Jun 17 2021

AUR și prietenii de stînga ai unionismului în Republica Moldova

Vitalie Sprînceană

Cei de la Congresul Civic au vorbit, săptămînile trecute, despre ”sprijinul” pe care o parte a extremei drepte – partidul AUR – îl are de la ”rivalii” politici de la stînga – PSRM și PCRM (uniți acum laolaltă sub un brand politic cu nume de bere proastă). AUR ar fi fost, în opinia celor de la Congresul Civic sprijinit cu entuziasm de PSRM în diverse feluri: încălcări de procedură la înregistrarea candidatului electoral, exagerare a ratingului de către sondajologii afiliați PSRM etc. 

Observația e cît se poate de legitimă și cei de la Congresul Civic au parțial dreptate. 

Extrem de parțial însă. 

Dacă ar trebui să construim o listă a datornicilor partidelor unioniste, pe primul loc în această listă nu ar fi, cum ne-am aștepta, susținătorii (inclusiv financiari) de la București ci … alde partidele care-și zic de stînga în Moldova.
Și asta de vreo 20 ani încoace. 

Nimeni nu a ajutat mai mult mișcarea unionistă din Moldova (care a ajuns, rînd pe rînd, pe mîna unor personaje ridicole precum Iurie Roșca, Mihai Ghimpu, Dorin Chirtoacă, Vitalia Pavlicenco) decît … Partidul Comuniștilor în perioada 2001-2009 și apoi Partidul Socialiștilor, din 2014 (de cînd un partid obscur a intrat în buzunarul lui Igor Dodon).
PPCD, PL, PNL, PUN, AUR dar și puzderia de partiduțe unioniste mai mici și datorează supraviețuirea nu neapărat forței lor de convingere în privința ideilor Unirii (cu ei sau fără ei, Unirea e o configurație ce depinde de jocuri mult mai mari), ci mai ales politicilor și acțiunilor ”stîngii” moldovenești.

Dacă ne amintim bine, și ar trebui să ne amintim, o fațetă a platformei politice a PCRM în 2001-2005 era orientarea pro-rusă (aderarea la Uniunea Rusia-Belarus etc), dar cealaltă parte era un fel de moldovenism etnic penibil, cu accente anti-românești, cu căutări ale ”națiunii” și ”limbii moldovenești”, cu false războaie împotriva unui imperialism românesc inexistent etc… Adică un naționalism ”moldovenesc” toxic, frate-geamăn cu naționalismul toxic al celor de la AUR/PUN și restul ”unioniștilor”. 

Istoria ține minte și cum Voronin încerca să îi ceară lui Iliescu nu știu ce recunoaștere a națiunii moldovenești, dar și cum Voronin se certa cu Iliescu dacă Ștefan cel Mare era moldovean de pe Bîc sau român de pe Dâmbovița, despre cum nu știu ce asociație fantomă de la Iași declara, sprijinită de Chișinău, că moldovenii din România ar fi asupriți și ar fi cazul de construit o Moldovă Mare de sub Brașov pînă la Dubăsari…Istoria mai ține minte și acel dicționar al lui Vasile Stati și multe alte bazaconii, coțcării și săpături pentru a găsi potcoavele lui Catalan, discursuri de pe la tribune internaționale despre ”ultimul imperiu din Europa, imperiul român”, judecăți pe la CEDO privind înregistrarea Mitropoliei Basarabiei etc. 

Lucrurile astea ar fi fost joc în nisipieră dacă în ele nu se investeau importante resurse administrative, logistice, de personal și financiare, dacă ele nu deveneau politică de stat și strategie de guvernare. 

Adică naționalismul etnic moldovean, iredentist, pășunist și intolerant în multe aspecte, a fost multă vreme programul de guvernare a comuniștilor.

Asamblată sub forma unei ciorbe – ”statalism moldovean” – construcția asta toxică a ținut loc de program de dezvoltare a țării, de politică internă și externă, de plan de țară dar și de politică socială. Ea era bîta cu care era lovită opoziția internă. 

Delirul naționalist despre cine e adevăratul urmaș al lui Ștefan cel Mare, Vasile Lupu și Dimitrie Cantemir a înlocuit viziunile despre politici sociale. 

(Evident, acest ”statalism” a ținut și drept paravan și fumigenă ca lumea să nu vadă că stataliștii își evacuau banii adunați din diverse scheme în paradisuri fiscale, iar cu fărîmiturile rămase și ridicau palate în cartierele luxoase ale capitalei).

Acest delir despre ”primordialismul moldovenesc” a avut mai multe efecte perverse. Unul din ele ține de dispariția chestiunii sociale (ultimele proteste sociale din Moldova au fost protestele studențești din 2000) și transformarea ei în ”chestiune națională”. 

Adică, ideea că problemele sociale (sărăcie) își au soluții culturale (identitate, pupat de icoane și vizite la mănăstiri) aparține la fel de mult unor partide precum PRM a lui Corneliu Vadim Tudor dar și PCRM-ului lui Vladimir Voronin. 

Exact aici stă al doilea efect pervers – cînd orice opoziție, inclusiv pe teme sociale, era tratată ca fiind ”străină” corpului etnic, aceasta a dus la o situație în care, grupurile de opoziție cu critică socială erau marginalizate iar locul lor era ocupat de grupuri de opoziție cu critică culturală sau etnică sau geopolitică.

Deloc întîmplător, așa-zisele proteste din aprilie 2009 nu aveau vreo revendicare socială și desfășurau steaguri ale României sau UE. Deloc întîmplător, alternativa care a venit la putere după 2009 nu avea altă agendă decît ”integrarea europeană”. Deloc întîmplător, politica moldovenească nu are un alt conținut nici acum. 

Din aceste motive clivajul major al politicii moldovenești cu începere din 2001 nu este despre politici sociale vs politici economice, stat social vs capitalism sălbatic, ci ”statalism” (autoritar din punct de vedere politic, capitalist și neoliberal în economie și naționalist în ideologie) vs ”integrare europeană” și/sau unionism. 

Adică unul identitar. Geopolitic. Despre valori. Mentalitate. Adevăr istoric. Mâna Moscovei. Gayropa. Și celelalte escapisme. 

Axa asta identitară încă domină politica moldovenească și va fi aici, ca pilon central, încă multă vreme. 

