoare mai nepoliticoase decât la magazinele rusești de pe Brighton Beac­h n-am văzut nicăieri, se plânge N., fiica unui evreu sovietic emigrat la New York pe la sfârșitul anilor ‘80. Intri în magazin iar ele de parcă nici nu te-ar vedea – continuă să vorbească la telefonul mobil, explicându-i nu știu cui rețete culinare, sfaturi medicale ori, și mai rău și tare lung, drumuri cu destinații și adrese. Și asta se întâmplă în majoritatea absolută a magazinelor – de parcă s-ar fi înțeles vânzătorii între ei. Ori poate chiar se sună reciproc, ca să nu atragă atenția cumpărătorilor.

– În Phoenix (statul Arizona), e la fel, adaugă B., și ea fiică a unor evrei cărora li s-a permis să părăsească Patria Sovietică pe vremea când ultima, deși răsufla anevoie, mai credea că are niscaiva șanse de supraviețuire. Doar că eu m-am obișnuit – încerc să vorbesc în engleză, iar asta-i face să creadă că-s americană. Vânzătorii o fac pe aroganții doar în relația cu compatrioții lor… (O legătură sovietică ne-a adunat, vreo patru inși – 2 moldoveni, N. din Moscova și B. din Minsk – într-un apartament din Brooklyn, din geamul căruia se vede un „Доски и пиломатериалы” de neon. Apartamentul însuși e o mini-Ucraina înghesuită în trei camere: suvenire, plăcuțe de ceramică pe care-s înscrise numele unor orașe ucrainene – Lvov, Cernăuți, Kiev sau Harkov –, o mașină de cusut sovietică, seturi de veselă și porțelan, tot sovietice, bibelouri și jucării, viniluri și bobine audio. Puține semne ale capitalismului vizitează această casă: apa caldă/rece care-i tot timpul, frigiderul și niște ziare Russkii New York. Să mor că, dacă vedeam un Sovietskii sport, aș fi crezut că-s în casa vreunui grangure de partid, în Ucraina Sovietică, și nu în plin New York, adică în inima capitalismului occidental.)

…În mod tradițional, magazinele etnice „sovietice” își zic rusești (ar fi o blasfemie să-și zică sovietice, căci astfel şi-ar da pe faţă magia care-i ţine ostatici… și ce negustor îşi afișează secretul?). Mă rog, printre alte obligații ce și le-a asumat Rusia după prăbușirea URSS a fost și aceea de a fi considerată, de bine sau de rău, unicul moștenitor al ceea ce s-ar putea numi „cultură sovietică” (zilele culturii ruse în America includ, printre atracțiile cinematografice, O șatră urcă spre cer și Cei trei mușchetari. Titulatura comercială rusească dublată uneori de nume pe măsură precum Alionka, Rusalka (Sirena), Romașka (Romanița), Odessa nu face decât să disimuleze ființa profund sovietică a acestora.

Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, prăbușită politic, economic, militar și social, animă încă mințile emigranților în Lumea Nouă, având o concretă existență culinară. Astfel că gurmeturile rusești reproduc cu o aproximativă fidelitate, sub acelaşi acoperiș, universul culinar al omului sovietic: apă minerală Borjomi, vinuri Kindzmarauli (sângeriu) și Tsinadali (alb) din Valea Teliani – cadouri de la poporul frățesc georgian –, vinuri Black Monk (Călugărul Negru), Marquise de Blanc, Izabella și Cagor, covrigei Franzeluța – de la republica-soră Moldova (curios e că mânia mai marelui rus pe controalele alimentare, Ghenadi Onișcenko, e cumva fără efect în Uniunile Sovietice 2.0, risipite pe marele teritoriu american, o fi din cauza că nostalgiile sunt impenetrabile la discursuri… sanitare?), băuturi „gazoase” Buratino, Tarhun, limonadă, cvasuri, ape minerale Esentuki, salamuri Doktorskaia, Studenceskaia, pâine Borodinskii, Rijskii, şprote și heringi, gingirică în pastă de roșii (producție letonă, chit că Letonia e de ani buni în UE și-i neprieten al Rusiei), mazăre verde din Bulgaria (grădinarul lagărului socialist), bomboane Lapte de pasăre (din Polonia, originale, de la E. Wedel – compania ce a inventat produsul în anii ‘30 ai secolului trecut)…

