blog implicat

Ieri nacialnișii de toate rangurile au făcut o demonstrație ca la carte despre cît costă dreptul vostru și al nostru la întrunire. (Un secret: nu costă nimic în fața capriciilor lor).
Întîi nacialnicul local, din primăria Chișinău, a încercat să vă spună că dacă aduce o remorcă de nisip și piatră pe care o trîntește aiurea la un colț de stradă și numește asta ”lucrări de reparație” atunci orice marș și paradă agreată în prealabil se supendă, pentru că așa îi convine lui. (După ce o întreagă primărie a plîns ieri, duminică, că ar vrea să lucreze dar nu poate, azi cineva a măturat remorca de nisip și piatră. Reparația s-a terminat pentru că că…nici nu trebuia să aibă loc.)

În această imagine este ”marea reparație” de duminică, în timpul Pride-ului, sub forma unui muncitor, a unui sac de ciment și a unei remorci de piatră și nisip (foto Victor Chironda).

În această a doua imagine este porțiunea de trotuar și drum a doua zi, după ce marea reparație a fost evacuată (foto Vitalie Sprînceană).

Noroc că poliția se supune altor nacialniși, și parada a avut lor. Dar trebuie să rețineți că, indiferent de drepturile care le aveți, tot se găsește cineva care își poate băga picioarele în ele prin chichițe absurde de procedură, prin ”procedee” tehnice precum ”programarea unor reparații” sau ”redirecționarea traficului urban exact pe traseul marșului vostru”.
Și dacă nacialnicului local nu i-a ieșit să facă o strîmbă, nacialnișii din centru au predat un master-class prin care au reușit să oprească un … concert protest al unor cetățeni care au altă opinie decît guvernarea. Evenimentul, autorizat în prealabil, s-a desfășurat altfel decît au prevăzut organizatorii. În bună tradiție cu poliția din vremea lui Plahotniuc, miliția reformată a refuzat organizatorilor instalarea scenei și a echipamentului din motivul că aceștia nu au putut ”să demonstreze caracterul juridic al bunurilor obținute și conformitatea acestora”. Organizatorii ar fi trebuit să găsească pentru cabluri, baterii, microfoane acte de proveniență, contract de chirie, garanția de securitate a tehnicii, etc.
Adică documente oficiale pentru fiecare baterie sau cablu.
Altfel spus, ca să oprească un protest politic, poliția invocă chichițe tehnice care stau, în lectura oricărui sergent cu epoleți, deasupra dreptului vostru constituțional la întrunire.
Poliția face, cu alegătorii lui Șor, Dodon și Voronin exact ce făcea anterior cu mișcările de protest anti-Plahotniuc: le cere documente pe tobe, trompete etc…Asta s-a întîmplat cu noi, Occupy Guguță, în 2019 în drum spre Nisporeni. Asta se întîmplă acum cu alți oameni care protestează…(Poliția a rămas aceeași, o bîtă în mîna oricui o stăpînește).
Pentru cine a înțeles, mesajul zilei de ieri a fost clar: drepturile voastre și ale noastre (încă) depind de hatîrul nacialnișilor din primărie și guvern.

