blog implicat

Încheiam textul precedent, despre “imperialismul genetic” cu un îndemn de a lua discuția despre imperialism în serios și de a o purta cu toată sinceritatea și sensibilitatea necesară. 

Aruncam o teză provocatoare – o invitație să ne gîndim la noi nu doar ca victime ale imperialismului ci și ca buni făptuitori ai acestuia. Altfel spus, nu doar că sîntem influențați și afectați de diverse proiecte imperialiste și colonizatoare din zonă ci sîntem și noi, în raport cu alte grupuri subordonate, imperialiști și colonizatori.
Provocarea nu mi-a prea reușit de vreme ce această invitație la discuție a trecut neobservată.

Majoritatea reacțiilor au rămas la discuțiile despre imperialismul rus. Mă rog, el e mai vizibil și e unicul la care e voie de criticat.
(Dinspre stînga am fost criticat că nu am menționat în discuție imperialismul britanic sau cel chinez, dinspre dreapta – că nu m-am referit și la imperialisme istorice – cel otoman, cel sovietic. Dinspre liberali – că nu prea avem motive să calificăm expresii precum ”imperialismul rus se transmite prin laptele matern” ca fiind problematice atîta timp cît ele nu conțin saluturi naziste. Dinspre paleo-conservatorii moldoveniști – că nu am pomenit nimic despre imperialismul românesc). 

O să reiau provocarea. În mod deliberat las la o parte imperialismele externe. Ele sînt importante, fără îndoială, dar despre ele vorbim aproape tot timpul (chiar dacă strîmb – de vreme ce fiecare parte a discuției vede și condamnă doar imperialismul ce nu-i convine).

Cred că e timpul să vorbim și despre imperialismul (sau imperialismele) interne. E o discuție legitimă pe care nu o purtăm aproape niciodată. Pentru că această discuție ne scoate din zona de victime eterne și ne arată într-o oglindă proastă – cea de grup care, prin instituțiile ce le controlează, reproduce și aplică față de alte grupuri aceleași practici colonizatoare și imperialiste pe care nu le tolerăm atunci cînd noi sîntem subiectul lor.

Să dezvolt exemplul pe care l-am dat în textul precedent: populația romă din Moldova. Conform recensămîntului din 2014 numărul romilor din Moldova ar fi în jur de 10 mii. Conform altor studii, făcute ulterior (și mai bine), numărul acestora ar fi de cel puțin 25 mii persoane. În unele orașe ponderea populației rome este considerabilă – la Otaci, bunăoară, aproape jumătate din populația orașului este romă. Cum credeți, cîte școli cu predare romă există în Republica Moldova? Zero. Cîte manuale în limba romă? Zero. Cîți profesori de limbă romă? Zero. În cîte școli se predă istoria romilor? Din informațiile pe care le știu, doar la liceul Mihai Eminescu din orașul Otaci se predă Istoria romilor în clasele primare. În limba rusă.

Discuțiile despre copii romi care nu prea frecventează școala sînt de obicei centrate pe tradițiile comunității, discriminare (reală), dificultăți financiare. Dar aproape niciodată despre faptul că, spre deosebire de copiii care se consideră români sau ruși în Moldova, copiii romi nu pot merge la o școală cu predare în limba romă în care să învețe obiectele în limba lor maternă. Ori măcar să învețe istoria comunității lor.

Legat de comunitatea romă, politicile statului român, sovietic și cel moldovenesc (după 1990) au avut aceeași linii colonizatoare ce au alterat comunitatea romă: integrarea acestora în societatea majoritară, sedentarizarea lor, ruperea legăturilor comunitare prin predarea unei curicule ”național-majoritare”/universaliste, refuzul de a promova politici ale memoriei (recuperarea istoriei romilor), politici ineficiente de discriminare pozitivă etc.
Fiecare entitate statală a dorit să educe din romi buni români, buni cetățeni sovietici, buni moldoveni/români, nu însă și buni romi.