Nu că, să zicem, emigranții n-ar avea cunoștință de identitatea comercială eterogenă a magazinelor. O știu, le place, uneori îi doare: magazinele-s oglinda identităților eterogene și paradoxale ale emigranților înșiși: formal, majoritatea provin din fosta Uniune Sovietică; unii dintre ei ar fi evrei (dar spre deosebire de vechii evrei din Brighton Beach, cu origini în Europa Centrală, deci în mare parte habotnici, noii evrei trăiesc semi-ateu, semi-secularizați, moștenire a trecutului sovietic); alții își zic armeni sau ucraineni; unii se identifică drept ruși la general (ruskie), și alții, mai noi, își zic rosiane (cu trimitere la un nou stat apărut după destrămarea URSS); unii se cred ruși de la Odessa, alții ucraineni tot de acolo; unii – evrei din Moldova, alții – moldoveni din URSS. Îi unește doar limba rusă, limba de comunicare, și identificarea cu o țară ce nu mai există: Uniunea Sovietică.

Vitalie Sprânceană.

articol apărut în Contrafort : 7-8 (187-188), iulie-august 2010

Un manifest. Ce a fondat un grup. Cu idei.

Am și eu un text acolo. Un post de pe blog. De fapt o cronică de carte. Vor mai urma. Cărți și dezbateri. Lectură plăcută. Vă găzduim cu drag întrebările, opiniile, grijile, inițiativele dar și criticile.

Vineri 10 septembrie 2010 se lansează o nouă platformă online – CRITICATAC / www.criticatac.ro. Iniţiatorii şi coordonatorii proiectului: Vasile Ernu, Mihai Iovănel, Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea.

Sîntem un grup eterogen, cu gust pentru tot ce e incomod. Eticheta „stînga” a fost aplicată inexact unora dintre noi, mai ales de către grupuri de intelectuali, aflaţi acum în fruntea unor instituţii importante ale statului, care văd în respectivul cuvînt un cap de acuzare din oficiu. Aceia dintre noi care chiar sînt „de stînga” nu au probleme în a-şi declara firesc credinţele, au făcut-o deja. Pofta de critică autentică, de teme analizate convingător, de subiecte care pot anima o viaţă publică aflată în moarte clinică, asta e ceea ce ne-a unit aici:

–          În 2009 – într-o campanie electorală care a determinat înregimentări politice ale intelectualilor care mai de care mai ridicole – şi-a dat ultima suflare ceea ce se numea în mod comun „societate civilă”. Vocile publice s-au polarizat şi au lăsat un imens gol pentru spaţiul critic. Lipsa de consistenţă şi de priză la realitate s-a adîncit pînă la insuportabil.

–          Lipsesc criticile ideologice, politice, sociale care să iasă din logica electorală sau din simple jocuri de culise pentru funcţii, demnităţi.

–          Vrem să scoatem din umbră oameni care au multe lucruri de spus şi care nu au tribună sau nu au forţa de a pune pe masă idei curajoase – e timpul să vorbim şi despre altceva decît despre celebrele teme „poporul român e blestemat, românul e şmecher”, „televizorul strică poporul” sau „cultura, încotro?”.

–          A disparut gustul pentru utopie, pentru intrebări naive, directe, puternice, ideologice, politice, artistice. Avem de-a face cu o băltoacă estetică din care spaţiul public cultural pare incapabil să  iasă. Vrem să trecem actualitatea prin bibliografii incomode şi prin problematizări care să ne trezească din pasivitatea traiului „capitalist cu faţă umană”.

