May 4 2022

Tineri, Moldova, politică

Vitalie Sprînceană

Un capitol interesant din sondajul IRI Moldova publicat zilele trecute este cel despre tineri și viziunile lor politice…
(Chiar dacă sondajele generaliste sînt, de obicei, sociologie de calitate îndoielnică, merită să ne aplecăm asupra lor atunci cînd acestea nu doar că zic, ci chiar ”urlă” asupra unor realități).
Sondajul scoate la iveală ”apolitismul” și ”dezinteresul” aproape total al tinerilor față de politică.
Mai puțin de 10 % din tineri au făcut voluntariat pentru o cauză politică, doar 12 % au participat în vre-un protest, 8 % au făcut cea mai accesibilă formă de activism – au postat pe rețele sociale știri politice sau despre probleme sociale, doar 3 % au donat bani pentru o cauză politică sau au făcut parte din vre-un grup sau informal cu agendă politică…
Doar 4 % sînt membri ai vreunui partid politic. (datele se coroborează cu studii aprofundate precum European Values Study etc).
Situația asta explică, probabil, rata de absenteism electoral redusă a tinerilor în comparație cu alte grupuri de vîrstă.
Ea semnalează intrarea în scenă a unei generații care nu doar că nu se prea interesează de politică (viața de partid etc) dar nu prea crede și nu prea face eforturi colective pentru a realiza schimbări. Vremea organizațiilor politice de masă – partide, mișcări sindicale – pare să fi apus pentru o generație pentru care calitatea de membru într-o organizație nu mai contează deloc.
Evident, prăbușirea organizațiilor de masă nu se referă doar la partide – fenomenul e valabil și pentru sindicate, și pentru cluburi sportive, și pentru asociații voluntare, și pentru biserică.
Toate aceste instituții și forme de organizare colectivă în masă sînt într-un declin total.
E un semnal de alarmă nu doar pentru politicieni (care au trata partidele ca feude personale iar asta le-a desconsiderat ca vehicul politic), ci și pentru întreaga societate: o generație care credea în efortul colectiv (credință ”construită” prin eforturile unui/unor partide) e înlocuită de o generație care nu mai crede în eforturi colective și pentru care acțiunea politică e aia, individuală pe cont propriu. Sau deloc.


Apr 4 2022

Ortodoxia ca victimă colaterală a războiului în Ucraina

Vitalie Sprînceană

Patriarhul Kiril a ținut azi o liturghie în biserica principală a forțelor armate rusești aflată în satul Kubinka.
În cadrul liturghiei Patriarhul a afirmat că Rusia este o țară ”iubitoare de pace” și a binecuvîntat soldații care luptă pentru Patrie și nu-și cruță viețile pentru binele ei…
”Înrolarea” Patriarhului în armata rusă și înregimentarea, la modul general, a Bisericii Ortodoxe Ruse în armata rusă și în războiul (care nu e ”război” dar operațiune specială în cadrul căruia sînt uciși oamenii ca în război) semnalează un cerc complet: prăbușirea ortodoxiei ca ultimă ”limbă” universală în regiune.
Referința la o tradiție religioasă și la un Dumnezeu comun era unica punte oarecum funcțională între cele două popoare de pînă la război. Celelalte limbaje cu potențial universal nu funcționau: pe de o parte narativele naționaliste construiau trecuturi și viitoruri separate, iar pe de altă parte ambele țări au respins, din varii motive, moștenirea internaționalistă comună în cadrul URSS.
Realitatea că Patriarhia Rusă sub Kiril s-a culcat sub statul rus și sub Putin și au devenit parte a statului rus și a politicii externe a acestuia, a născut, în contrapartidă, o dalaveră cu Patriarhia Kieveană și Biserica ortodoxă. În această istorie, consumată în anii 2018-2019, o parte a bisericii ortodoxe ruse din Ucraina și-a declarat independența și s-a constituit într-o biserică autocefală care să servească necesitățile religioase ale poporului ucrainean.
La fel ca și Kiril, șeful Bisericii Ortodoxe din Ucraina, mitropolitul Epifaniu, binecuvîntează soldații ucrainei ce-și apără Patria și spune că actul de a omorî dușmanul invadator nu este un păcat.
E clar, Kiril se referă la Rusia atunci cînd vorbește despre Patrie iar Epifaniu are în vedere Ucraina cînd zice același lucru. Ceea ce îi unește pe ambii, pe lîngă faptul că se referă la patrii diferite, este că niciunul dintre ei nu se referă la Patria comună creștină – Împărăția lui Dumnezeu, Adam, Eva, Cain și restul mitologiei creștine.
Unul îl vede pe Dumnezeul național vorbind limba rusă, iar altul – ca cetățean ucrainean. Fiecare preferă să localizeze această Împărăție mai aproape de turta boierului pe care îl servește. (Evident ambii se află în erezie din punct de vedere doctrinar, dacă filetismul ar mai scandaliza pe cineva). 
Asta înseamnă că nici ortodoxia nu mai oferă o limbă universală (ori cel puțin mai generală decît idiomul naționalismului) care ar crea poduri între popoare dincolo de capriciile puterii.
Viitorul regiunii va fi probabil naționalist iar ortodoxia, ca un limbaj cu potențial universal, va fi una din victimele colaterale ale acestui război stupid și inutil.