Repet, e vorba de o comunitate ce a fost în robie pînă acum o sută și ceva de ani în urmă (nici unul dintre pretinșii moștenitori ai lui Ștefan și al statalității moldovenești medievale nu se încumetă să își ceară scuze de la comunitatea romă pentru robie, pentru ștergerea sistematică a memoriei, pentru faptul că romii au fost amestecați după placul stăpînilor lor așa încît să nu-și poată transmite memoria colectivă). 

Atitudinea colonizatoare și imperialistă (suplimentată de o mare doză de aroganță) o vedem și în tratamentul aplicat populației rome: privită permanent cu suspiciune (ca fiind încă pre-modernă și sălbatică), judecată cu măsură dublă pentru toate transgresiunile reale și imaginare (localnicii care fac mulți copii sînt de lăudat, romii care au mulți copii sînt de speriat – se plodesc prea mult, localnicii bețivi și hoți – sînt cazuri ”individuale” de jale și milă, romii – dacă unul a furat înseamnă că toți sînt hoți). Corpul romilor, sexul romilor, fiziognomia și aparența romilor, comunitatea, istoria și limba – toate sînt obiecte ale intervenției ”civilizatoare” a entităților statale din Moldova: corpul trebuie curățat, controlat, strunit, civilizat, integrat, normalizat…

Un alt exemplu – găgăuzii din Moldova, care joacă rolul de sperietoare pentru ”unioniști” și ”pro-europeni”. Oare cîte școli cu predare în limba turcă/găgăuză (le luăm ca echivalente) o fi existînd în Moldova (inclusiv în UTA Găgăuzia) cu excepția liceelor private moldo-turcești? Din cîte știu, răspunsul tot e zero.
Acum cîțiva ani ascultam o discuție a unor tineri din Găgăuzia despre starea limbii găgăuze din regiune și despre cum aceasta moare. Cauza principală a decăderii limbii găgăuze era faptul că aceasta nu era dezvoltată nicicum și nu avea nimic mai mult decît un bazin de oralitate. Limba găgăuză, discutau tinerii ăia, nu e dezvoltată în mod curent în sensul unor cărți, ziare și filme care să o păstreze și să o circule, a unor institute care să o adapteze și modernizeze (în felul în care institutele academiilor de știință de la Chișinău și București dezvoltă și modernizează limba română). Elevii din Găgăuzia nu învață geometria sau fizica sau biologia sau geografia în limba găgăuză. Le învață în limba rusă (iar pe urmă, alde naivii din Chișinău se miră de ce găgăuzii ar fi pro-ruși… Pentru că nu pot fi găgăuzi.)
De aia limba găgăuză moare. Și rămîne doar ca limbă folclorică.
Iar autoritățile din Chișinău cer ca toți găgăuzii să vorbească românește – unica, în viziunea lor, limbă legitimă a locului. Ceea ce copiii de la Chișinău au ca drept legitim – să învețe în limba maternă, e un drept refuzat pentru copiii din Găgăuzia.
Găgăuzii sînt, în imaginarul local, niște ”oaspeți” care au venit temporar și care, chiar dacă trăiesc de sute de ani pe aceste meleaguri, sînt încă ”străini”, adică agenții altora. Și sînt tratați ca atare…
Ca să trag o concluzie preliminară – imperialismul, înțeles ca un set de politici prin care o țară sau un grup (etnic, de exemplu) își impune propria cultură, limbă, relații economice care o favorizează, o politică externă favorabilă reprezintă o grilă fertilă atît pentru a analiza relațiile dintre state (teoria clasică a imperialismului) cît și în interiorul statelor. Or, politicile pe care unele grupuri etnice hegemonice în anumite țări le impun față de grupuri etnice sau sociale subalterne pot fi uneori calificate ca fiind imerialiste.
În interviul Anastasiei Danilova, de la care a pornit primul text, era vorba de relația etniei majoritare ruse cu etnia ciuvașă în cadrul Federației Ruse. S-a scris mult despre politicile statului francez față de identitățile lingvistice și etnice regionale – occitani, provansali, bretoni. Despre politicile statului spaniol (castilian) față de basci și catalani. Trebuie să scriem și despre moldoveni/români din Moldova și alte grupuri (romi, găgăuzi, bulgari, evrei, credincioși de alte religii decît cea ortodoxă).