–          Derobotizare cetăţenească. Autoprivarea voluntară de libertăţi şi drepturi, iată una dintre problemele majore ale lumii contemporane. De aceea ne asumăm lipsa de sex appeal mediatic a unor critici sau analize. Dar ne-am săturat să avem o lungă galerie de vedete intelectuale şi două-trei idei care încap pe un colţ de ziar.

–          Nu ne interesează anticorporatisme de salon, „ecologisme” fanatice, critici nediferenţiate ale „societăţii de consum” fără argumente solide.

–          Nu vrem să românizăm problemele, un clişeu îngrozitor din care s-au hrănit comod mulţi intelectuali autohtoni.

–          Criticatac e un grup independent de analiză ideologică şi dezbateri care vrea să stabilească o nouă agendă, dincolo de temele călduţe din mainstreamul intelectual. „Societatea civilă” a murit, poate e timpul să înviem adevăratele motive pentru care îşi au rostul artiştii şi intelectualii pe lumea asta: să atingă, să atace, să provoace şi nu doar să amuze şi să satisfacă puterea.

–          Să profităm de criză şi să recîştigăm gustul libertăţii de expresie, în pofida instituţiilor menite să „întreţină cultura” care cheltuie bani inutil cu discuţii sterile.

–          Din ce în ce mai mulţi oameni informaţi din domenii departe de „cultură şi artă” caută răspunsuri, caută forme de revoltă eficientă, de recîştigare a unei voci civile puternice, dincolo de proteste ale foamei şi mitinguri organizate de sindicalişti corupţi. Sperăm să ajungem la ei, sperăm să putem ataca probleme sensibile lăsate deoparte de intelectuali: raportul bănci-cetăţeni, stat-privat, angajat-angajator. Cea mai populară abordare de pînă acum a fost „Capitalişti vs. Comunişti”, sintagma care explică tot. Joaca de-a hoţii şi vardiştii s-a încheiat.

–          Sîntem un grup coagulat exclusiv de dorinţa de discurs critic şi relaxat, de dorinţa de trezire din tot felul de transe culturale sau politice. Vrem să defrişăm ordinea stufoasă a discursului public: protocapitalism, aproape colonialism, care ţine o parte din Estul Europei cu capul plecat. Frica de critică a UE. Frica de apropiere onestă de propriul trecut. Frica de comunism! Frica de enunţuri simple şi întrebări directe! Ne-aţi plictisit cu logica resentimentului şi cu arta făcută ca să împartă lumea în elite şi restul lumii.

Acolo unde se termină curcubeul. Un moldovean în ospeție la Navajo

Oamenii albi ne-au luat solurile fertile și râurile, lăsându-ne în schimb acest deșert sterp, ce nu naște nimic: abia de reușește un fir de iarbă să-și scoată capul din pământul nisipos, că vântul uscat al pustiului îl și omoară. Pietre și nisip, asta avem…

Tirada lui Al, „prietenul” meu Navajo, continuă: îmi povestește despre viața din rezervație, despre centrul comunitar construit de americani în care, zice el cu un fel de mândrie, tinerii noștri joacă baschet, ping-pong și se mai fac discoteci, despre alimentarea cu apă – se face din cisterne și butelii aduse cu trailerul de oamenii albi, despre faptul că nu are un job și nu se prevede să aibă unul foarte curând, despre altele… Cu Al ne cunoaștem de tocmai 15 minute, dar el mi se adresează cu un „brother” atât de insistent, încât și o curte imparțială de jurați, dacă l‑ar auzi, ar confirma că există fără îndoială o relație de rudenie între noi.