Evident, papagalii care au un singur răspuns la toate – Unirea! – ar fi devenit irelevanți politic cu timpul dacă nu era acest joc identitar al PCRM (și celor de după ei) în care ”stînga” elimina din joc discuțiile ”sociale” și le înlocuia cu discuții etnice și identitare. 

Așa încît, în loc să rămînă un capitol confuz al istoriei, unionismul moldovean pro-român și-a asigurat o existență constantă. 

Dacă unicul joc politic din târg era căutarea potcoavelor lui Catalan și a copiei copiei copiei copiei sabiei lui Ștefan cel Mare, nu e de mirare că unicii jucători care au rezistat (și nu s-au lăsat disperați) nu sînt cei care căutau și propuneau politici sociale, discuții despre sărăcie și eliminarea ei, ci bezmeticii care căutau, ca și alaiul din PCRM, potcoavele lui Catalan pentru a dovedi inversul. 

Cum să cazi în desuetudine zicând că Unirea e soluția la toate, dacă cel mai mare partid din Moldova stă pe o platformă ce afirmă că ”etnia” și ”națiunea” reprezintă cheia problemelor sociale și politice? 

Ce altceva în loc de PL, PPCD sau AUR poți avea ca opoziție (dar și ca alternativă) dacă tu, ca partid de guvernare pretins ”de stânga” le ridici zilnic mingea la fileu făcându-le jocul – cauți să faci responsabili pe gay, necreștini, atei – de situația economică din țară? 

Cum să nu fie ”relevant” un partid extremist precum AUR (sau PUN) dacă ideologii partidelor de stânga au grijă să le ofere teme și teren politic? 

…Faptul că aceste alegeri sunt iar despre Europa vs Rusia, ”statalism” finanțat din offshore vs ”proeuropenism” împins din afară e parte a acestei moșteniri toxice care încă corupe orice încercare de a construi o altfel de politică. 

E interesant faptul că o parte din arhitecții acelui cretinism politic participă la aceste alegeri încercînd să creeze un spațiu pentru un altfel de stîngă. 

Dar e mai interesant că, această nouă stîngă (Congresul Civic, Partidul Stânga Europeană) nu a reușit să discute decît foarte superficial despre politicile sociale pe care le vrea (un fel de venit necondiționat universal, investiții în protecția socială) și s-a lăsat imediat sedusă de bătăliile identitare (un fel de dispută cu AUR-ul ia acuma cam toată agenda acestei ”stângi noi”). 


Nov 2 2019

Despre alegători, bîdle și partide

Vitalie Sprînceană

Zilele trecute m-am văzut cu un amic, suporter al unuia dintre partidele de la guvernare. Am vorbit despre una-alta apoi discuția a ajuns la alegerile locale din Chișinău, la dezbaterile între cei doi candidați etc.

Cum eu anunțasem deja pe facebook că nu merg la vot la ambele tururi mă așteptam ca amicul în cauză să încerce să mă convingă totuși să ies la vot.Din contra, l-am auzit zicînd:-

Eu tot stau acasă. Nu mai fac nici măcar efortul de a merge la secția de vot să stric buletinul. Am ce face într-o zi de duminică.

Mirat (pentru că-l știu activ și implicat și prezent la întîlniri și eveniment de partid) îl întreb:
– De ce?

Ezită o vreme apoi îmi spune:
”Partidul mă consideră bîdlă, de asta nu mă duc la vot. În campania precedentă, pentru parlamentare, ne-au zis că nu fac coaliție cu unii și cu alții. Pe urmă în iunie au făcut totuși. Au zic că e împotriva oligarhiei, că așa trebuie. Am înghițit (și nu-i înghițeam deloc pe oponenți) și am mers mai departe. O vară întreagă s-au ”risuit” pe la televizor despre cum trebuie să îngropăm chestii care ne despart, despre cum trebuie să ne respectăm și să încercăm să colaborăm în baza a ce ne unește (în loc să ne separăm pe lucurile care ne dezbină)…
Tăt era frumos cît era vară și erau prieteni și druji și aliați. Și ne convingeau și pe noi că e prietenie strînsă, că trebuie să uităm multe lucruri, că e bine să ne uităm nu în trecut dar în viitor.
Acum, că au ceva de împărțit (primării, ministere, poziții) iar se sfădesc, iar revin la istoria despre cum trebuie să dezgropăm trecutul, despre cum oponenții îs răi că în trecut au fost cu regimul, despre cum trebuie să ne mobilizăm ca să oprim nu știu ce…
Mîine, după alegeri, ei iar o să refacă coaliția (că nu au încotro) și iar o să îmi zică – ieri te-am rugat să uiți ce am zis și făcut alaltăieri, azi te rugăm să uiți ce am zis și am făcut ieri. Așa mă simt de parcă ei mă văd ca o turmă.
Și mi-am zis: eu stau acasă. O să votez cînd partidul o să îmi respecte inteligența și onoarea mea și n-o să mă prostească de la o zi la alta.”


Nov 2 2019

Misiuni electorale…eșuate

Vitalie Sprînceană

O misiune au avut candidații în campania asta electorală din Chișinău care se încheie mîine (asta dacă nu-s contestări și anulări): să lase la o parte discuțiile despre ”geopolitică”, europenizare, unire, cumătri, nepoți, Plahotniuc, demnitate, mafie și să vorbească, dacă nu despre altceva (planuri de viitor despre țară și oraș) atunci măcar altfel (cu ceva respect, fără cocoșeală).
Și nu s-au isprăvit nici cu asta.
Ne putem gîndi la campania asta ca la o previzualizare a campaniei pentru alegerile prezidențiale de la anul…
Eu deja aștept al doilea contingent de sirieni, tancuri rusești, învierea calului lui Ștefan cel Mare etc.