În mediile ”progresiste” moldovenești se întîmplă o discuție care are niște accente înfiorătoare.
A declanșat-o Anastasia Danilova într-un interviu pentru moldova.org.
În acel interviu Anastasia a făcut niște declarații uluitoare și extrem de problematice: că ”Imperialismul rus se transmite prin laptele matern”, iar ”limba rusă ar fi o limbă a agresiunii”.
Portalul moldova.org ia și bagă aceste declarații în titlul materialelor pe care le-a făcut pe marginea interviului – pe instagram, pe facebook. (nimănui în redacție nu i-a trecut prin minte că asemenea titluri sînt șocante dar și conțin îndemnuri la ură gratuite față de un grup și față de o limbă!)
După asta urmează un alt șir de influenceri și influencere care se apucă avan să se lupte cu ”imperialismele” din sine – și descoperă, ce surpriză, că au știut întotdeauna că limba rusă e problematică în sine, că a o vorbi e semn de capitulare în fața ”imperialismului”, că precis este ceva problematic în întreaga cultura rusă de vreme ce Putin împușcă rachete în Ucraina, că probabil Dostoievski e vinovat direct de asta…(Nu e greu de anticipat că vor urma probabil arderi de cărți în piață, retragerea scriitorilor ruși din librării și alte bazaconii din astea, toate sub numele ”luptei cu imperialismul rus”).
Să revenim momentul inițial. Eu consider că declarația Anastasiei Danilova este extrem de problematică. În primul rînd, pentru că introduce un determinism genetic și biologic într-o discuție despre alegeri și preferințe politice. Ca și cum, alfabetul și limba rusă singure l-ar împinge pe Putin să bombardeze Ucraina și să trimită soldați acolo care să cucerească teritorii și să ucidă oameni. Ca și cum toți rușii, ca unul (care au supt lapte matern) sînt putiniști și susțin agresiunea rusă. Ca și cum, o alegere, care e deliberată – de a susține Răul sau a i te opune, de a rezista sau capitula – e determinată genetic de laptele matern. Ca și cum opțiunile politice, ideologice sau culturale ale omului vin genetic prin laptele matern. Ca și cum, un grup poate fi condamnat doar pentru că nu are gena potrivită (nu a supt laptele matern potrivit și corect, neinfectat de imperialism).
Pe de altă parte înțeleg oarecum vehemența din declarațiile Anastasiei. Nu e deloc ușor să fii cetățeană rusă în Moldova, în contextul acestui război. Nu e deloc ușor să trăiești cu ideea că statul a cărei cetățenie o ai este agresor, bombardează populație civilă, distruge infrastructură crucială în Ucraina care lasă oamenii să înghețe. E și firesc ca, personal, să treci printr-un proces de negație, de criză identitară și chiar de rupturi radicale. (Am încercat sentimente similare – de rușine, furie și greață față de statul meu – ca cetățean moldovean cînd țara mea a răpit și vîndut lui Erdogan niște oameni care munceau și locuiau în Moldova – învățătorii turci). Cînd te doare, nu stai să alegi cuvinte. 