…Nu intenționam să rămânem peste noapte în rezervațiile indiene. Un popas scurt ziua, pe durata căruia am fi căutat wigwamuri și indieni călări, asta da. O poză cu un ins împodobit cu pene ce ar fi purtat vreun nume năstrușnic de genul Ochi-de-Șoim sau Șiret-ca-Vulpea, înarmat cu un tomahawk enorm și eventual, la gât, o salbă cu colți de urși pe care insul i-ar fi răpus personal în luptă, o imagine de acest fel ar fi înfrumuseţat orice album. Așa ne închipuiam noi că ar arăta americanii nativi – un fel de copii ale romanelor de aventuri ce ne-au umplut copilăria și adolescența… Bine că n-a fost așa. După o primă zi de călătorie în care reușiserăm să acoperim Sedona (o frumusețe de oraș îngrămădit între stânci roșii) și South Rim (capătul de Sud al Canionului), laolaltă cu un apus sângeriu reflectat în stânci, ne-am trezit, în plină noapte, în căutarea unui loc de dormit… Cameron, cel mai aproape punct pe hartă și pe care-l credeam un oraș în toată legea, cu hoteluri, moteluri și pensiuni, s-a arătat mult sub așteptări: o benzinărie, un hotel și un restaurant, toate grămădite în jurul unui petic de asfalt – ăsta era „întregul” oraș. Hotelul nu avea locuri libere, dar doamna de la recepție ne-a recomandat să mergem la Tuba City, situat undeva într-o parte… După alte câteva zeci de mile (fuseserăm preveniți că în pustiu distanțele între localități sunt mari: dacă rezervorul e plin la ¼ și treci pe lângă o benzinărie, nu te fă într-o ureche, că alta nu găsești la o distanță de altă jumătate de rezervor și poți rămâne în drum, ne spuse, mai în glumă, mai în serios gazda noastră primitoare din Phoenix) eram în Tuba City…

M-ul auriu al McDonalds-ului (în formă de pod sau curcubeu dublu), strălucirea căruia domina împrejurimile, stătea ca o garanție că era ceva de capul orașului. Logotipurile Subway și BurgerKing, înghesuite ceva mai într-o parte, ne asigurau că, cel puțin în ce priveşte mâncarea, nu trebuia să ne batem capul. Că orașul e situat în plină rezervație și deci era al nativilor Navajo am aflat în prima alimentară de la benzinăria Shell unde am intrat, obosiți și setoși după o zi în pustiu, să luăm bere (atâta vorbirăm despre ea și o visarăm călătorind în pustiu!). Nu vindem alcool, ni s-a spus scurt și dezamăgitor. Dar poate în apropiere e ceva? am întrebat noi cu speranță. Nicăieri în Țara Navajo, ne-a ucis definitiv răspunsul tipului…

Bănuiala că n-o să vedem pene, amulete, ori indieni folclorici s-a adeverit la ușa Sonic-ului (o rețea fast-food întâlnită mai ales pe coasta de vest), unde un grup de localnici tocmai performau un concert karaoke sub aer liber.

„Sweet child of mine, Sweet love of mine…” – o voce tristă a unui adolescent încearcă să imite vocea lui Axl Rose de la Guns N’ Roses. În jurul lui, vreo 10-15 alți copii și maturi băteau din palme și dansau…

La McDonalds-ul de alături nu era muzică, dar se învârteau printre mese copii de toate vârstele: unul dintre ei se căpătuise cu un telefon mobil performant, cu toate gadget-urile în regulă plus G-urile adunate și mulțimea roia în jurul lui, iar tipul vajnic, în centrul atenției, fixa prețuri simbolice și tarife pentru doritorii de a proba jucăria…

Rezervația se culcă devreme: pe la miezul nopții orașul dormea scufundat în beznă. Localurile erau închise, aerul uscat al pustiului se răcise puțin, dar era la fel de sufocant.