Răspunsul simplu: pentru că mă duc să apăr un principiu – cel al drepturilor egale pentru toți.
Drepturi egale? Da, drepturi egale – de exprimare a opiniei, de participare în procesele politice, de utilizare a spațiilor publice, de afișare publică a identității, de exprimare a afecțiunilor și sentimentelor.
Pentru toți? Da, pentru toți cei care se pronunță pentru extinderea drepturilor și libertăților democratice, pentru cei care nu vor să limiteze drepturile altora, pentru cei a căror viziune despre lume nu este despre îngrădire a participării ci despre extinderea ei.. (De aia nu susțin marșurile fasciștilor, teroriștilor, pedofililor, criminalilor – pentru că viziunea lor despre lume nu e despre mai multe drepturi pentru toți ci despre ”mai multe drepturi pentru X” și limitări/îngrădiri/persecuții pentru Y”.) Pe șleau: cît mai multă democrație pentru prietenii democrației.  Încă nu am auzit un argument ”plauzibil” de ce ar trebui să ne fie frică de gay, și cu atît mai mult de ce le-am îngrădi dreptul la liberă exprimare. Și n-o să-l aud. Pentru că nu e. Bîlbîiala cu ”valorile” și ”ofensarea majorității” nu trece drept argument. E doar violență camuflată, o bîtă deghizată drept argument.
Un principiu? Da. Principiile trebuie apărate și trebuie să se aplice pentru toți. Consecvent. Fără excepții. Dacă îngrădim azi libertatea de expresie pentru cineva pentru că nu ne place, iar mîine suspendăm opinia altcuiva pentru că nu ne convine, poimîine o să ni se îngrădească și nouă dreptul de a vorbi și nu o să avem de ce ne plînge. La fel și cu celelalte libertăți – de întrunire, de exprimare a convingerilor, secretul corespondenței, inviolabilitatea domiciliului și restul. Principiile trebuie implementate nu doar pentru cei cu care sîntem de acord ci mai ales, pentru cei care nu ne plac. Pentru că mîine s-ar putea să fim noi cei care nu plac cuiva. Și unica soluție viabilă e să ne punem de acord că principiile astea se aplică tuturor, fără excepție, și celor din majoritate, și celor din majoritate, și celor de la putere, și celor de la guvernare. Pentru că oricînd aceștia se pot schimba cu locul.
Mai am evident și alte cîteva motive mai ”emoționale”.
În primul rînd un sentiment de solidaritate cu toți oprimații și nedreptățiții. Întotdeauna sînt cu cei oprimați împotriva opresorilor. Cu muncitorii împotriva angajatorilor care abuzează. Cu femeile împotriva bărbaților agresori, a poliției care îi protejează pe aceștia și a societății-stat care tolerează acest comportament. Cu vînzătoarele de pătrunjel persecutate de poliția care îi protejează pe contrabandiști. Cu diverse grupuri etnice minoritare (romi, vorbitori de rusă, bulgari, găgăuzi) pe care o anume majoritate vrea să îi facă să ”dispară” ori refuză să le creeze condiții pentru a-și păstra cultura și limba. Cu refugiații contra puterilor imperialiste agresive ce le bombardează casele și orașele și îi pun pe fugă. Cu persoanele fără adăpost împotriva unei societăți care produce și reproduce oameni fără case. Cu opoziția care e redusă la tăcere de către guvernare. Cu copiii bătuți de părinți alcoolici și abuzivi. Cu gayii împotriva unei majorități care se pretinde, o dată în an, că e sfîntă și neprihănită și religioasă pînă în măduva oaselor.
Și aceasta e a doua emoție ce mă motivează să particip – greața față de ipocrizie și fățărnicie.
Pentru că, doar în legătură cu gayii această societate pretinde că e ”morală” și că ”e bazată” pe valori creștine. În celelalte zile ale anului și în raport cu alte grupuri și situații, morala și valorile creștine îs ignorate de parcă nici nu ar exista.
Își amintesc (sau le amintește cineva) de morală celor 90 % din tați care nu plătesc pensie alimentară copiilor lor după divorț? Își amintesc de ”dragoste” ”creștinii” din vina cărora 40 % din femei sînt abuzate fizic, 15 % din femeile între 15-18 ani sînt abuzate sexual? Nici cei care practică evaziunea fiscală scoțîndu-și bogățiile în off-shore și astfel lipsesc de pensii oameni care au muncit onest o viață, lipsesc de medicamente oameni bolnavi, lipsesc de manuale și școli copiii – nici ei nu-și amintesc de ”dragoste și morală”… Decît cînd e Pride.
Pentru că în raport cu gayii orice coțcar, abuzator, minciunos, ipocrit crede și vrea să pară ”moral”.
Exact de asta merg la Pride. Ca să nu le dau acest drept ”moral”. 

Citesc un volum de indicatori statistici, care a fost publicat de comitetul central al URSS pentru statistică în anul 1991.
Volumul prezintă cifre despre diverși indicatori ai economiei și societății sovietice din anii 1989-1990.
O parte interesantă a volumului sînt cîteva prognoze demografice făcute pentru o perioadă de 25 ani, pînă în 20015, de către demografii sovietici pentru URSS în general și pentru republicile sovietice în parte.
RSS Moldovenească (cu tot cu Transnistria) urma să atingă, conform demografilor sovietici, borna de 5 milioane către anul 2000, iar către 2005 populația țării ar fi fost de 5.4 milioane de oameni.
La cel mai apropiat recensămînt de această bornă – BNS găsea în Moldova (fără Transnistria) o populație de cam 3 milioane și 300 mii. Transnistria, cu cele 400 mii ale ei tot nu ridica cifra peste 4 milioane. Cifrele recensămîntului erau umflate, evident – o mare parte a populației care era plecată la muncă peste hotare a fost numărată ca fiind ”pe loc”.
O altă prognoză interesantă ține de raportul dintre populația rurală și urbană. Potrivit demografilor sovietici către 1995 populația urbană ar fi depășit, pentru prima oară, populația rurală, iar în 2005 raportul dintre populația urbană și populația urbană ar fi fost 54 % la 46 %, adică reflecția inversată a situației din 1989…
Realitatea e că, cel puțin oficial, Moldova și în 2005 și în 2020, e încă o țară rurală în care 57 % din populație încă locuiește la sate. (Evident, cifra trebuie suspectată de imprecizie – ea nu ține cont de populația informală, fără viză de reședință, a orașelor, mai ales a capitalei).