Mă gîndesc de asemenea că Anastasia face aceeași greșeală pe care o văd ridicată la rangul de ”adevăr banal”: cea de a echivala cultura rusă cu statul rus, de a susține că cultura rusă e echivalentul lui Putin și de a-i respinge la grămadă. Or, vîrfurile literaturii ruse, de exemplu,  s-au construit nu doar în afara statului ci cel mai des în opoziție cu el. (Dostoievski a fost și condamnat la moarte). Tolstoi, Belinski, Kropokin, Gogol, Bulgakov, Platonov, Soljenițîn și zecile de alți literați și intelectuali care reprzintă vîrfurile culturii ruse au fost în opoziție cu statul. (Din literatura oficială poate Șolohov se apropie de ei). Altfel spus e un truism că literatură rusă, aia mare, nu s-a făcut ca și comandă de stat ci a fost în opoziție cu statul. 

Există multă istorie progresistă și de emancipare în Rusia din care poți extrage nu doar capitulare în fața statului ci și modele de luptă împotriva acestuia. Altfel spus, cultura rusă (care nu e echivalentă cu statul) poate oferi atît de multe modele de identitate rusă care poate fi și liberală, și comunistă, și feministă, și anarhistă.
Îți repugnă conservatorismul lui Dostoievski (pentru că prin Iliin acesta ar fi ”legat” de Putin)? Nici o problemă, poți construi un universalism anarhist (Kropotkin, Bakunin), unul mistic (Bogdanov sau Platonov), unul feminist (Kolontai), unul pacifist non-violent (Tolstoi) și altele (inclusiv cosmiste)…

Dar nu înțeleg insistența redacției moldova.org de a scoate aceste declarații (care-s strigăte personale și marchează intense trăiri intime, dar în același timp, dacă sînt scoase din context, exprimă ură interetnică și declarații extremiste) în titlul și de a le transforma în ambalajul sub care e livra interviul (care are destule alte momente, mai puțin șocante, dar mai relevante). 

Chiar nimeni din redacție nu s-a gîndit că, un titlul ca ăsta poate fi citit (și a fost deja lecturat în cheia asta) drept justificare pentru cele mai primitive forme de ură interetnică – aia în care urăști un grup în baza limbii pe care o vorbește? 

Oare chiar au trecut pe alături toate trainingurile și instruirile și conferințele despre limbajul sensibil la diferențe culturale și nediscriminare? Ori toate astea nu se aplică în mod egal tuturor grupurilor din societate. 

Noi avem, desigur, nevoie de discuții despre imperialisme și imperialism. 

Imperialismul rus e o realitate incontestabilă (în discuțiile despre sfere legitime de influență, garanții de securitate pentru Rusia etc). Și el trebuie discutat. Și avem dreptul să povestim istoria noastră de victime ale acestui imperialism. 

În același timp discuția trebuie extinsă și la alte imperialisme sau forme de imperialism. De exemplu la imperialismul american de dinainte dar mai ales de după 2001 – sutele de mii de victime din Afganistan și Irak trebuie ascultate și ele, tot ca victime ale imperialismului. De exemplu la imperialismul turcesc în regiune – mai ales în Siria (Rojava). Despre imperialismul francez în Africa și persistența dominației coloniale în FrancAfrique tot ar trebui să vorbim. Și despre imperialismul economic – impunerea la scară globală a unui model economic unic (construit după o logică în favoarea marelui capital transnațional) ce favorizează logica profitului și eficienței în detrimentul altor logici – tot ar trebui să vorbim.
În același timp, în raport cu unele grupuri locale – romii, de exemplu – avem și noi atitudinile noastre imperialiste și colonizatoare, de care tot trebuie să fim conștienți și la care ar trebui să fim la fel de sensibili (și să facem totul pentru a le eradia). Pentru că sîntem nu doar victime ale imperialismului ci și…nițel înfăptuitori al acestuia.
Hai să discutăm imperialismul și imperialismele. Dar să o facem sensibil și atent. Prin discuții sincere și introspecții.
Doar în acest fel această discuție despre imperialism ar contribui la faptul că am deveni o societate mai îngăduitoare și mai plurală  (transformarea anti-imperialismului în rusofobie de peșteră cu argumente eugenice și genetice e un regres total). Doar în acest fel am putea fi parte dintr-o discuție relevantă globală despre imperialism și imperialisme, despre auto-determinare și pluralitatea modelelor de dezvoltare, despre modul în care construim, împreună cu alte grupuri (popoare, etnii, națiuni) viața pe această planetă. 

