Aug 29 2012

moldo-italiene (3)

Vitalie Sprînceană

Gusturi.

…La Roma mă văd, într-un restaurant italiano-chinez cu colegul de bancă din gimnaziu. Să se fi făcut vreo 12 ani de când nu ne-am întâlnit deși am comunicat ”oarecum” pe internet. Depănăm amintiri, trecem în revistă oameni, locuri și acțiuni. Pe unii foști colegi din aceeași clasă îi pomenim spre sănătate, pe alții spre țărână ușoară (avem și câțiva decedați)…

Când ni se aduce mâncarea (somon copt, calmari) plus alte câteva feluri de pește și salate tragem vorba mai spre latura gastronomică. Eu laud intens farfuria mea și prin extensie întreaga artă culinară italiană, de la alegerea ingredientelor la modurile de a le potrivi. Dintre multele locuri unde am mâncat Italia mi se pare ca fiind cel mai gustos.

Prietenul mă contrazice:

– Zeama cu găina de acasă e mult mai gustoasă. Drept că noi mâncăm în Moldova mai gras, mai necioplit, dar chiar și așa tot zeama aia e mai gustoasă.

Îl întreb contrariat:

– Și în Italia lucrurile de acasă par mai gustoase?

– Eh, păcat, îmi zice el, că stai la Roma doar trei zile. Te-aș fi dus sâmbătă ori duminică la locul unde opresc microbuzele ce vin din Moldova. Să vezi atunci priveliște: vreo 40-50 mașini adunate grămadă într-o piață și toate vând ardei de la Moldova, roșii de la Moldova,  carne de la Moldova, vin de la Moldova și tot așa…

 (Ironiile – să aduci vin în țara vinului și roșii în locul unde acestea sunt pe post de religie culinară – rămân ironice).

Despre gusturi nu doar că nu se discută – pentru ele se plătește.


Aug 24 2012

moldo-italiene (2)

Vitalie Sprînceană

 

Invizibilități. Un afiș în română pe un autobuz cu numere italiene ce face naveta între suburbiile Sienei (Toscana)  – ar fi un prilej de mirare dacă nu ar fi strategie comercială trivială a unei companii (Western Union) de a se adresa exact grupului de clienți susceptibili să apeleze la serviciile ei…

Și totuși, afișul scris într-o limbă necunoscută italianului simplu (pentru că-i aglomerată cu agrafe și căciulițe deasupra unor litere normale) mai reprezintă și un cod ce leagă ochi, mâini, familii, generații, distanțe, lacrimi, viitor, trecut, planuri și milioane de alte detalii ce se cheamă viață.

Bucata de abțibild e importantă nu pentru mesajul ce-l transmite, pentru ținuta grafică sau mutra feminină drăguță ci pentru sutele și sutele de ochi ce au privit-o cu dor, cu grijă față de amărâții rămași acasă, cu disperare ori cu speranțe până au lăsat urme pe ea.


Jun 27 2011

Cetatea Alba – Akkerman – Belgorod-Dnestrovsky – Bilhorod-Dnistrovskyi

Vitalie Sprînceană

Mărturiile fotografice ale unei vizite. Istoricul (inexistent) din mine n-a prins prea multe din legendele şi specificul fiecărei bucăţi de zid… Sper că fotograful să fi surprins ceva…

Amplasată la gura de vărsare a râului Nistru în Marea Neagră, într-un loc frumos şi de importanţă strategică evidentă, Cetatea Albă a fost atestată arheologic încă din atichitate. Astăzi, Cetatea Albă, (în ucraineană Білгород-Дністровський / Bilhorod-Dnistrovschi) este un oraş în raionul omonim din regiunea istorică Bugeac, în Ucraina de astăzi (regiunea Odesa)…

La sfârşitul secolului XIV-lea (1392), Cetatea Albă a intrat sub stăpânirea moldovenilor, dobândind o mare importanţă în timpul domniei lui Alexandru cel Bun şi mai ales, a lui Ştefan cel Mare, ca fortăreaţă de apărare împotriva turcilor.

sursa text: istoria.md

Fragment de zid…Alături un fragment de fostă lume industrială.

Turnuri…De metal, de piatră.

Turn de observație.

Șanțul mare din afara zidurilor care, zice-se, avea până la 20-25 m adâncime.

Altă vedere a șanțului mare.

Șanțul mare…cu tot cu ziduri

Intrarea principală (profil)

Intrarea principală (frontal)

Blazon. S-ar putea să fie al cetății, s-ar putea să fie stema raionului.

Bucată de zid.