Nov 26 2016

Alegerile unei țări sînt alegerile tuturor

Vitalie Sprînceană

Speculam acum cîțiva ani în urmă despre faptul că alegerile din SUA, datorită mizei enorme pe care o au pentru majoritatea cetățenilor lumii (prin bombe, bănci, relații economice) ar trebui să fie un proces deschis tuturor. Aveam în minte, cam naiv, cetățeni implicați și activi din alte părți ale lumii care ar fi motivați să se implice pentru a face ca alegerile din SUA să țină cont de realitățile altor popoare, de contextul lor local și cultural, de diversele moduri de a gîndi lumea ale comunităților, care ar aduce în discuția politică americană (destul de provincială, de altfel, și ego-centrică, cu excepția referințelor la Rusia și Mexic) etc… Era utopic, desigur. Și problematic din mai multe puncte de vedere: legal etc.
…Citesc acum investigații despre cîteva sute de site-uri ce au distribuit știri false despre un candidat la funcția de președinte al SUA: orașul Veles din Macedonia nu e neapărat centrul politic, cultural sau economic al lumii, dar e unul din hub-urile în care sînt înregistrate peste 100 site-uri politice pro-Trump și care au elaborat, creat și distribuit la greu informație anti-Clinton, de cele mai multe ori inventată (că ar fi ucis un whistleblower, că e pe cale de a fi cercetată de FBI etc). Informație care a fost distribuită în draci pe facebook, twitter și alte rețele sociale și s-ar putea să fi influențat ceva votanți în SUA.
Autorii acestor site-uri sînt studenți și adolescenți macedoneni din Veles. Paradoxal, motivația lor primară nu e politică ci economică: într-un orășel sărac, tinerii care dețin telefoane mobile, acces la net și ceva abilități de creare a site-urilor vor să obțină profit din generarea de conținut și vizite pe site-urile lor (tinerii fac și site-uri fashion, de bîrfe etc). Adică, vor și ei o parte din prăjitura generoasă a beneficiilor financiare ale internetului.

Cum în campania electorală americană, vizitele cele mai multe merg pe site-urile politice, ”creatorii de conținut” macedoneni s-au orientat, oarecum ”natural” (economicește vorbind) anume pe această nișă: ei publică, pe varii site-uri, informație despre campania electorală americană – știri, zvonuri, poze, video etc.

O parte din acest conținut este plagiat/copiat din alte surse, altă parte este ”inventat”. Intervievat de jurnaliști, unul dintre acești antreprenori politici a mărturisit că opțiunea pro-Trump a acestor site-uri nu se datorează unor afinități ideologice ci pentru că, informațiile false despre Hillary, invențiile și știrile fără legătură cu realitatea se vînd cel mai bine. Astfel cererea a structurat total oferta și în timpul campaniei electorale americane: 95 % din site-urile politice înregistrate în Veles erau pro-Trump…
În altă parte am citit despre rolul rușilor în asigurarea lui Assange cu documente și e-mail-uri secrete ale staff-ului lui Hillary, despre rolul Wikileaks în campania electorală (conform unor estimări s-ar face responsabil de pînă la 5 % din voturi). Nu am de unde ști dacă rușii chiar au fost implicați dar wikileaks însăși, o rețea decentralizată cu servere în toată lumea (și cu Assange refugiat în subsolul ambasadei Ecuadorului în Londra), a fost un jucător activ al campaniei electorale divulgînd cinismul echipei lui Hillary, scoțînd la iveală legăturile ascunse ale candidatului democrat cu elitele financiare de pe Wall Street etc.
Avem deci, o situație inedită, cînd factori externi (ce depășesc granițele convenționale ale statului națiune) se implică activ în campania electorală dintr-o țară (de fapt e cea mai mare și mai puternică țară și, pînă recent, unica ce deținea suficiente resurse pentru a se putea implica în campaniile electorale ale altor țări). Lucru care reconfigurează cumva discuțiile despre alegeri în genere, cele despre cetățenie și participare, despre mass-media și reflectarea campaniei electorale (cum poate CEC-ul din Moldova, de exemplu, să pedepsească vreun site înregistrat în Tanzania sau Rusia sau SUA?).
Această realitate constituie, cred eu, și un bun punct de pornire pentru o serie de discuții pe care încă nici nu le-am început măcar: cum definim/delimităm un spațiu politic local? Ce mai înseamnă ”alegeri naționale” cînd printre actorii implicați se găsesc o întreagă cohortă de grupuri eclectice transnaționale ce au diverse scopuri? Cum regîndim participarea politică? Cum redefinim ”informația” și ”reflectarea corectă a campaniei electorale de către mass-media”? În ce condiții mai putem vorbi despre faptul că logica economică în general și logica economică a mass-media în particular sînt ”neutre” din punctul de vedere al politicii?  Cine deține sursele din care primim noi informația?
…Mă gîndesc că e vorba și de o răzbunare ironică (sau măcar un efect pervers) al globalizării care, după ce a hoinărit pe meleaguri străine iată că se întoarce acasă, la origini, în SUA. Cetățenii americani se văd expuși unor lucruri care fac demult parte din cotidianul altor țări – imixtiunea unor actori străini în treburile interne.


Dec 7 2014

Noi am votat, ei au ales. Alegerile din 30 noiembrie povestite altfel.

Vitalie Sprînceană

Acum că știm deja rezultatul alegerilor parlamentare din 30 noiembrie putem trage deja niște linii.

 Ce s-a întîmplat?

Spusă cinic, istoria votului din 30 noiembrie ar suna așa: partidele ce fac parte din arcul pro-european au obținut o victorie confortabilă. Nu pentru că ar fi cîștigat simpatia populară ci pentru că au știut să utilizeze în avantajul lor resursa administrativă, golurile din legislația electorală, cîteva strategii eficiente de deturnare a votului și o eliminare, la limita legalității, a unui concurent electoral pe ultima sută de metri.

E o victorie pur tehnică, obținută  mai degrabă ”prin șmecherii și abuzuri electorale” iar asta zice multe despre legitimitatea democratică a noului guvern.

Dacă nu au știut să-și cîștige dragostea alegătorilor, partidele zise pro-europene (mă refer mai ales la PD și PLDM, întrucît PL a fost într-un fel de opoziție în ultimul an) au știut cum să redirecționeze, pe linie moartă, eventualul vot de protest, să disperseze și să dizolve blocurile de opoziție, să beneficieze de unele ”slăbiciuni” inerente făpturii umane (votul pentru Partidul Comunist Reformator s-a datorat doar asemănării siglei sale cu cea a Partidului Comuniștilor).

Cum ar veni, votul popular se ducea inițial într-o direcție ce nu prea coincidea cu dorințele liderilor PD și PLDM, și atunci aceștia au chemat rapid în ajutor CEC-ul, SIS-ul și MAI-ul. Care instituții au organizat cîteva operațiuni foarte discutabile (scoaterea lui Renato Usatîi, introducerea lui Ruslan Popa, stimularea fricii prin operațiunea anti-”AntiFa”) așa încît votul popular să meargă în direcția ”corectă”. Și a mers.