Noroc de o viroză crîncenă care m-a ținut la pat vreo 2 zile și mi-a dat timp să văd ”Triunghiul Tristeții” (eng. Triangle of Sadness), de care am auzit atîta și pe care tot nu am apucat să îl văd pînă ieri.
L-am găsit ironic (chiar comic pe alocuri), cinic dar cam superficial. 

Pe scurt: filmul e despre putere. Și despre felurile în care este exersată aceasta. Și despre resursele pe care le procură aceasta.
Prima secvență, despre bărbații-modele, este ilustrația aproape perfectă a conceptului ”distincției” a lui Pierre Bourdieu. Gustul vestimentar nu este pur și simplu un gust, nici un capriciu. E un semn de distincție. De apartenență la o clasă anume. Există branduri morocănoase și branduri vesele. Brandurile vesele – gen H&M sînt cele ieftine. Pe care le poartă oameni ieftini. Brandurile morocănoase – Balengiaga – îți permit să te uiți.

A treia secvență – în restaurant. Este despre putere și gen. Și despre manipularea la care recurge puterea ca să nu pară putere. Ea (Yaya) cîștigă mai mulți bani decît el (Carl), dar îi place ca, în anumite situații – cum e cea din restaurant – el să joace rolul bărbatului tradițional (care să plătească masa pentru ambii). El e confuz și supărat, și mai face și isterie. Abia atunci, demascată, puterea recunoaște că aranajamentul lor (adică relația) e o simplă schemă de afaceri. Merge businessul bine cînd doi influenceri pe instagram sînt împreună, postează poze împreună și se comportă ca și cum ar fi împreună. Aspirația ei, însă, e să se înscrie într-o altă relație de putere – ea nu vrea să muncească la o fermă ori la vreo școală, vrea trai facil. De aia planifică să fie soția-trofeu a vreunui bogătaș. Derutat, el promite că o va face să îl iubească…
Secvențele de pe corabie – puterea atunci cînd se complace: la bordul unui vas de lux, deservit de un echipaj gata să îi satisfacă orice sacrificiu. Genii tehnologici, traficanți de arme și fertilizatori, influenceri pe instagram (eroii noștri totuși au prins o promoție și au mers moca în tur) toți freacă menta în ocupații și discuții inutile în largul mării. O bogătașă are chef să poruncească întregului echipaj să se scalde în mare de dragul ei, un alt bogătaș pune o beție cu căpitanul corabiei și se întrec în citate din Marx și Lenin, discutînd despre socialism, comunism, impozite, paradisuri fiscale, morală…
(Pirați, naufragiu, grenade).
Secvențele de pe insulă. Puterea dezbrăcată de narativele sociale ce o justifică și de poveștile ideologice ce o consolidează este despre supraviețuire. Putere are cel care îi poate ajuta pe ceilalți să supraviețuiască. Să aprindă focul, să pescuiasă, să vîneze. Lucruri pe care nu le știu nici influencerii, nici geniii tehnologici, nici comercianții cu pesticide. Le știe Abigail, femeia care avea grijă de toalete pe vasul de lux. Abigail dispune de putere după cum are chef: distribuie mîncare cum vrea, doarme cu cine vrea. Puterea pe care o are îi permite să desfacă și relații – de dragul unui pachet de biscuți Carl o lasă pe Yaya și e gata să îi jure dragoste veșnică lui Abigail.
Ultimele secvențe. Abigail și Yaya descoperă că de fapt nu au naufragiat pe o insulă necoluită ci sînt în apropierea unui stațiuni hoteliere de lux…Abigail înțelege că revenirea la ”civilizație” înseamnă reluarea relațiilor și ierarhiilor de putere obișnuite și sfîrșitul micului ”matriarhat” temporar instaurat de ea.
Cînd e gata să o ucidă pe Yaya ca nimeni să nu afle acest secret, Yaya, care nici nu bănuiește ce i se pregătește, îi propune lui Abigail să îi fie asistentă. Abigail ezită. Nu o va ucide. A fi asistentă e o promovare pentru ea. Meritele i-au fost recunoscute. Yaya recunoaște în ea o altă putere – cea de a se descurca în toate contextele.