Dimineața m-am trezit devreme – dorm rău în locuri străine (chiar dacă, acasă mă pot odihni și pe scaun, și pe covor) și mi-am zis că ar fi bine să ies în oraș pe vreo oră. Să văd locul unde ne aruncase întâmplarea…

Cred că cel care a catalogat Tuba City drept oraş a greşit. Dacă-i zicea sat, greșea probabil și mai mult: o adunătură de case monoetajate, încropite în grabă, uneori chiar trailere obișnuite, rareori câte o clădire mai acătării (cu excepția Quality Inn, un hotel luxos situat la marginea orașului), altfel nisip, gunoi, străzi pustii și liniște. Într-un loc, casele lasă un mare spațiu gol, un fel de toloacă nisipoasă, fără vegetație, iar asta face ca sticlele goale, ambalajele ori cutiile aruncate alandala să fie vizibile de departe (ce contrast cu zăpada care ascunde „colaboraționist” deșeurile la sânul ei!). Sub un dâmb trei bărbați fumează și îmi fac semn să mă apropii de ei… Pe măsură ce mă apropii, observ că ocupația pe care o practică e veche de când lumea: golirea unor sticle de bere blondă… Unul dintre ei, cel din dreapta, lângă care mă așez, pornește un capăt de vorbă:

– Cine sunteți?

– Student, răspund eu. Acum, că am finalizat anul școlar, m-am pornit să văd lumea.

– De unde ești? Los Angeles? New York?

– Din… Moldova. O țară mică în Europa. O fi cam cât rezervația voastră.

– Cum e la voi? Natura, locurile, apă aveți?

– Păi…, mă bâlbâi, avem ape, natura e frumoasă și blândă, chiar darnică. Dar suntem cam la fel de săraci ca şi voi. Și-n satul meu, îi zic, e greu de trăit.

– Îți place aici?

– Păi… (caut în minte o formulă care ar evita deopotrivă ahtierea – mă rog, e aiurea să-i zici omului că pustiul în care el abia supraviețuiește ar fi de fapt un loc minunat, pe de altă parte, din același motiv nu-i poți zice că e gaură stearpă)… E larg. Spațiu, soare. Dar cam uscat.

– Asta e. Uscat.

– Tinere, mi se adresează insul din mijloc, noi suntem oameni simpli, săraci, dar muncitori. Oamenii albi, nu tu, că vii de departe, alți oameni albi, ne-au luat pământul, ne-au închis în rezervație, trăim de la o zi la alta… Ai putea să ne ajuți cu vreo 10 dolari? Așa, să cumpărăm ceva copiilor noștri…

Dâmbul sub care stau cei trei crai „indieni” e împânzit de sticle și peturi goale ce au servit cândva în calitate de recipient pentru o varietate impresionantă de „apă de foc”… Nu e „opera lor omnia” din această dimineață, dar bănuiesc că au și ei o contribuție deloc neglijabilă…

– Ok, zic, dar am o problemă: banii nu-s cu mine. Dacă vine cineva până la hotel.

Cel de lângă mine, vorbărețul Al, se ridică în picioare și-mi zice scurt:

– Vin eu.

…10 dolari mi se pare un preț bun pentru un indian limbut, un drum de vreo 2 km până la hotel și o dimineață însorită. Altfel nu am cum să scot din el ceva, iar momeala celor 10 dolari (pe care, probabil îi va bea, fără șanse pentru copiii lui, dacă îi are) îl va deschide, așa că pot să-l întreb nestingherit orice îmi trăsnește prin cap… Mă crede probabil un zăpăcit european interesat de indieni autentici, gata să înghită orice gogoașă cu iz „tradițional”… Într-un fel, sunt și așa. Dar sunt și un ins curios, așa că…

Îl las pe Al să vorbească. Întâi că așa e regula etnografică: interacțiune cu cât mai puțină influență. În mod ideal, subiectul ar trebui să-mi povestească totul, fără ca eu să întreb ceva, altfel îi ghidez răspunsurile și-i alterez povestea. Apoi, sincer, Al pare un interlocutor bun și mai are și chef de vorbă: e dispus să-mi spună multe povești pentru cei 10 dolari. Deci, un good deal.

Pornim. Al deschide larg brațul drept fixând imaginar întregul oraș.

– Aici trăim noi… Acolo, mai la deal, e școala. Dincolo primăria. Aici e biserica lui Hristos. Alături, altă biserică. Tot a lui Hristos. În jurul orașului – pustiu și iar pustiu. Ei, amice (strigă pe cineva). Uite, ăsta e oaspetele meu din Europa.