Așa încît, alegerile vorbesc mai degrabă de abilitatea unor specialiști din PD și PLDM de a utiliza şi construi jocuri electorale complicate, cu implicarea mai multor actori, inclusiv a instituțiilor de stat, decît de vreo direcție a votului popular.

Sigur că nu e corect și nici democratic, sigur că au fost utilizate proceduri la limita legii – toate acestea împreună, dincolo de faptul că reduc legitimitatea noului guvern, mai și creează precedente periculoase ce pot fi folosite în alte condiții de alți actori în același scop: menținerea puterii cu orice preț.

Concluzia preliminară a acestor alegeri  e că acestea n-au revelat nimic  nou despre sistemul politic din Moldova decît se știa anterior. Alianța, care și-a dovedit de multe ori dibăcia în a manevra/manipula/interpreta buchia legii, a știut și de data asta să utilizeze deficiențele sistemului politic (combinate cu uzul resurselor administrative) în folosul său.

Partidele și concurenții care se plîng că au fost furați ”la vot” au dreptate doar pe jumătate. Mai ales cei care au mai fost la guvernare.  Pentru că, chiar dacă e adevărat că la actualele alegeri, unii concurenți au fost nedreptățiți, la fel de adevărat e că majoritatea din ei au contribuit, de-a lungul timpului, la acumularea acestor deficiențe și la consolidarea unui sistem politic plin de găuri.

Dizolvarea votului anti-sistemic prin crearea unor poluri justițiar-populiste? Înainte de a-i înjura pe cei care au băgat în față inși de genul Renato Usatîi, Sergiu Mocanu sau Nicolae Chirtoacă (Partidul Forța Poporului) gîndiți-vă că ei au învățat de la ”păpușarii” care-l băgau  pe liste (desigur, într-un mod mai rudimentar) pe generalul Nicolae Alexei.

Finanțare dubioasă din surse externe și interne? Legea finanțării partidelor politice încă stă la ”răcoare” (în vreun sertar al secretariatului) și n-a fost încă adoptată.

Prag electoral înalt? Jocurile cu ridicarea și coborîrea lui se fac cel puțin de la 2001 încoace atît pe timpul guvernărilor comuniste ”autoritare” cît și pe timpul celor ”democratice”.

Ceea ce înseamnă, spus pe șleau, că alegerile parlamentare din Republica Moldova au devenit de mult un exercițiu în care votul popular este alterat și manevrat, printr-o serie de tehnici și procedeuri, așa încît să favorizeze unii concurenți în detrimentul altora.

Așa încît se impune o reparație generală urgentă a acestuia.

Ce-i de făcut?

În mod clar, sistemul politic trebuie întors înapoi cetățenilor, așa încît acesta să reprezinte voința lor, nu distorsionarea ei prin proceduri tehnice în conformitate cu anumite interese.

Nu cred că exagerez dacă spun că reformarea sistemului politic al țării ar trebui să fie misiunea principală a societății moldovenești, o misiune care ar putea fi realizată, la modul realist, printr-o presiune susținută asupra parlamentului din partea mass-media și a societății civile, a grupurilor formale și informale de cetățeni, a unor inițiative civice.

Cum ar putea arăta această reformă?

Propun cîteva puncte (lista rămîne desigur deschisă, eu am enumerat ce mi s-a părut mai important):

– Liberalizarea participării politice (simplificarea procedurilor de înregistrare a partidelor politice – explicată pe larg aici).

– Introducerea votului electronic și a celui prin corespondență (ca să nu fie cozi, îmbulzeală, oameni care fac sute de km pentru a vota, manipulări cu deschiderea secțiilor de vot în străinătate).

– Coborîrea plafonului pentru candidații independenți de la 2 % la 1 %. Ce fel de sistem politic democratic este acesta în care un candidat independent, Oleg Brega, a acumulat personal mai multe voturi (14 mii) decît cele acumulate de partidele care au trecut în parlament pentru fiecare mandat de deputat (13 mii)?

– Adoptarea legii privind finanțarea partidelor politice de la bugetul de stat (asta i-ar pune pe toți concurenții în condiții cel puțin juste, dacă nu egale) și ar elimina ”oligarhizarea” partidelor și dependența lor de sponsori bogați.

– Adoptarea noului Cod al Audiovizualului care prevede transparența proprietarilor mass-media (și el o inițiativă ce așteaptă în sertarele Parlamentului) și implementarea politicilor anti-monopol pe piața mediatică. E o măsură ce ar arăta în buzunarul cui stă fiecare televiziune/radio/ziar.

Și altele.

Despre țările din Moldova: una, două, cîteva… Și despre rasismul cultural. 

În mass-media moldovenească, atît cea tradițională (ziare) căt și cea nouă (bloguri, site-uri) au apărut și s-au consolidat, atît înaintea alegerilor, cît și după, un discurs ce împarte țara în alb și negru, adică între buni și răi (bunii fiind de obicei grupurile care votează ”corect” din punctul de vedere al autorilor, iar răii – cei care votează cu ”rivalii”).

Discursul  a cunoscut multe variații, în pofida (sau poate datorită!) schemei simpliste pe care o utilizează.

Împărțirea a fost ba între europeni și ruși, ba între bătrîni și tineri, ba între patrioți moldoveni și ”euro-homo-europeni” (Dodon&Văluță), ba între progresiști și retrograzi (a se vedea comentariul unui tînăr, Andrei Fornea, pe platforma Vox Report a portalului unimedia), ba între oameni decenți și ”porcii care votează cu opoziția” (”laurii” aparțin ziarului Timpul de Dimineață, iar numele eroilor este Tudor Cojocariu  și Marin Basarab), ba între oamenii ”emancipați și liberi”, ce votează un partid, și cei neputincioși, care votează alte partide (cel care face distincția e Nicolae Negru, de la care ne așteptam ceva mai mult).

Un alt tip de generalizări, foarte popular și el, mizează pe o opoziție între ”omul de la țară” (construit ca fiind mai slab informat, mai vulnerabil, mai manipulat, mai cu tendință să voteze incorect) și ”orășeanul” – care-i mai informat, mai democrat, mai cu viziuni pro-europene (a vorbit despre asta, hăt de peste ocean, Vlad Spînu, dar și de la Chișinău, Vasile Gârneț). Faptul că aproape 2/3 din voturile lui Igor Dodon au venit din mediul urban (dintre care 1/3 din cel mai luminat și progresist oraș al țării, capitala Chișinău) nu pare să clatine în vreun fel acest stereotip cu rădăcini solide!