În troleibuz de la Botanica spre centru. Nimeni nu mai poartă mască de protecție. În jurul meu oamenii strănută, tușesc, își smirocăie nasul, își strîng mucii în batiste sau șervețele de hîrtie, își înghit zgomotos saliva care li se adună în gîtul inflamat…Dar nimeni nu poartă mască…

Din troleibuz și de pe străzi au dispărut aproape toate chestiile care aminteau de pandemie – îndemnurile audio ale primarului, postere și afișe, buteliile cu lichid dezinfectant, abțibildurile ce anunță că troleibuzurile se dezinfectează…

Nu poartă mască ”cetățenii ascultători”, cei care se indignau și înjurau fiecare om cu masca pusă pe barbă și care îi pîrau la poliție pe cei care nu o purtau anterior. 

Nu poartă mască nici ”negaționiștii” – cei care îi înjurau pe cei care poartă ”botniță”, care urlau despre ”despotia sanitară” și care ziceau că acest COVID nu e mai mult decît o gripă obișnuită și nu ucide mai mult decît o gripă obișnuită.

Statul s-a retras și el din lupta contra pandemiei – Comisia aia de sănătate publică de pe lîngă guvern s-a adunat ultima oară în iulie. Această retragere (de fapt capitulare) nu a făcut decît să alimenteze bănuielile conspiraționiștilor că pandemia a fost o chestie de control social ce a fost pornită cînd a fost convenabil și a fost oprită cînd cuiva i-a fost convenabil. 

Între timp COVID-ul continuă să facă ravagii – doar săptămîna trecută au fost peste 313 cazuri noi (și avem motive să credem că cifra e mult sub numerele reale), și 7 persoane au decedat (din nou, cifra reală probabil e mult mai mare). 

De la începutul pandemiei au murit în Moldova aproape 12 mii de oameni…Ceea ce e un oraș mediu din țară – Sîngerei sau Cimișlia. Ca să folosesc o comparație oarecum forțată (care nu-mi place, dar pune lucrurile în perspectivă) acești 12 mii de pierduți în războiul cu COVID reprezintă de două ori mai multe pierderi decît pierderile de populație civilă a Ucrainei în 9 luni de război… 

La asta se adaugă și pierderile din cauza gripei obișnuite, pe care nu a anulat-o nimeni (și care acționează, din impresiile personale, cu mai multă forță – încălzirea minimă în școli,  grădinițe și instituții publice contribuie la împrăștierea și circulația în societate, într-o veselie, a tot felul de viroze). 

E un război nevăzut în care fiecare dintre noi e soldat și fiecare dintre noi dezertează zilnic de pe front…