Mar 15 2022

Moldova de mîine…

Vitalie Sprînceană

Războiul a schimbat Ucraina. Și asta e o realitate.
Deși (încă) nu este implicată direct în acest război (și sperăm să nu fie), Moldova este afectată de situația din Ucraina.
Războiul va schimba și Moldova. Încă nu știm cum exact, dar știm că acest conflict e un moment de cotitură în care multe dintre lucrurile care ni se par ”de la sine înțeles” vor fi reașezate pe alte temelii, multe din discuțiile neterminate ale societății moldovenești vor trebui reluate în alți termeni.
De exemplu cea despre educație, cea despre protecția și garanțiile minoritățile naționale, cea despre limba rusă etc.
Citesc o statistică a Ministerului Educației despre înmatricularea copiilor refugiați în instituțiile de învățămînt:

” În ceea ce ține de limba de instruire solicitată, 37 de copii optează pentru limba română, 40 pentru ucraineană, iar 554 din solicitanți aleg limba rusă”.

Altfel spus, 90 % din copii aleg să studieze în limba rusă.
Și cred că proporția va rămîne la fel. Parțial, din motive obiective – Moldova nu a avut nici pînă la război o infrastructură culturală și educațională în limba ucraineană foarte dezvoltată (un liceu și jumătate și o bibliotecă municipală e cam puțin pentru grupul etnic cel mai numeros din țară!). Așa încît, copiii refugiați nu au altă alegere decît să se înscrie în Moldova într-o filieră educațională de limbă rusă. (Ceea ce aduce trauma suplimentară că limba rusă e, la moment, și limba agresorului, iar o realitate în care copiii care fug de un război studiază în limba celui care le-a agresat țara…aduce suficiente traume suplimentare).
La fel (în aceleași proporții) situația va fi similară și pe piața muncii. Ucrainenele și ucrainenii care vor dori să muncească și să locuiască în Moldova se vor confrunta cu situația că pagina de internet a Agenției Naționale de Ocupare a Forței de Muncă practic nu are variantă în limba rusă, că paginile în limba rusă ale instituțiilor de stat (primăriile, diversele instituții de stat ce presteaza servicii) sînt de rîsul găinilor (dacă sînt în genere).
Societatea moldovenească, la rîndul ei, va trebui să accepte mai multă vorbire rusească (și ucraineană), adică mai mult discurs neromânesc în spațiul public, în sistemul educațional.
(Ceea ce nu va fi deloc ușor: îmi povestea cineva că încă în primele zile ale războiului un lector la o universitate moldovenească a refuzat să vorbească cu studenții din grupa rusă în limba rusă din motivul că … e limba ocupantului…Ceva mai încoace, în timpul unei emisiuni la o televiziune locală povesteam istoria asta despre faptul că, dacă Moldova va primi refugiați pe termen lung, va trebui să facă deriva de la modelul imaginar al statului unitar mononaționa, care e doar în capul unora, la realitatea statului multietnic. Interlocutorul din studio, după ce m-a ascultat, mi-a șoptit: Asta nu e bine!)
Asta e realitatea. De care deja trebuie să ne pregătim.