Nu-i greu de arătat că există diferențe între anumite grupuri de alegători, în funcție de profilul lor de domiciliu, etnie, credință religioasă, clasă. Diferențele sunt desigur firești, ceea ce e absolut normal într-o țară democratică.

Dar integrarea acestor diferențe în scheme moralizatoare sau în ierarhii etice (oameni vs. neoameni, progresişti vs. retrograzi) reprezintă un act arbitrar, arogant, nejustificat şi care miroase, în multe locuri, a rasism cultural.

O schemă mult mai corectă mi se pare cea propusă de Victoria Stoiciu (articolul va apărea și pe PZF) între alegătorii celor două blocuri (comuniști-socialiști și liberali-democrați) conform unei scheme de clasă: perdanții și cîștigătorii tranziției.

Schema însă rămîne mult prea parțială pentru a descrie votul de duminică (dar și opțiunile politice ale moldovenilor în general).

Pentru că votul de duminică a fost deopotrivă complex și, în multe privințe, a ascultat de alte logici decît cea de clasă. A existat desigur un vot geopolitic care a depășit clasa: printre votanții pro-UE, dar și cei pro-Uniunea Vamală găsim inși din toate clasele sociale (mă refer aici la sondajele dinaintea votării, căci de data asta nu s-au făcut exit-poll-uri). A mai existat și un vot clientelar, care la fel a depășit clasa – în raionul meu, Telenești, în majoritatea localităților, partidul care a luat cele mai multe voturi a fost partidul primarului (ceea ce înseamnă că, în afara interesului de clasă, a existat un interes local pentru un partid sau altul – afilierea politică a primarului determină, în Moldova, accesul la resurse pentru proiecte locale). Au existat probabil și alte tipuri de vot…

Semn că, pentru a cita un clasic, ”e plină țara de țări”, unele mai mari și altele mai mici  – o țară clientelară, o țară geopolitică, o țară quasi-mesianică (votul pro-Voronin sau Unirea! Ori așteptarea că o anume orientare geopolitică va rezolva cumva lucrurile de la sine), o țară politică și încă multe alte țări.

Post scriptum despre #alegBrega.

Am explicat în altă parte motivațiile votului pro-Brega.

Era alegerea mea civică, etică și ”utilă” (înțeleg aici utilitatea ca expresie a interesului public).

N-a trecut Oleg Brega deși, cum ziceam mai sus, a luat mai multe voturi decît fiecare deputat în parte. Pentru că pragul electoral pentru un candidat independent e absurd: 2 %.

A fost totuși o participare frumoasă.

Nu știu care-s planurile de viitor al lui Oleg. Unul din ele, cred eu, ar trebui să fie o platformă ce ar milita și ar impune, poate, coborîrea pragului electoral pentru candidații independenți la 1 %. Ca să fie egalitate și justețe pentru toți – partide și candidați independenți – la numărătoarea voturilor.

Un alt plan ar fi participarea la alegerile locale din primăvara viitoare. Aproape jumătate din voturile lui Oleg Brega au venit din Chișinău. Cred că are sens să participe la alegeri fie în calitate de candidat la funcția de primar, fie, ceea ce mi se pare mai realist, candidat la funcția de consilier municipal.

(o variantă a acestui articol a apărut pe portalul Platzforma.md)


Nov 24 2014

‪#‎faunbinetarii‬ pe ‪#‎30noiembrie‬: #fii lucid

Vitalie Sprînceană

Fă un bine țării. Rămîi lucid!
Nu-i asculta pe cei care îți spun că alegerile sunt cruciale ori decisive sau că ele ar hotărî totul – alegerile sunt un simplu exercițiu politic printre multe altele, de o eficiență politică îndoielnică.
Nu-i asculta pe cei care îți zic că alegerile ar fi un război, o luptă sau o confruntare de proporții cosmice – tonul acesta militarist are scopul de a te scoate din casă pentru a te mîna spre urna de vot.
Nu-i asculta pe cei care îți zic că doar oamenii buni, corecți, deștepți, normali votează un partid iar oamenii răi, proști sau zombați votează un alt partid. Ține minte că fiecare are dreptul la o opinie (poate fi mama ta, prietenul tău), iar cel care îți zice să disprețuiești un compatriot al tău doar pentru că are o altă părere, nu e prieten al democrației, oricît ți-ar vorbi contrariul.
Nu-i asculta pe cei care pretind că ar avea o soluție magică pentru toate problemele – unirea, aderarea la un bloc sau altul, o conducere autoritară sau altceva. Tu ești deja mare și știi că realitatea e mult mai complicată decît atît, că nu există o rezolvare miraculoasă, că pentru orice schimbare e nevoie de multă-multă muncă.
Nu-i cere politicianului care vine să-ți cerșească votul să-ți promită ce va face pentru tine. O să-ți promită totul – și stelele de pe cer, și că ți-l întoarce pe străbunicul din mormînt. Pentru că vrea să fie ales.
Cere-i altceva: să-ți spună ce va face împreună cu tine pentru interesul comun, adică cum va face așa încît să te includă și pe tine, vocea și opinia ta în procesul de guvernare la toate nivelele. Dacă nu e gata să facă un loc pentru participarea ta la decizii pe toate treptele, de la cartier ori sat la parlament și guvern, atunci nu-l vota. El vrea puterea doar pentru sine.
Nu-ți spun ce să votezi (eu m-am decis deja). Rămîi lucid. Votează cu inima dar și cu capul, asumă-ți o poziție, apăr-o, argumenteaz-o, reclamează-l pe cel care îți închide gura. Indiferent ce vei alege, fă-o responsabil. Cînd mergi la vot gîndește-te la tine și la viitorul tău, nu la războaiele politicienilor.
Fă un bine țării. Rămîi lucid. Înaintea, în timpul și mai ales după alegeri.


Nov 11 2014

Lecturi subiective ale platformelor electorale. (1)

Vitalie Sprînceană

Lectura programelor electorale reprezintă cumva un act de autoamăgire: o facem deși știm că acestea contează prea puțin în politica partidelor. De ce să o mai facem, în acest caz? Ca să hrănim fantoma alegătorului rațional?