Scursurile de mesaje personale de ieri (și probabil cele care urmează) nu divulgă decît o chestie – bucătăria internă a guvernării, adică ce discută ”puterea” în afara conferințelor de presă, a postărilor patetice pe rețele sociale și a declarațiilor oficiale.
Scandalul situației nu stă în amploarea dezvăluirilor – bîrfele despre cine și cu cine se culcă sau vrea să se culce, ce mănîncă, cine și cum îl vorbește pe altcineva pe la spate nu sînt nici ilegale și nici imorale și nu afectează vizibil procesul politic (evident, dacă omitem chestii precum discuțiile despre cum, prin intermediul unor amante, unele instituții de media ”independente” trec de la un politician la altul).
La limită, nu-s ilegale nici jocurile din CSP – guvernarea nici nu a ascuns că a numit acolo oameni ce-i împărtășesc viziunea și nu e ilegal să gîndești scenarii despre cum să îți promovezi omul în care ai încredere.
E ilegală probabil situația în care guvernarea pregătește camere de pușcărie pentru fostul procuror general Stoianoglo în condițiile în care, legal, nu era demarată nici o acțiune împotriva acestuia…
Dar astea sînt clenciuri și mici momente care nu spun nimic nou despre guvernarea PAS…
Scandalul dezvăluirilor e important mai degrabă prin altceva – prin faptul că arată că, așa-zișii oameni buni, adică PAS, nu se deosebesc absolut prin nimic de alte grupuri și grupări care au ajuns la putere anterior… Că pretenția lor de a demara o revoluție morală în politică, de a re-inventa politica în Moldova și de a o încadra în principii morale, nu e decît un pîrț pentru presa controlată de ei și pentru alegătorii lor.
Pentru că, la nivel de metode, matrapazlîcuri, scheme PAS nu e diferit de PSRM, de PD și de alte partide care au ocupat fotoliile puterii și apoi au plecat în uitare. Că îngerii, pentru a relua o veche vorbă a unui oligarh influent, nu sînt atît de albi precum par… (Diavolii rămîn, evident, la fel de întunecați).
Altfel spus, că guvernarea are două fețe. 

”Una este cea vizibilă și formală, cea ”cum se vorbește pe la noi” (apud deținutul Filat), cea care este organizată, cel puțin la nivelul de pretenție, în jurul unor teme precum principii și valori, integrare europeană, adevăr istoric, mîna Moscovei, unirea, Europa, democrație etc. E fața politicii cu care șefii de partide merg la alegeri în fața electoratului, cea despre care vorbesc ziarele, o capacitează/consolidează (în temei pe bani străini!) ONG-urile, o discută experții și o reglementează legile scrise. E acea parte a politicii care ne include și pe noi, ca cetățeni, cu anumite (drept că foarte restrînse!) drepturi și (mult mai multe!) obligații.
Cealaltă față, invizibilă, se autoguvernează după cu totul alte legi care-s parțial interlope, parțial ierarhii de rubedenie (nași, fini, cumetri), parțial prin protecție politică și grupuri de interese. E partea a politicului în care regulile nu-s scrise în Constituție și nu-s apărate de curți de judecători, ci-s stabilite în baza unor înțelegeri și termeni specifici (rus. по понятиям), cunoscuți doar celor implicați.