– Salut, cum merge?

– Bine…

– Aici, zice Al, este un ocol. Proprietarul lui crește tauri. Vara și toamna facem rodeo. E distracție mare, vin și televiziuni…

Al mă conduce pe un drum lăturalnic, altul decât cel pe care mersesem eu. E bine atâta timp cât am hotelul la vedere (sau M-ul gigantic al McDonalds-ului ce străjuiește în centrul turistic al orașului)…

– Încă ceva, Vit („numele de cod” cu care mă recomand în SUA, Vitalie fiind prea sofisticat și cu prea multe vocale pentru urechea americană). Vezi cedrul ăla (o varietate de tamarisk). Noi îl uscăm, după aia îl mărunțim și-i dăm foc. Fumul se ridică la cer, dinspre Mama Pământ spre Tatăl Cer (Mother Earth, Father Sky).

– Al, și cum vine asta? Tocmai am trecut pe lângă două biserici și-mi zici că mai sunt şi altele în oraș. Crezi în Dumnezeul albilor?

– Dumnezeu nu e al albilor, el al tuturor oamenilor.

– Și Mama Pământ?

– Asta-i așa…, tradiție.

Sunt cumva încântat de acest sincretism religios al lui Al (și prin extensie, al poporului său), chiar dacă, mă gândesc, inconștient el face o ierarhie în care religia omului alb e cea autentică, iar cea proprie – un fel de folclor. După cum un fel de folclor e și „arta” autentică ce împânzește drumurile rezervației de îndată ce se face lumină: brățări, amulete, talismane, săgeți „autentice”, figurine de cai și călăreți (asta chiar e curios, de vreme ce caii au fost aduși pe continent de coloniștii europeni). Totuși, dacă ținem cont că în afară de pustiu, Canyon, și ceva uraniu, Navajo Land nu dispune de prea multe surse de supraviețuire, abnegația indienilor de a vinde folclor (și, pe alocuri, de a-l inventa) e lăudabilă, mai ales că sunt destui gură cască în jur, unii din ei cu buzunare doldora de bani și în căutarea senzațiilor, lucrurilor și oamenilor autentici…

În vremea asta Al îmi mai povestește despre un alt fel de iarbă uscată, polenul cules de pe porumbul alb care, uscat fiind și împachetat cum se cuvine – aici urmează o scurtă descriere a felului în care are loc împachetarea, apoi scuza că, el, Al, nu se prea pricepe, dar că are un prieten ce trăiește nu chiar departe, și care ar fi un specialist grozav și trebuie că are strâns niște praf din ăla special pentru oameni speciali ca mine și dacă la o adică aș vrea, am putea merge fără probleme – mă va apăra pe mine și familia mea de necazuri, boli și năpaste. Nu am cum să știu dacă-mi vinde gogoși sau e sincer (știu că porumbul stă pe stema Navajo Nation, deci e o plantă deosebită în ierarhia vegetală a nativilor), dar cred că povestea e plauzibilă…

– Mai sunt și alte etnii în Tuba City? îl întreb.

– Da, albi, negri, asiați…

– Și mexicani?

– O, din ăia nu avem. Ei nu îndrăznesc să vină până aici. Le e frică. Mai ales că noi nu le-am permite să stea pe pământul nostru… Sunt șmecheri și lacomi: ne iau locurile de muncă…

Sărmanii mexicani, sunt discriminați și persecutați chiar și de indienii săraci din rezervațiile Navajo…

– Al, ieri când am ajuns în orașul tău, după o zi uscată în pustiu, căutam să beau bere. Nu am găsit, mi s-a zis că Tuba City e „oraș uscat” și nu e alcool de vânzare. Dar te-am văzut pe tine și prietenii tăi sub dâmb, aveați niște sticle, și nu păreau a fi de Pepsi. De unde le luați?