Jan 19 2022

Despre banii noștri…care lucrează pentru altcineva

Vitalie Sprînceană

Foarte rar sînt de acord cu lucruri spuse de Igor Dodon…(E un fel de vîntură lume mai interesat de felul cum arată în oglindă și în presă decît de orice altceva).
Dar e deocamdată unicul om care are curajul (post-factum, că pe vremea cînd avea puterea în mînă curajul îi secase misterios) să vorbească despre faptul că Republica Moldova are niște rezerve valutare care ajută pe alții, fac creștere economică în altă parte, nu au nici un efect asupra stabilității economice a țării și, în vremuri ca astea – cu triplă criză: pandemică, economică și energetică – tare ar prinde bine dacă ar fi băgați în economia națională pentru a acoperi niște creșteri de prețuri, a da ceva viață economiei, a ajuta cetățenii țării să iasă cu bine și sănătoși din criză…
Banca Națională a Moldovei are o rezervă valutară de aproape 4 miliarde de euro, dintre care jumătate sînt sub forma unor titluri de valoare și altă jumătate sub formă de depozite în bănci occidentale. Banii ăștia, care teoretic sînt rezerva pentru vremuri grele (zile negre, cum zice proverbul) alimentează creșterea economică în altă parte (titlurile de stat impulsionează economia țărilor care le-au emis iar depozitele sînt folosite de sistemul bancar occidental).


Moldova nu se atinge în nici un fel de ele – guvernul e gata să se împrumute cu dobîndă la băncile interne, să facă scutiri de TVA, să se împrumute de la donatori externi și alte acrobații (să taie din cheltuieli sociale și de infrastructură) – dar doamne ferește să se atingă de banii ăștia…
O parte din banii ăștia puteau fi folosiți pentru ajutor oamenilor în pandemie (cum au făcut alte guverne), pot fi folosiți pentru acoperirea creșterii speculative a prețurilor la gaze și energie.
Hai să folosesc strategia preferată a economiștilor: analogia cu gospodăria familială. Să admitem că eu, ca familie, am adunat niște rezerve de bani în vremuri prospere și i-am păstrat, ca orice ”om rațional”…Acum însă familia mea trece prin niște vremuri complicate. Ce fac eu, sau orice alt om ”rațional” în situația mea? Evident, mă duc la bancă și retrag o parte din rezervele pe care le-am făcut…Și trec cu bine de vremurile complicate.
De ce nu am face asta ca și societate?
…Găsesc doar două explicații, și ambele-s slabe…
Prima, că ar exista niște reguli de management financiar și o presupusă independență a băncilor centrale și în numele acestor reguli nu ne este permis să umblăm la banii ăia chiar dacă avem nevoie de ei… Regulile astea ”strașnice” evident, se aplică doar unor țări mici, pentru că greii își permit și să se supra-împrumute, și să îi forțeze pe cei mici să își păstreze rezervele valutare la ei și alte trucuri…
A doua, pentru că ideea e a lui Igor Dodon și noi sîntem gata să plătim dobînda de 7 ori la împrumuturi interne sau externe dar să nu fim de acord cu Dodon…
(Evident, nici Dodon nu e întotdeauna de acord cu Dodon, dar asta e altă discuție. Tot tristă). 