Pe de altă parte, și scrierea lor e și ea un act de amăgire: partidele le scriu deși înțeleg că, invariabil, alegătorii vor decide în privința votului lor în baza unor criterii subiective ce nu prea au legătură cu lucrurile indicate în program.
Ambele amăgiri ar trebui să constituie un puternic factor demotivator pentru exercițiul lecturii platformelor electorale. Acest lucru merită însă făcut fie și din motivul că reprezintă o cale de a vedea ce și cum gîndesc partidele.
Comentariile ce urmează nu reprezintă analize complexe și detaliate ale programelor electorale  ci lecturi foarte subiective la care se adaugă note personale. Punctele pe care le-am evidențiat nu sunt neapărat și punctele cheie din programele electorale, ci lucrurile care m-au interesat pe mine personal și față de care am atitudini clare.

Partidul Democrat din Moldova.
Slogan oficial:”Prosperitate pentru oamenii Moldovei – acum, aici, acasă.”
Slogan alternativ: ”Tehnologii moderne pentru economie, ortodoxie pentru restul și stat minimal deasupra tuturor.
Viziune economică – puțină. Strategia principală – atragerea investițiilor străine. Plus IT. Cum? Crearea unor condiții favorabile pentru business – facilități fiscale, reducerea birocrației. De ce ar fi această strategie diferită de ceea ce fac vecinii – România și Ucraina? De ce ar veni capitalul străin în Moldova cînd are aceleași condiții (plus alte avantaje – piețe mai mari, forță de muncă mai multă, guverne mai flexibile) în regiune sau în alte părți ale globului? Dacă investițiile străine nu vin, există un plan B?
Și cum explicăm alegătorului contradicția că, pe de o parte, ceri investiții străine iar pe de altă parte scoți banii din țară și îi bagi în imobile în Franța și Elveția?Întrebări la care platforma electorală a PDM nu poate să răspundă.
Viziunea socială este mai deagrabă un “bla-bala” despre dublarea pensiei și salariului mediu. (Dacă se mai prăbușește leul, majorarea asta dublă s-ar putea numi indexare). În plus, PDM a condus, prin Valentina Buliga, Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei. Care minister a modificat formula de plăți a îndemnizațiilor pentru copii, lucru ce a stîrnit proteste din partea unor mămici. Cărora Buliga le-a zis să spele pelinci și să nu caute îndemnizații mai mari că oricum nu-s. Tot pe durata ministeriatului Valentinei Buliga politica de acordare a ajutorului social a atins cote ridicole – criteriile de evaluare a sărăciei au fost schimbate așa încît guvernul oferea ajutor social doar familiilor sărace-sărace, iar familia ce deține o bicicletă, un televizor sau un frigider este descalificată. Cam atît despre protecția ”femeii și copilului”.
În domeniul culturii, PDM propune două lucruri. Turism. Și festivaluri tradiționale. Primul ar crea locuri de muncă. Al doilea ar consolida identitatea națională. Sunt destul de sceptic în privința dezvoltării turismului – există probleme enorme în domeniul insfrastructurii. Ele trebuie rezolvate. Nu văd într-un viitor apropiat fluxuri majore de turism ce s-ar îndrepta spre Moldova. Festivalurile sunt bune și ele, doar că domeniul culturii are nevoie nu doar de o muncă de conservare, ci și de una de inovare: cultura contemporană, în toate formele ei, trebuie sprijinită și susținută, ca să nu fie dependentă de surse străine.
Cireașa de pe tortul PDM – un parteneriat stat-Biserică prin care ” Statul se va obliga să sprijine financiar proiectele sociale propuse de Biserică, în special cele care vizează protecţia socială pentru cei vulnerabili” (p.6). Sună bine pe hîrtie – proiecte sociale, protecție pentru cei vulnerabili etc. Am o mare nedumerire: de ce se preferă Biserica, în calitate de partener pentru protecția socială, în detrimentul altui actor care face exact același lucru, prin viziuni şi metode laice – sectorul asociativ. Adică, stau  o puzderie de ONG-uri locale cu mîna întinsă la donatori străini și cer bani pentru programe de îngrijire paliativă, integrare și protecție a persoanelor cu dizabilități, îngrijirea copiilor rămași fără părinți etc. și tu, ca stat. îi ignori și promiți că sprijini în mod strategic, din bugetul public, doar inițiativele Bisericii? Să fie sărmanii de care se îngrijesc ONG-urile mai puțin virtuoși decît sărmanii din grija Bisericii?