– Vezi, frate, la noi e interzis să vinzi alcool… Dar Al și prietenii săi găsesc căi de a ocoli legea atunci când ne e sete. De aia și stăm sub dâmb cu prietenii, să nu ne vadă cineva…

Ciudată ironie – stăpânul autoproclamat al rezervației se ascunde în tufiș, ca să bea o bere… Și cine-i mai străin în țara care, zice-se, îi aparține?

…Suntem aproape de motel. Merg în cameră (un pat+TV+WC+duș), iau o bancnotă de 10 dolari și o dau lui Al. Acesta îmi strânge cu putere mâna și îmi urează drum bun. La despărțire, conștient că și-a meritat cu prisosință banii, dar totuși dorind să iasă mecenat din situația asta, îmi zice niște cuvinte în navajo, pe care eu rapid, ca un european ce mă aflu, le uit. Intru să-mi trezesc colegii de călătorie, iar el urcă într-un truck parcat alături. Când ieșim, truckul nu mai e.

articol publicat în numărul 185-186 al revistei Contrafort.

text apărut în revista Stare de Urgenţă nr. 4, 2008

Tinereţe, mi-ai fost dragă, ce-ai plecat aşa degrabă…

(refren politico-popular)

Tinereţea este o lectură contradictorie. Un fel de carte ce poate fi citită în mai multe direcţii. Dinspre sfârşit, adică dinspre bătrâneţe, anii tinereţii sunt anii unei nebunii scuzabile şi a unei naivităţi legitime. Dinspre copilărie, tinereţea este vârsta Mare (interesant este că, atunci când vorbesc despre vremea când vor fi mari, copii au în vedere anume tinereţea – nici un pici nu doreşte să fie bătrân şi urât). Dinspre poezie, tinereţea e vârsta visului, a reveriei roz şi a dragostei tumultuoase. Dinspre proză, tinereţea este vârsta conflictelor, a dramelor alegerii, a deciziilor ce depăşesc mintea individului… În fine, există lecturi politice ale tinereţii: din partea Puterii – Tinerii sunt viitorul nostru!, a opoziţiei – Unde ne sunt tinerii?, a partidelor extraparlamentare – Aşteptăm tinerii!, o alta a partidelor extremiste – Tineri, nu ezitaţi!, lecturi economice – tinerii sunt grupul social cel mai vulnerabil la dificultăţile tranziţiei, lecturi psihologice, culturale, religioase…

Un tip de perspectivă a tinereţii se deschide din geamul McDonald`s-ului de pe bulevardul Ştefan cel Mare sau din mansarda Andy`s Pizza de la Buiucani. Un alt fel de vedere a tinereţii răzbate din Piaţa şi Autogara Centrală şi spaţiul lor adiacent…

Una este tinereţea din rapoartele ONG-urilor de tineret sau ale Ministerului Educaţiei şi Tineretului şi alta este cea de pe peronul Gării Feroviare acolo unde 90 % din cei care vin/pleacă, trimit/primesc genţi sau sacoşe, întâlnesc/petrec prieteni, rude sau cunoscuţi sunt tineri.

Doar personalul tehnic al gării, compus de regulă, din pensionari sugerează că mai există şi alte vârste decât cea a tinereţii. Pentru călătorul care nu cunoaşte situaţia din ţară, mulţimea de tineri prezenţi pe peroanele gării ar sugera un tărâm paradisiac, un fel de land al tinereţii fără bătrâneţe – prin contrast, în Occident, o bună parte din cei care călătoresc şi deci, compun peisajul din gările Europei sunt persoane de vârsta a treia care îşi cheltuie pensiile călătorind (Tst, să nu mă audă bunica, că pensia nu-i ajunge nici pentru leacuri! ).

Îmbulzeala cea mai mare se produce seara, la 20.30, când vine faimosul tren nr. 342, de pe ruta Moskova-Chişinău. Este probabil cel mai lung tren care călătoreşte sub steagul Căilor Ferate ale Moldovei: 25 vagoane duc/aduc bani/mărfuri/oameni zilnic în ţară.