Jan 15 2022

Etica și geopolitica colțunilor de lînă

Vitalie Sprînceană
Noul patriotism tare la modă în această iarnă – cel de a rezista prin frig, de a avea demnitate să îngheți și de a umbla prin casă în cojoc doar pentru a face în ciudă lui Putin – e obscen.
Cineva trebuie să transmită asta multimilionarilor, specialiștilor în geopolitica peștelui, bărbilor vorbitoare de la Tv, comentacilor care-s tovarăși de drum ai puterii sau celor plătiți dar și altor moraliști care au umplut facebook-ul, televiziunea, presa și cam toate dispozitivele care emit silabe…E obscen și nerușinat ca inși care colindă lumea în limuzine, avioane private, care toacă mii de euroi pe kofibreikuri sau pe călătorii în Maldive să povestească celor peste 50 % din cetățeni care iau un salariu de pînă la 5000 lei pe lună din care hrănesc și lecuiesc o familie, despre virtuțile termostatului și a colțunilor de lînă…
(Cineva trebuie să le mai zică că această nouă formă de servilism față de guvernare nu are nimic demn și moral – e aceeași capitulare nedemnă a spiritului civic în fața potentaților zilei).
Nu e nici o demnitate în a îngheța, nu e nici un fel de rezistență să dîrdîi de frig – oricît ar gargarisi despre asta pe facebook multimilionarii sau specialiștii în a cheltui mii de euro pe lună pentru laude puterii.
… Am o relație particulară cu frigul – îl suport, dar de nevoie. Nu-s ”friguros” dar îmi place să îmi fie cald, adică să nu îmi pun problema dacă îngheț sau nu și înghețatul să nu fie o alegere.
Am strâns mult frig de-a lungul vieții. O parte din el a fost voluntar și opțional – frigul pe care l-am adunat iarna la discoteca din sat cînd mergeam, pe un ger de -10 fără căciulă și mănuși: aveam o coafură de protejat iar căciula o strica așa că…ea rămînea acasă iar eu mergeam frumos și înghețat la club.
Altă parte din frig a fost îndurată de nevoie, fără ca eu să pot alege ceva…Ori de cîte ori trec toamna sau iarna pe lîngă o băltoacă mă străpunge cîte un junghi în degetele de la mîini: amintirea cînd veneam în cuibote la școală și trebuia să le spălăm la ulucul din fața școlii. Drumul spre școală trecea prin mult-mult-mult glod care se depune pe cizme, pantaloni, scurtă și el trebuia lepădat la ușa școlii. Asta însemna să te apropii de ulucul plin de o apă glodoasă de consistența smîntînii, să iei una din multele cîrpe aruncate jos, să bagi cîrpa și mîna în apa rece ca gheața și să ștergi cizmele…
Intri în clasă iar acolo e doar cald din cauza respirațiilor zecilor de copii. În rest e frig și rece. Reci sînt radiatoarele, reci sînt ferestrele, reci sînt băncile și tabla și creta. Cazangeria funcționează la capacitate redusă și e ca și cum nici nu ar fi. (Frigul în școală a durat pînă în momentul în care cineva s-a apucat și a dărîmat sistemul centralizat de încălzire și a construit în locul lui sobe tradiționale – ele mai scoteau și fum dar reușeau să încălzească sala de clasă la un nivel acceptabil.)
Pînă anul trecut la casa părintească din sat nu am avut gaz…Ne încălzeam cu materie organică, cum s-ar zice acum. Balonul de gaz (butelia) a fost un lux pe care ni-l putea permite doar uneori. Mîncarea o făceam, ca majoritatea oamenilor din sate, la cuptorușul de afară. Băgam pe foc rîpcă, ogrinji, crenguțe, table și bețe de răsărită, haragi putrezi. Așa pregăteam mîncarea, încălzeam apă pentru spălat, fierbeam rufele pentru înălbire…
În casă am făcut focul, pînă prin 93-93, cu cărbuni. Semușka sau gazovîe. Pe urmă cărbunii au dispărut – erau prea scumpi. Am trecut la lemne.