Vedere spre limanul Nistrului

Foc!

Turnul de la intrarea în cetate

Curtea interioară a cetăţii.

 

Nume pe piatră…O fi “urma unor apărători ai cetăţii” 🙂

Pământ pârjolit…Se vede că aşteptau năvălirea tătarilor.

 

Citadela. Ultimul refugiu în caz că cetatea cade. În citadelă se găsea de obicei tezaurul.

Două oraşe, unul vechi şi unul.

 

 

Urme de schije…

Fragment de minaret…


Mar 21 2011

New York, subiectiv, martie 2011

Vitalie Sprînceană

a big bubble in the Central Park

1. Bule de săpun în Central Park…

Angels in America

2. Statuia unui înger (al apei) pe terasa Bethesda, Central Park.

fragments of worlds

3. Fragmente de lume.

guitar...

4. Rudele chitarei. The Metropolitan Museum of Art.

silent witnesses

5. Tăceri sculptate, the Metropolitan Museum of Art.

6. Loc pentru un somn. De veci. Sper că nu-l deranjează prea mult turiștii. The Metropolitan Museum of Art.

tall

7. Scară.

the Empire State Building is hidden in the fog

8. Empire State Bulding, cu nasu-n ceață. Vedere dinspre Penn Station.

9. Spam.

talk

10. Discuții.

11. Gară. Partea interioară a clădirii e mult mai spectaculoasă, dar e mai greu de fotografiat, din cauza luminii difuze și a electricității de tot soiul.

12. Cotidian.

13. Are și Nelson Mandela un colț. Semn că dreptatea poate fi și în stradă, nu neapărat la fundul mării.

the UN headquarters

14. Clădirea ONU. Arată prost, că-și trage reparație. Nu se găseau steaguri pe acolo.

no flags an the United Nations' Headquarters '

15. Nu-s steaguri la clădirea ONU.

peace

16.  Sculptură pacifistă într-o lume războinică.

exhibition at the UN

17. Expoziție la ONU.

Moldova at the UN

18. Puseuri naționaliste. Moldova încă se vinde la gift-shop-ul ONU.

UN in miniature

19. Clădirile ONU în miniatură.

the United Nations General Assembly hall

20. Sala Asambleii Generale a ONU…Parlamentul lumii, cum ar veni.

21. Detaliu de ședință.

mines...they kill people

22. Mine anti-infanterie. Ele ucid. Expoziție la ONU.

make love not war

23. Make music not war.

Chernobyl

24. Instalație ”Cernobâl”.

the United Nations Security Council hall

25. Sala de ședințe a Consiliului de Securitate al ONU…

blue

26. Cer.

policemen celebrating St. Patrick's Day with beer...at their workplace

27. Polițiști new yorkezi celebrează Ziua Sfântului Patrick. Cu bere. La locul de muncă. If you can make it here you can make it everywhere, vorba cântecului.

28. Mișcare.

Brighton Beach

29. Cuburi de locuit pe Brighton Beach.

30. Familii. Pe plajă.

p.s.

N-am: photoshop, timp și dorință de a tăvăli pozele prin softuri sofisticate ca să le fac, vorba unui prieten, artistice. Îs așa cum le-a găsit ochiul+aparatul. Ele vorbesc mai degrabă despre mine decât despre obiectele fotografiate.

 

 


Mar 3 2011

Jurnal de Memphis 25-28 februarie, II

Vitalie Sprînceană

27 februarie. Am decis că duminica e tocmai o zi bună pentru o vizită a centrului orașului – Downtown. Cum L. n-a fost decât o singură dată, și atunci cu automobilul (vizita, zice el, e anecdotică. Au mers în patru: unul pentru că știa a conduce automobilul, altul pentru că avea GPS, al treilea pentru că mai fusese acolo, al patrulea pentru companie). O căutare pe net scotocește o minunăție de hartă a orașului, cu toate locurile ”de văzut”, alt click identifică rapid un autobuz ce ar trece, conform zvonurilor, pe lângă casa noastră. De fapt, 10 min de mers pe jos mai la vale…

Găsim că neîncrederea gazdelor noastre americane față de transportul public e neîntemeiată: autobuzul vine exact la timpul înscris în grila oficială. Semn că se poate trăi fără bibică proprie, chiar și în orașe atât de automobilizate precum Memphis…

După 20 min suntem lăsați în mijlocul unui codru de clădiri înalte și gri. Semn că am ajuns în centru.