Când se apropie ora sosirii peronul se umple. O mulţime pestriţă de tineri se înghesuie să ocupe scaunele, urnele de gunoi, pervazul ferestrelor şi alte „locuri strategice”.

Unul aşteaptă banii pentru a-şi achita contractul de la Universitate, bani, pe care tatăl i-a trimis din Moskova prin intermediul unui însoţitor de tren ursuz, care însă percepe un comision mai mic pentru asemenea servicii decât sistemele de transfer bancar Wester Union, Anelic, Monney Gram etc. Altul aşteaptă o geantă de merinde: stafide, fulgi de hrişcă gătibili în 2 min, conserve de carne, peşte, salam, maioneză. O doamnă de vreo 30 ani poartă de mânuţă o fetiţă de vreo 2-3 ani, care umblă ca un titirez, şi zice, din când în când, mai mult pentru sine decât pentru fetiţă:

– Acuş vine trenul lui tata!

Dincolo, 2 băieţi-cucuieţi, pe lângă care epidemia de oreion a trecut nepăsătoare, demonstrează un telefon mobil de ultimă generaţie unui poliţist:

– E nou, ultimul model. În magazine costă 500 euro, noi ţi-l dăm cu 300.

– Da lucrează?

– Ei, mă ai de prost? Clar că lucrează. Ţi-l vând pentru că nu mai am nevoie de el. Mama mi-a trimis altul. Mi-l aduce acuş tanti Clava, cu trenul…

Chiar la uşa ce dă din gară spre peron, 3 tineri – un băiat, încorsetat de 2 fete, fumează „Winston” şi beau bere Chişinău Draft în imediata vecinătate a unui abţibild format A4, care atenţionează:

„Stimaţi pasageri! Se interzice fumatul şi consumul băuturilor alcoolice pe peron. Administraţia.”

Tinerii fumează nepăsători, de parcă inscripţia ar fi în chineză. Se apropie un poliţist de ei:

– Băieţi, este interzis să fumaţi şi să beţi aici!

Băiatul îl priveşte pe reprezentantul ordinii legale preţ de câteva clipe, apoi întreabă una din fete:

– Mariana, tu călătoreşti undeva?

– Nu.

– Dar tu, Diana?

– Nici eu.

– E, zice mulţumit tânărul. Pe noi interdicţia nu ne priveşte. Noi nu suntem pasageri. Stăm pe loc şi nu călătorim nicăieri.

Poliţistul priveşte nedumerit, apoi înţelege poanta şi-şi vede de drum. A înţeles şi el că toţi, cu excepţia pasagerilor, au voie să bea şi să fumeze pe peron. Aşa a decis un agrămătic de la administraţie.

Într-un final vine trenul. Lung-lung, de-ţi pare că va trebui să se destindă până la celălalt capăt al oraşului, pentru a încape în gară. Dar nu, mică cum e, gara din Chişinău, reuşeşte totuşi să-l strângă în braţele ei. Cele 25 omizi verzi vin pe linia a 2 – prin geamul vagoanelor se văd feţele radioase, cu zâmbete largi şi lacrimi măşcate, ale noilor deportaţi economici, de fapt autodeportaţi de bună voie în căutarea unei vieţi mai bune în Răsărit. Se aude un scrâşnit de metal după care trenul se opreşte. Uşile deschid şi o mare de tineri, tinere, genţi, sacoşe de tot soiul, pachete, copii, flori, lacrimi, zâmbete se amestecă într-o horă veselă. Familii se recompun acolo, pe peron, copii învaţă să zică „Tata!” chiar pe scara vagonului…

Peste 10 min, peronul e pustiu. Oraşul a înghiţit mulţimea de tineri. Până mâine seară, când vine un nou tren nr. 342, Gara feroviară din Chişinău este semi-pustie.

P.S. Cîntecul „Tinereţe mi-ai fost dragă” intră în repertoriul Olgăi Ciolacu, Valentinei Cojocaru şi, de la o vreme, în arsenalul de melodii fredonate de fostul premier Dumitru Braghiş…