Satul avea mai multe păduri și fîșii forestiere în jur și de acolo ne incalzeam cele o mie și ceva de suflete ale satului. Uneori tata lucra paznic la tăierile forestiere și în acei ani primeam o figură de lemne (nu am mai înțeles nici pînă acum cît lemn înseamnă asta- știu doar că sînt niște metri cubi, mulți). În alți ani nu aveam figură așa că mergeam la pădure și aduceam lemne singuri.
Zilnic, toamna și iarna, după ce veneam de la școală și mîncam, plecam în pădure. Părinții ne pregăteau cîte o bucată de sîrmă, să putem lega sarcina de vreascuri, și mergeam la pădure. Ne duceam și adulți și copii. Luam lemne uscate – nu are sens să tai copaci verzi dacă aduci lemne doar pentru seara aia și pentru dimineața următoare: ele nu ard. Ajungi în pădure, fiecare își căuta lemne pe măsură: noi, copiii, luam vreascuri subțiri, de aprins focul sau pentru cuptoruș, adulții luau lemne mai groase, pentru sobă.
Cînd era zăpadă urcam sarcina de lemne pe săniuță și ne era ușor. Cînd nu era zădapă duceam lemnele în spate…Chestia aia era parșivă: rogi un adult să lege bine sarcina de lemne ca să stea compact, apoi o ridici pe spate și o rotești pînă găsești o poziție așa încît spinii sau crengile să șadă comod pe spate și să nu te înghimpe, apoi găsești un mod în care să apuci sarcina și mergi șontîc-șontîc spre casă. Numeri fiecare pas, mai muți sarcina de pe un umăr pe altul pînă ajungi acasă. Vîntul te șuieră din toate părțile, uneori te plouă și te bate vîntul…Îngheți…Dar nu ai cui te plînge – toată lumea face asta.
Zi de zi, ani la rînd…
Seara, la soba caldă, te bucuri că ai contribuit și tu la căldura casei, te încălzești și te gîndești că mîine iar va trebui să ajungi la pădure…
În jur era frig. Auzeam de la părinți și alți colegi tot istorii despre frig: cineva a făcut tizic să se încălzească și cam scoate fum dar…e cald. Altcineva făcea foc cu coji de nucă. Cineva a pus mobilă pe foc, altcineva s-a încălzit cu toată biblioteca. Oamenii băgau pe foc tot ce arde – încălțăminte, resturi vegetale și animale, mobilă, lemn de construcție, stuf…
Sînt amintiri scumpe, pe care le țin aproape de inimă…Era și un fel de demnitate acolo – cea a unor oameni care luptau zi de zi cu condițiile adverse și supraviețuiau…
Dar nu era nimic patriotic acolo…
Subzistența nu e patriotism, nici sărăcia. De aia înghețatul nu e act de rezistență și colțunii de lînă nu-s armă de luptă.
E rezonabil să te aștepți ca, în secolul XXI (o să folosesc acest trop ros pînă la os) să fie rezolvat măcar problema frigului (V to vremia kogda nashi kosmicheskie korabli borozdiat….) și ca orice definiție a nevoilor și grijilor umane să includă, în această epocă, dreptul la un nivel confortabil de căldură.
Nu trebuie să rezolvăm problema frigului pe cont propriu (așa cum zic martorii termostatului), nici pe contul înghețului voluntar (așa cum zic ”rezistenții” de la TV), ci ca societate.
Avem suficiente resurse interne pentru a mobiliza bani ce ar acoperi creșterile de prețuri la resursele energetice – Banca Națională are niște miliarde de euro care stau degeaba, statul bagă bani în prostii precum Arena (care pot fi reduse), și e demult timpul să umblăm la reforma sistemului fiscal pentru a adopta un sistem progresiv – nu e normal ca cei cu 10 apartamente și sute de mii de lei venituri să plătească tot 12 % impozit ca și cei care ridică 7000 lei și stau în chirie.
Apoi mai sînt bani care se duc anual în paradisuri fiscale și ei trebuie opriți. Apoi anulate paradisurile fiscale precum IT. Apoi reduse scutirile și privilegiile unor sectoare precum Horeca care are reduceri la TVA…Apoi de gîndit la eficiența energetică a clădirilor, unde e posibil, la utilizarea resurselor regenerabile…
Dar înghețatul în colțuni de lînă nu e o opțiune.