Partidul Popular Creștin Democrat.
Slogan oficial: ”Planul Roșca”.
Slogan neoficial: ”Ortodoxie, mai multă ortodoxie, patriotism, stat puternic (dar slab) și Iurie Roșca deasupra tuturor.” Recunosc că am așteptat oarecum nerăbdător programul electoral al PPCD-ului. Mai recunosc că acesta mi se pare, de departe, cea mai ambițioasă platformă politică în aceste alegeri și este probabil unica ce-și propune să ofere o viziune nouă și diferită a politicii, economiei și societății moldovenești. (M-am străduit să urmăresc evoluția lui Iurie Roșca pe perioada ”retragerii” sale  din politica moldovenească. Am văzut că citește – ocupație neobișnuită printre politicienii moldoveni. Lecturile și traducerile lui din Dughin mă lasă rece – deși nu cred că ultimul e ideologul lui Putin la fel cum nu cred că, dincolo de cîteva expresii frumoase – neo-euroasianism, a patra teorie politică – Dughin ar fi construit un sistem filosofic coerent. Ulterior, Iurie Roșca s-a apucat să citească oameni mai apropiați convingerilor mele – pe alde Ha‑Joon Chang, Daniel List – și să vorbească, cel puțin parțial, o limbă ”apropiată” mie – una cu termeni precum neoliberalism, periferie, capitalism. În acest sens Roșca are un merit incontestabil – cel de a deschide politica moldovenească la dezbateri regionale și globale.)
Programul electoral al PPCD reprezintă în mod clar rezultatul lecturilor lui Roșca (am tot respectul pentru ceilalți membri ai partidului, dar în construcția aia numită ”Planul Roșca” ei sunt vizibili doar pe fotografiile de campanie electorală, nu și în text).
Ce a ieșit deci? O cacealma. Răspuns scurt.
Un amestec eclectic, contradictoriu și incoerent de idei ce se contrazic, uneori chiar după virgulă, în cadrul aceleiași fraze. Răspunsul desfășurat. Programul electoral al PPCD sună foarte bine pe unele fragmente scurte, însă ansamblul e o construcție artificială. Semn al unor lecturi nedigerate pînă la capăt. Sau al dorinței lui Iurie Roșca de a avea un text pompos în detrimentul coerenței. Sau al intenției partidului de a construi un mesaj omnibuz ce s-ar adresa tututor, urbi et orbi, și în care fiecare și-ar găsi cîte ceva. De parcă cineva ar fi trecut acest program printr-un program de optimizare SEO așa încît să conțină cuvintele cheie cele mai frecvent căutate, să ajungă motoarele de căutare mai ușor la el etc.
De exemplu, eu aș semna și mi-aș declara susținerea pentru fiecare frază din partea în care Roșca condamnă ”ostilitățile de pe frontul cultural” (războaiele identitare, disputele în privința numelui limbii pag. 9-10), pentru că rezonează excelent cu niște reflecții personale despre războaiele culturale din societatea moldovenească despre care am scris anterior.
Diagnoza, așadar, a fost pusă corect.
Soluția lui Iurie Roșca pentru aceste ostilități este dizolvarea lor într-un construct mai mare ce le depășește, le înglobează și le e superior – ortodoxia (care, zice Roșca, într-un pasaj absurd, ar reprezenta și un fel de matrice primordială pentru alte minorități religioase și chiar pentru atei!). O ortodoxie comună ce s-ar ridica deasupra apartenențelor etnice particulare, cum ar veni.
E o soluție imposibilă. Din cîteva motive. Întîi că naționalismul nu se dizolvă în religie, cu atît mai mult în calitate de componentă inferioară. Tendința generală e inversă – naționalismul tinde să-și subordoneze religia pe care o poate transforma în unul din elementele ce compun națiunea sau chiar se poate lipsi de ea (precum în cazul statului laic francez). Mai mult, religia în genere și ortodoxia în special, poate la fel de bine să fie ciopîrțită și ruptă, la rîndul ei, în bisericuțe etnice. Iurie Roșca ar trebui să cunoască bine acest lucru ca unul dintre artizanii fragmentării Bisericii Ortodoxe din Moldova în biserica ortodoxă de etnie românească (Mitropolia Basarabiei) și biserica ortodoxă de etnie moldovenească, ucraineană, bulgară, găgăuză și rusă (Mitropolia Moldovei). Probabil Iurie Roșca are în minte un fel de biserică ortodoxă după modelul celei catolice – relativ unitară și construită ca fiind deasupra identităților etnice și naționale. Utopie, pentru că ortodoxia funcționează altfel. Ca biserică etnică.
O altă problemă cu această soluție, dacă o luăm în serios, ține de faptul că cei 90 % ortodocși în Moldova la care face referință Roșca reprezintă o unitate doar pe hîrtie și doar în mințile unor conservatori sau funcționari ai Bisericii. În realitate acest grup se constituie din grupuri foarte eterogene – de la cei care înțeleg ortodoxia doar ca un ritual pe care îl respecți doar de dragul tradiției la cei care o trăiesc intens (ca să nu mai vorbesc că nu există un model unic al ortodoxiei și că aceasta e trăită diferit în diverse comunități). Aceste grupuri nu au neapărat interese comune (a se vedea fragmentarea politică și culturală a țării, a se vedea și dificultatea de a traduce influența religioasă în capital politic – cazul partidului lui Valeriu Pasat).
În fine, o ultimă obiecție la ortodoxie ca soluție la probleme etnice – ea vrea să înlocuiască două pretenții de absolut (Națiunea Moldovenească vs Națiunea Românească) cu o altă pretenție de absolut (Ortodoxia), adică să mute războiul cultural de pe un front pe altul ceea ce nu prea pare a fi o soluție viabilă. Adițional, absolutul ortodox se împacă destul de prost, adică deloc, cu trăirea individuală a religiei, cu diversitatea confesională a țării, cu mulțimea de moduri în care etnia, clasa, apartenența culturală se pliază pe religie.
Un fel de  concluzie preliminară: soluția lui Iurie Roșca e să înlocuiască două mocirle (identitare) cu o ditamai mlaștină (metafizică).
În partea economică (cea mai extinsă, are vreo 5 pagini) incoerențele sunt la fel de mari. Pe de o parte, Roșca vorbește despre patriotism economic, solidaritate, subsidiaritate, economie socială de piață – ceea ce s-ar califica ca un fel de intervenționism destul de extins. Și sub care aș semna. Pe de altă parte, pe aceeași pagină și chiar în aceeași frază, Roșca optează pentru… austeritate fiscală. Adică exact opusul. Adică pachetele de ajustare structurală promovate de FMI și Banca Mondială. Adică lucrurile pe care tocmai le ”blestema”  – comerț ”liber”, competiție directă cu corporațiile transnaționale, sacrificarea populațiilor locale de dragul competitivității internaționale, anularea mecanismelor de solidaritate socială… De ce le-a pus împreună? Habar n-am.
Un concept interesant este cel al ”statutului economic special” pe care Moldova ar trebui să-l obțină în dialogul cu marile entități economice. Pe hîrtie sună binișor. Chiar foarte bine. Și cam atît. Pentru că dincolo de hîrtie nu-i clar cum ar putea obține Moldova acest statut. Din cauza ortodoxiei? A ochilor frumoși? A lui Eminescu?
Mai e departe e multă discuție virilă despre stat puternic și organe de forță și mînă de fier. Care ar trebui să împartă justiție și dreptate. Care ar trebui să impună ”absolutul ortodox” și să pedepsească abaterile de la acesta. Bogdaproste, eu lider providențial și tată al națiunii ortodoxe nu vreau.

Partidul Forța Poporului.
Slogan oficial: ”Noi credem în forţa poporului şi în viitorul Moldovei!
Slogan neoficial: ”Nu aveam alte idei așa că am băgat la înaintare lupta împotriva oligarhilor. Știm că-i imposibil, dar sună atît de frumos!
2 pagini de program. Bla-bla – vom instaura ordinea. Cum? Nu știm. Bla-bla, vom lupta împotriva oligarhilor. Cum? Nu știm. Bla-bla, vom ”crea condițiile necesare pentru relansarea economiei”. Cum? Nu știm.
Prea multe ”nu știm”. Prea mult monotemism politic – cred și eu că lupta împotriva oligarhilor e importantă, dar aceasta nu constituie în nici un caz soluția magică de dezvoltare a țării și a societății. E una din multele. Iar Partidul Forța Poporului nu are altele.