Prima destinație, firește și cu necesitate, e Mississippi. Nu pot mărturisi câte lucruri mă leagă de acest râu: Tom Sawyer ar fi primul lucru pe care l-aș asocia, până la congruență, cu Mississippi. Ar veni apoi vreo 5 eroi ai lui Karl May: Old Shatterhand și alții de teapa lui, care trec râul de câteva zeci de ori și vorbesc despre el cu evlavie; Faulkner, Melville s-ar alătura și ei șirului de figuri tutelare legate de râu. Pe chei, o corabie cu roată străjuiește peisajele industriale.

Urcăm la deal, în căutarea Beale Street, un fel de atracție muzicală locală (orașul ar fi, cică, cel mai muzical din SUA – aici s-ar fi născut blues, rock and roll (orașul regelui, cum îmi zicea cineva la picnicul rusesc – aproape fiecare ins are o poveste legată de Elvis, ba bunica unuia ar fi cică o femeie de care Elvis ar fi fost îndrăgostit o vreme, unchiul altuia l-ar fi ajutat pe Elvis când ăla trăia în sărăcie, mătușa unui al treilea ar fi cea care a beneficiat de suportul regelui – Elvis pare îmbibat în istoria orașului)…Găsesc Beale Street mai plăcută decât mă așteptam – salut faptul că, în acest oraș al distanțelor mari și al automobilelor, se găsește o uliță de vreo 400 m închisă pentru traficul rutier. Mă simt pieton în toată regula și e chiar un sentiment frumos când știi că, cel puțin o vreme, n-ai treabă cu claxoanele. Altfel, strada e plină de localuri, magazine de suvenire, baruri… Unele, curios lucru, închise duminica, la vremea când fluxul de turiști e cel mai mare…

Intrăm într-un local în care, atârnate amenințător de tavan, stau câteva zeci de chitare, electrice, acustice și de alte tipuri năstrușnice cu semnătura unor celebrități locale sau naționale. Mult verde: pereți, tavane, WC-uri…

Semnele globalizării: un negru (afro-american) pictează pe geamul unui restaurant o frunză de trifoi, simbolul irlandez. Cam multe semne irlandeze pentru un oraș din sud…

Muzeul Național al Mișcării pentru Drepturi Civile, adică în temei motelul Lorraine și clădirile adiacente, adică locul unde a fost asasinat Martin Luther King la 4 aprilie 1968 stă înscris ca un următor punct al expediției noastre. Locul a fost păstrat intact pentru a reproduce exact scena asasinării Marelui Om: motelul găzduiește un muzeu al luptei contra segregării rasiale, din 1600 încoace. Camera în care a stat King e loc de pelerinaz, peste drum, sub sticlă blindată, se vede și punctul din care ucigașul ar fi expediat glontele ucigaș. Chiar automobilele ce urmau să-l ducă pe King la întâlnire, mai stau încă parcate în fața camerei 306…Ceva turiști, majoritatea de culoare, coboară din autobuze…

Ghost-city, oraș-fantomă…Asta e o senzație ce mă urmărește de ceva vreme…Hoinărim deja de ore bune prin oraș și nu am văzut decât vreo 10 oameni vii, pe stradă. Străzile, cât cuprinde ochiul, sunt goale – semafoare se bălăbănesc amenințător în aer, clădiri pustii, una chiar, fără ferestre, închid cerul, niște lumini jonglează pe firmele magazinelor – și toate astea fără oameni…N-ai nici măcar pe cine înjura, nici cine să te înjure. Și asta e duminică, în centrul orașului!

…Ultima seară la Memphis. Gândim s-o petrecem ritualic: nici vorbă că organizăm o cină ”națională” cu mâncare tradițională. Usturoi chinez, făină de porumb americană, brânză grecească, cartofi americani, sos de soia japonez, bere mexicană – astea ar fi ingredientele unei cine ”moldovenești”…

Pe L. l-a apucat din senin un diminutivism hazliu: prăjim peștică, facem mămăliguță, mai bem o bericică, coacem ceva cartofele la cuptor

Distribuim în mod echitabil sarcinile: L. prăjește peștele – pentru că asta poate și știe mai bine decât oricine altul, eu pun cartofii la cuptor și fierb mămăliga, A.L. e cu doba, adică muzica – stoarce youtube-ul de note ce acompaniază procesul culinar…

Mămăliga se fierbe greu, că nu am reușit să găsim nicăieri un ceaun și am înghesuit făina într-o cratiță, dar munca e plăcută, mai ales când A.L. bagă ”cântece patriotice”. Glumim: și deținuții din lagărele de concentrare munceau cu muzică patriotică.