…Pentru guvernare dezastrul constă în faptul că aceste scurgeri de informație au arătat că deputații, miniștrii și presa guvernării fumează una și zic alta, că au un discurs pentru presă și popor și altul pentru bucătăria internă (și ele sînt pe poziții diametral opuse), că toată vorbăraia despre valori, hoți și bandiți e doar o fumigenă după care se ascunde o remarcabilă continuitate a practicilor, schemelor și oamenilor…
Dintre toate strategiile de a vorbi despre asta, guvernarea și cele zece trilioane de comunicatori ai ei au ales-o pe cea mai proastă: de a nega. Care e și cea mai ușor de combătut – mai mulți oameni deja au confirmat veridicitatea scurgerilor de informație. În plus, e și incoerentă: cum se face că guvernarea și toată presa ei crede presupusele dezvăluiri despre rivali (exemple: culiocul lui Dodon, telefonul mobil al lui Dodon) chiar dacă vin pe canale dubioase (prin intermediul poștei deputatului Reniță), dar vrea să nu credem scurgerile din telefoanele proprii.
Nici cînd a fost prinsă cu minciuna, guvernarea nu vrea să fie la înălțimea promisiunilor ei – de a recunoaște o eroare. Puteau spune: ”da, așa e, sînt scurgeri din telefonul ministrului justiției. Am făcut asta pentru că a trebuit, pe moment, să recurgem la instrumente nu chiar cinstite pentru a ne asigura că oameni integri ajung pe pozițiii cheie și duc schimbarea mai departe.”
(Asta însă ar fi creat o mică dificultate – cum să explici că, din mesaje, doar cîțiva din partenerii de conversație a ministrului par să fie idealiști, și aproape nimeni nu vorbește despre valori și idei și viziuni!).
E slab și celălalt răspuns, formulat de deputatul Dan Perciun: front comun pînă la Paștele Cailor împotriva bandiților și împotriva Rusiei. Răspunsul e slab din motivul că e patetic și lipsit de credibilitate. Nu orice metodă e bună împotriva bandiților – ei trebuie aduși în fața justiției în urma unui proces democratic și transparent, pentru ca toată lumea să vadă că asta nu e răfuială politică. Faptul că dosarul Șor stă pe loc în timp ce puterea pregătește un pat în pușcărie pentru încă procurorul general denotă că, atunci cînd vrea, ea poate să ”facă justiție”.
Un alt defect al răspunsului lui Perciun e că ”lupta împotriva bandiților” și ”împotriva Rusiei” sînt slogane goale, lipsite de conținut. Populiste, cum ar zice ei.
Ca aceste ”lupte” să fie puncte de raliere a forțelor ele trebuie să fie umplute nu de considerații de moment – ne luptăm cu bandiții prin negocierea dosarelor cu ei ori prin judecarea lor selectivă (aproape niciun democrat, inclusiv fostul prim-ministru care cumpăra Casa Presei cu bani furați, nu a avut de suferit din urma justiției PAS, doar PSRM, de parcă socialiștii și președintele lor care a fost papagal de curte la oligarhi ar fi fost la guvernare din 2009 încoace și s-ar face vinovați de toate relele). Anti-corupția trebuie să fie întîi de toate anti-corupție, adică și anti-PLDM, anti-PL, anti-PAS, anti-PD, nu doar anti-Șor și anti-PSRM. Ca să fie credibilă lupta cu bandiții.
La fel și cu ”lupta contra Rusiei”. Ca să fie credibilă ea trebuie să fie coerentă. Și nu e coerență cînd guvernul ”pro-european” ignoră proceduri (licența de mediu) pentru funcționarea unor întreprinderi rusești în Transnistria de dragul perpetuării unor scheme…
Dar, punctul slab cel mai vizibil al ideii frontului comun este că acesteia îi lipsește un ”PENTRU”. Adică, e clară intenția de a crea un front împotriva unor practici. Dar pentru a face schimbare politică nu e nevoie doar să prietenești împotriva cuiva. E necesar să faci front comun ”pentru ceva”. Și aici ideea frontului comun nu oferă nimic…Să faci front comun pentru ”stabilitatea politică” (așa cum ar sugera Perciun)?
E o idee goală și fără sens. Și fără nici un fel de idee în spate. Stabilitatea politică e o idee care nu zice nimic. Stabilitatea schemelor? Stabilitatea matrapazlîcurilor? Stabilitatea utilizării discursurilor ”patetice” despre hoți pentru acoperirea propriilor șmecherii?…
Am mai scris și cu alte ocazii despre capcana în care cred politicienii moldoveni care o fac pe idealiștii dar joacă murdar după scenă: în orice moment, rivalii lor, adică ”bandiții” (distribuirea de roluri e convențională) pot scoate la iveală acest joc dublu și ipocrit. 

În rezumat: puterea ”bandiților”, așa cum apare ea la acest moment (și din informațiile de care dispun) constă anume în faptul că își poate oricînd demasca rivalii ”idealiști și morali” și jocul dublu al acestora, că poate arunca asupra imaginii lor publice de inși ”buni” întregul ”tezaur” de fapte informale, adică rele…
Nimeni nu a inventat o soluție mai bună la această situație decît opțiunea, pentru idealiști, chiar să fie idealiști.