Partidul Liberal Democrat din Moldova.
Slogan oficial: ”Înainte spre un viitor european.”
Slogan neoficial: ”Reformă în educație (am început-o deja). Integrare europeană și reformă în justiție (astea pot dura la infinit).
Multe sperietori – ”dușmanii interni și externi, răscruce” – care ar trebui să justifice chemările la ”unitate națională”.
Despre educație – partidul și-a asumat o reformă pe care o implementează. Am criticat reforma în unele din aspectele ei particulare. În general cred că sectorul educației trebuia transformat din temelii. Maia Sandu probabil merită să-și ducă munca la capăt și să adauge, la obsesia pentru ”corectitudine a evaluării” și o obsesie pentru ”egalitatea condițiilor de învățare”. Dar corectitudinea şcolilor va avea un model de corectitudine în Minsiter după ce va fi făcută o anchetă internă în cadrul Ministerului în legătură cu cazul de tristă faimă al autobuzelor.
Stat de drept fără corupție – partidul nu și-a cerut scuze încă pentru capurile în asfalt ale lui Dorin Recean, nici pentru guvernarea la telefon practicată de Vlad Filat. Semn că această parte a programului e mai degrabă de formă. Se spune doar despre cum se va preveni sau chiar elimina mica corupţie a poliţiştilor, medicilor şi pedagogilor. E destul de clar: prin mărirea salariilor şi înăsprirea supravegherii. Dar nu se spune nimic despre cum au de gînd guvernanţii propuşi de PLDM să lupte cu marea corupţie, cu atacurile raider, cu privatizările frauduloase, cu conflictele de interese şi traficul de influenţă, care îşi au originea de cele mai multe ori în guvern şi în parlament, nu doar în şcoli şi spitale. Reformele din domeniul justiţiei are un caracter declarativ, în lipsa unor strategii clare în acest sens (programul este foarte sgîrcit la acest capitol), cu atît mai mult cu cît Ministerul Justiţiei a fost unul din ministerele “deţinute” de PLDM din 2009 încoace.  Neatins de statul de drept rămîne și imperiul exportului de țigări al lui Vlad Filat.
Program economic e aproximativ OK – susținere, subvenții, creditare. Încurajarea businessului mic şi mijlociu. Este totuşi neclar cum se vor “lichida” şi “distruge” monopolurile în economie, în lipsa unei administrări transparente în acest sector (şi mai ales în cel al privatizărilor).

Partidul Liberal Reformator.
Slogan oficial: ”Pentru Moldova, fără oligarhi.”
Slogan neoficial: ”Filat nu ne-a vrut, nici Sturza. Poate se îndură frații Țopa de noi.”
Bla-bla-bla libertarian – reducerea rolului statului, diminuarea administrației centrale, creșterea transparenței.
Reforma marilor sisteme – de educație, justiție, sănătate, protecție socială. Cum? Nu știm. De-a lungul căror linii? Tot nu știm. Am pus cuvîntul ”reformă” peste tot pentru că am auzit de el doar de bine.
Bla-bla despre stimularea ”progresului tehnico-științific”. Cum? Că doar reduci rolul statului, iar cercetarea, în toate țările unde aceasta există, e finanțată masiv de către stat.

Partidul Comunist Reformator din Moldova.
Slogan oficial: ”Împotriva tuturor care au fost la guvernare”.
Slogan neoficial: ”Noi suntem în aceste alegeri în misiune.”
Partidul are un blog cu un singur post. Formațiunea a fost creată pentru a lua voturi de la partidul comuniștilor. Curtea de Apel a decis suspendarea înregistrării partidului, dar Comisia Electorală Centrală a decis să-i păstreze în cursă.
Program economic fantezist – săptămîna de lucru de 4 zile. Bla-bla cu guvern tehnocrat.
Imigranților – întoarcerea în țară și garantarea unor venituri la nivelul celor obținute în străinătate.
Esența programului – ce o să mai facem. Și cum plafonul de promisiuni poate urca oricît de sus, îl ridicăm la infinit. În plan sunt foarte multe ”Ce?” și nici un ”Cum?”.

Mișcarea Populară Antimafie.
Slogan oficial: ”Nici o obligație în afara interesului public!
Slogan neoficial: ”Știm să spunem secrete. Nu avem alt program de guvernare decît antimafie și anti-oligarhie.
Am comentat mai sus monotemismul -îl consider un semn de neseriozitate și populism. Ridicarea unei teme la rangul de soluție supremă a tuturor problemelor mi se pare cel mult un exercițiu de neseriozitate.
Platformă electorală a Mișcării Populare Antimafie: scoatem din joc partidele de dreapta (pentru că ne încurcă). Scoatem din joc partidele de stînga (pentru că ar fi un ”pericol real”  pentru viitorul țării noastre).
Dictatura statului de drept. Cum? Dacă scoți din scenă partidele de dreapta și de stînga, adică pe toate, din fantoma ”dictaturii statului de drept” dispare componentul de stat de drept și rămîne cel de dictatură.
Schimbări radicale în sistemul judecătoresc și înlocuirea judecătorilor. Noile cadre de unde le iei? Și cum le bagi într-un sistem disfuncțional?
Mișcarea compune și un fel de decalog. ”Nu vom fura!” Să admitem. De unde atunci are Sergiu Mocanu avion privat dacă a fost, pe durata activității sale profesionale, doar redactor la un ziar, deputat în parlament și consilier al președintelui?
Strategia de dezvoltare economică? Așteptăm să vină bani europeni.

Partidul Național Liberal.
Slogan oficial: ”În Europa – prin România”.
Slogan neoficial: ”Unirea, răspunsul nostru la orice problemă”.
Citează sondaje, pe Angela Merkel, pe George Friedman, pe Victor Ponta cu scopul de a justifica Unirea.
Program economic? Unirea. (România tot are probleme economice.)
Program de politici sociale? Unirea. (România are probleme majore în domeniul protecției sociale.)
Program de dezvoltare a societății? Unirea.
Șomaj și criză economică? Le soluționăm prin Unire… (Le are și România.)
În general, e un program  electoral cu Unirea ca religie, și cu așteptări milenariste – Marele Eveniment e perceput ca fiind o instaurare a Paradisului pe pămînt (ori cel puțin pe porțiunea dintre Prut și Nistru).

(o variantă a acestei postări a apărut pe PLATZFORMA.MD)

(va urma).


ankara escort ankara escort