Destul de reușită cina: sosul de soia a cam colorat cartofii în castaniu, altfel sunt perfecți. Peștică s-a prăjit de minune, mămăliga nu e nici tare nici moale așa că reușim să împăcăm diferitele gusturi și preferințe.

La cină discutăm, ca aproape de obicei, politică și filosofie. Politica ține mai ales de prognoze cu privire la situația generală din țară, la comediile partinice, dar și la lucruri cotidiene: L. a fost acasă în iarnă și a văzut scumpiri. Totul, zice, costă mai mult. Dacă se fac alegeri anticipate, comuniștii vin pe cal alb…Încerc să duc discuția pe altă albie: m-am săturat, spun, să discutăm politica în termeni de figuri și fețe. Ori de ”idei” și ”ideologii”. Alea lipsesc. Trebuie, cred, să discutăm despre o absență: societatea civilă, sau opinia publică, sau…Devin patetic, pe alocuri: ar fi cazul, declar, să re-cucerim politica de la partide și oligarhi, să re-gândim și re-facem politicul, să ne recuperăm țara, în definitiv… Exagerez, probabil, dar încerc să ies din capcana politichiei și a politicii spectacol…Prietenii agreează ideea mea, și chiar patosul, dar eu n-am soluții concrete, nici sugestii practice așa că…

Despre filosofie e și mai complicat – invariabil ajungem să comparăm catedra noastră din Chișinău cu departamentele americane. Ei au bani, resurse, cărți și reviste, literatură, un circuit intelectual aproximativ normal, un mediu aproape global de discuție, conferințe internaționale etc. Noi nu avem nimic din astea și mai avem o căruță de handicapuri organizatorice, materiale și logistice. Căutăm un răspuns la întrebarea: ce facem după?, și îl dibuim sub forma unui compromis: cred c-ar fi bine, până una-alta, să ne căutăm de doctorate, masterate și să menținem, cât e cu putință legături în Lumea Veche, după…se va vedea…Întoarcerea nu înseamnă neapărat prezența fizică acasă – Moldova, zicem noi, poate fi ajutată de oriunde.

Încheiem cina pe un ton împăciuitor. Am fumat pipa păcii cu viitorul și trecutul, cel personal și cel colectiv. E tocmai vreme de un somn bun…

28 februarie. Ne trezim sub sunetul ritmic al unei scurgeri. Afară plouă și apa se scurge din streașină pe asfalt. Pe ploaie am venit, pe ploaie ne ducem, îmi vine un gând (pe care aveam să-l consider profeție, ajunși la Charlotte). Ultimul ceai comun: ouă fierte, pâine coaptă la toaster, șuncă și cașcaval. După, începe adunatul hainelor, lucrurilor – procedură uzuală a despărțirilor.

O tristețe atârnă în aer: în mica noastră peripeție de 3 zile a încăput mai mult decât o vacanță. Am pus pe roate o mică utopie a unui trai comun, o mini-societate legată doar de frânghiile prieteniei, am trăit ca și cum cealaltă parte a lumii n-ar fi existat: universitate, familie, patrie… Mai mult ca orice, nostalgia după această utopie deopotrivă posibilă (am trăit-o!) și imposibilă (doar 3 zile!) se constituie ca sentimentul cel mai greu de suportat…

La 12.30 vine J. să ne ia cu automobilul. Veselă ca de obicei. Pe drum îi face lui L. o propunere care îmi stârnește regretul că nu-s student la Memphis: să meargă pe 2-3 zile, în vacanța de primăvară, la New Orleans. Cu mașina. Aș merge, îi sugerez prietenului. Chiar aș plăti să fiu luat încolo…

Ne despărțim cu promisiunea că ne vedem în mai, când L. ne vizitează coasta. Baltimore (mormântul lui Edgar Allan Poe), New York (multe locuri) și Washington (de fală) – stegulețe înfipte pe hărțile viitoarelor bătălii turistice…