Un capitol interesant din sondajul IRI Moldova publicat zilele trecute este cel despre tineri și viziunile lor politice…
(Chiar dacă sondajele generaliste sînt, de obicei, sociologie de calitate îndoielnică, merită să ne aplecăm asupra lor atunci cînd acestea nu doar că zic, ci chiar ”urlă” asupra unor realități).
Sondajul scoate la iveală ”apolitismul” și ”dezinteresul” aproape total al tinerilor față de politică.
Mai puțin de 10 % din tineri au făcut voluntariat pentru o cauză politică, doar 12 % au participat în vre-un protest, 8 % au făcut cea mai accesibilă formă de activism – au postat pe rețele sociale știri politice sau despre probleme sociale, doar 3 % au donat bani pentru o cauză politică sau au făcut parte din vre-un grup sau informal cu agendă politică…
Doar 4 % sînt membri ai vreunui partid politic. (datele se coroborează cu studii aprofundate precum European Values Study etc).
Situația asta explică, probabil, rata de absenteism electoral redusă a tinerilor în comparație cu alte grupuri de vîrstă.
Ea semnalează intrarea în scenă a unei generații care nu doar că nu se prea interesează de politică (viața de partid etc) dar nu prea crede și nu prea face eforturi colective pentru a realiza schimbări. Vremea organizațiilor politice de masă – partide, mișcări sindicale – pare să fi apus pentru o generație pentru care calitatea de membru într-o organizație nu mai contează deloc.
Evident, prăbușirea organizațiilor de masă nu se referă doar la partide – fenomenul e valabil și pentru sindicate, și pentru cluburi sportive, și pentru asociații voluntare, și pentru biserică.
Toate aceste instituții și forme de organizare colectivă în masă sînt într-un declin total.
E un semnal de alarmă nu doar pentru politicieni (care au trata partidele ca feude personale iar asta le-a desconsiderat ca vehicul politic), ci și pentru întreaga societate: o generație care credea în efortul colectiv (credință ”construită” prin eforturile unui/unor partide) e înlocuită de o generație care nu mai crede în eforturi colective și pentru care acțiunea politică e aia, individuală pe cont propriu. Sau deloc.

Patriarhul Kiril a ținut azi o liturghie în biserica principală a forțelor armate rusești aflată în satul Kubinka.
În cadrul liturghiei Patriarhul a afirmat că Rusia este o țară ”iubitoare de pace” și a binecuvîntat soldații care luptă pentru Patrie și nu-și cruță viețile pentru binele ei…
”Înrolarea” Patriarhului în armata rusă și înregimentarea, la modul general, a Bisericii Ortodoxe Ruse în armata rusă și în războiul (care nu e ”război” dar operațiune specială în cadrul căruia sînt uciși oamenii ca în război) semnalează un cerc complet: prăbușirea ortodoxiei ca ultimă ”limbă” universală în regiune.
Referința la o tradiție religioasă și la un Dumnezeu comun era unica punte oarecum funcțională între cele două popoare de pînă la război. Celelalte limbaje cu potențial universal nu funcționau: pe de o parte narativele naționaliste construiau trecuturi și viitoruri separate, iar pe de altă parte ambele țări au respins, din varii motive, moștenirea internaționalistă comună în cadrul URSS.
Realitatea că Patriarhia Rusă sub Kiril s-a culcat sub statul rus și sub Putin și au devenit parte a statului rus și a politicii externe a acestuia, a născut, în contrapartidă, o dalaveră cu Patriarhia Kieveană și Biserica ortodoxă. În această istorie, consumată în anii 2018-2019, o parte a bisericii ortodoxe ruse din Ucraina și-a declarat independența și s-a constituit într-o biserică autocefală care să servească necesitățile religioase ale poporului ucrainean.
La fel ca și Kiril, șeful Bisericii Ortodoxe din Ucraina, mitropolitul Epifaniu, binecuvîntează soldații ucrainei ce-și apără Patria și spune că actul de a omorî dușmanul invadator nu este un păcat.
E clar, Kiril se referă la Rusia atunci cînd vorbește despre Patrie iar Epifaniu are în vedere Ucraina cînd zice același lucru. Ceea ce îi unește pe ambii, pe lîngă faptul că se referă la patrii diferite, este că niciunul dintre ei nu se referă la Patria comună creștină – Împărăția lui Dumnezeu, Adam, Eva, Cain și restul mitologiei creștine.
Unul îl vede pe Dumnezeul național vorbind limba rusă, iar altul – ca cetățean ucrainean. Fiecare preferă să localizeze această Împărăție mai aproape de turta boierului pe care îl servește. (Evident ambii se află în erezie din punct de vedere doctrinar, dacă filetismul ar mai scandaliza pe cineva). 
Asta înseamnă că nici ortodoxia nu mai oferă o limbă universală (ori cel puțin mai generală decît idiomul naționalismului) care ar crea poduri între popoare dincolo de capriciile puterii.
Viitorul regiunii va fi probabil naționalist iar ortodoxia, ca un limbaj cu potențial universal, va fi una din victimele colaterale ale acestui război stupid și inutil.