La Memphis vremea e bună. Ajunși la Charlotte nimerim însă într-un cer negru, închis din toate părțile de o perdea de nori ce se ridică amenințător. Cu 10 min înaintea decolării, cerul nu se mai poate reține și începe să verse repezit încărcătura de apă. Așteptăm, plouați, pe pistă. Căpitanul navei promite o decolare imediat cum avem vreme suportabil de bună…Adorm…Mă trezesc rar, dar simt permanent zguduiturile avionului. Uneori suntem în cădere liberă, apoi recuperăm. O luptă cu un dușman invizibil – aerul, pe care nu putem decât să-l simțim. E atâta zdruncinătură încât stewardesele nu distribuie măcar porția regulamentară de cafea/cola/suc/apă minerală. Ajungem într-un târziu la Dulles. Respirăm ușurați când avionul pune piciorul pe pământ. A., care-i în spatele meu zice că-i cel mai groaznic zbor din câte le-a avut. Mi-e mai scump pământul, zice, chiar dacă statistica catastrofelor aviatice în America e perfect confortantă: în afară de teroriști, pasagerii zboară nederanjați de nimeni…Urcăm în autobuz, mă gândesc, apoi în tren, locuri în care statisticile-s mult mai în defavoarea noastră, dar trăim liniștit o senzație de adăpost: cel puțin, zicem noi, pe pământ o parte din lucruri depind de noi și, eventual, Doamne ferește, putem interveni.

Ajuns acasă. Cu bine.

p.s. Am scris jurnalul cumva de-a îndoaselea. Asta pentru că mă apucasem să notez în carnet în sens invers: dinspre plecare spre venire. Promit mâine prima parte a jurnalului.


Nov 25 2010

11. Los Angeles in imagini (2)

Vitalie Sprînceană

Un fel de a sfida legătura cu solul…

Noul Mesia al erei informaționale…


Peisaj urban.

Alt peisaj urban

Gândire publicitară creativă.

Sticlă, luciu…Centrul orașului e curat și pustiu și gol. Un muzeu în aer liber conservat în formalină.

Străzi high-tech.

Pasiuni personale.

Stradă…

el n-a trăit visul american.

avem di tăti, intraț și cumpăraț.

Afaceri de familie.

Cimitir simbolic pe plajă…

carte poștală.

cine-i mai mare?

răspuns la întrebarea precedentă.

punctul de sfârșit al unei străzi legendare.

oldies.

când am ajuns la studiourile 20 Century Fox acolo se filma ceva…cred că un nou film cu polițiști ce salvează lumea de la un atac extraterestru…în fapt, priveliștea era atât de cuminte și de calmă…

apus la Santa Monica Beach. Pamela Anderson nu era acolo. Și bine făcea.

Din cauza limitelor tehnice ale machetului blogului, pozele au fost micșorate încât să se cuprindă în cei 600 pixeli lățime regulamentari. Pentru multe poze redimensionarea a avut efecte catastrofale. Pozele originale cu rezoluție maximă pot fi găsite pe albumul personal de pe Picasa (acces public)


Nov 22 2010

10. Los Angeles. nume

Vitalie Sprînceană

Nume. Cele publice reprezintă câmpuri de bătălie politice (cele private de multe ori sunt un blestem/har purtat pe toată durata vieții). Aproape oriunde: bătălia pentru strada Pușkin. Pentru bulevardul Grigore Vieru…

Los Angeles-ul mustește de nume hispanice. Santa Monica, Santa Barbara, Figueroa, Pico, Sepulveda, San Vicente, Marina del Rey, Mar Vista, Santa Rosalia, Alameda, San Pedro, El Sereno, Santa Ana, El Paso, Los Feliz,

Se găsesc și destule cu nume americane. Dar totuși multe poartă nume hispanofon. Și mai curios: unele nume au fost moștenite hăt din vremea dinaintea ”cedării” Californiei de către Mexic în urma războiului mexicano-american din 1846-1848… De exemplu: bulevardul Pico poartă numele lui Pío Pico, ultimul guvernator al provinciei mexicane Alta California… Santa Monica e numele dat de spanioli în anii 70 ai veacului optesprezece unei părți a regiunii, locul unde stă azi orașul cu același nume. L-au păstrat americanii… Strada Figueroa, care trece prin chiar centrul Los Angeles-ului duce în spate numele altui guvernator mexican al Californiei (tot de pe vremea când California aparținea Mexicului) – generalul José Figueroa. Și-s foarte multe…Nu știu de ce fac americanii asta, că nu i-ar fi costat prea mult să bage vreo 5 Parisuri, 3 Moskove, 6 Strasburguri și niște Middletowns pentru a ”americaniza” toponimia…O fi comoditate, o fi lipsă a unei ranchiuni istorice…

Asta contrastează mult cu practicile onomastice politice utilizate în zone ca Moldova, unde străzile și-au schimbat complet numele de vreo 5 ori pe durata unui veac. Unde  nu se găsesc prea multe străzi ale unor oameni ce au eliberat orașul de naziști, unde nu încape o stradă a donatorilor de sânge, unde nu e loc pentru martiri creștini, ilegaliști comuniști, preoți-eroi și oameni teferi din toate vremurile adunați grămadă…

Eu încă mă găsesc în uimire.