Dec 22 2021

Mîndria de a fi…prostit

Vitalie Sprînceană

Sînt mîndru că sînt cetățean al Republicii Moldova, că mă tratez în spitale fără ascensor ori uneori fără încălzire, că copiii îngheață în școli, că bătrînii au pensii sub pragul subzistenței dar că banii noștri care ar contribui la rezolvarea acestor probleme sînt înglodați în Arena de la Stăuceni…

…Spitalul raionul din Telenești (în imagine) nu are ascensor. Și nici nu a avut vreodată. Mă rog, e o clădire cu doar două etaje și poate..nici nu e mare greutate să ridici un etaj pe scări. Asta dacă ești sănătos.
Pentru că clădirea e totuși una de spital iar acolo grupul țintă de cetățeni care nu prea au sănătate și vin să și-o refacă.
La spitalul raional din Telenești sala de operații e la etajul 1, iar sălile de recuperare (așa-zisele palate) sînt la etajul 2. Ceea ce creează anumite incomodități – pacientul/pacienta, dacă e grav, e operat la etajul 1 iar după operație trebuie transportat la etajul 2 la recuperare.
Nu întotdeauna este suficient personal medical pentru a transporta pacienții la recuperare de la etajul 1 la etajul 2 așa că pacienții se văd nevoiți, de obicei, să își găsească singuri pe cineva care să îi urce pe scările înguste (cum ar veni, dacă ești bolnav, trebuie să te gîndești cum să găsești 1-2 oameni sănătoși care să te ”plimbe” cu targa de la un etaj la altul). Alteori apropiații lor colindă străzile din împrejurimi sau iau pe cineva din piață pentru a face treaba asta…
Personalul nu e de vină pentru situația asta: personal pur și simplu nu prea este. Și dacă este atunci e insuficient.
Starea asta de lucruri (un spital fără ascensor în care bolnavii trebuie să se gîndească și ei cum vor ”urca” pe targă de la etajul 1 la 2, nu e doar la spitalul raional din Telenești…Cred că-i la fel în majoritatea spitalelor raionale din Moldova (cel puțin e la fel în cele 10-15 pe care le-am văzut eu)…
Asta e îngrijirea medicală de care beneficiază cea mai mare parte a populației țării, cei care nu au bani de MedPark sau de Centrul de Analize German (ele-s aici doar ca ilustrație, nu că aș avea ceva împotriva lor). Și situația e neschimbată de zeci de ani.
Nu se va schimba, evident, nici la anul.
Pentru că în bugetul de stat pentru anul 2022 nu s-au găsit bani pentru un ascensor pentru spitalul raional din Telenești. Nici pentru alte dotații de care ar avea nevoie spitalul.
S-au găsit însă bani pentru altceva. De exemplu pentru salarii de 80 mii lei lunar pentru judecătorii CC (echivalentul pensiei anuale a 3-4 pensionari de la țară)…
Tot în buget s-au găsit bani pentru o altă nedreptate – alocarea a 68 milioane de lei pentru Arena Națională. Asta pentru anul 2022.
Ca să fie nedreptatea (și nesimțirea) și mai mare, azi Guvernul a alocat 67 milioane de lei pentru Arena Națională…din contul bugetului pentru anul 2021.
E mult sau puțin acești 68 +67=135 milioane de lei pentru un obiect inutil, pornit de guvernarea oligarhică, continuat de guvernarea ”coruptă” și care urmează a fi finisat de ”guvernarea oamenilor buni”?
Hai să punem acești bani într-un context al priorităților statului în cel al priorităților de investiție – cheltuielile de investiție ale statului sînt modurille în care planificăm și construim viitorul.
135 milioane de lei investiție în Arena Chișinău sînt…de 4 ori mai mult decît bugetul total de investiții al Ministerului Culturii pentru anul viitor (34 milioane votate de Parlament)… Ceea ce înseamnă că viitorul pregătit de guvern…e fără cultură. Ne așteptam la ceva mai mult de la un parlament plin de ”oameni culți”.
135 milioane de lei aruncați în vînt la Stăuceni – Arena e o schemă imobiliară și financiară care îmbogățește doi oameni și sărăcește o țară întreagă – înseamnă de 3 ori mai mult decît bugetul de investiții al Ministerului Sănătății (43 milioane). Și asta în an pandemic. Și asta în pandemie…
Asta înseamnă că în domeniul sănătății guvernul are aceleași priorități: cine poate, supraviețuiește, cine are de murit să moară.
O parte din acești bani (din miliardul de lei pe care îi plătim pentru Arenă) puteau să ajungă la spitalul raional din Telenești pentru ascensor sau pentru un spațiu amenajat pentru dializă (ca să nu meargă bolnavii de dializă tocmai la Chișinău de trei ori pe săptămînă).
Arena Națională, mai degrabă decît bătutul pe loc pe dosarul ”miliardului furat”, reprezintă testul de ruptură sau continuitate al guvernării actuale. Adică, măsura schimbării: faci o ruptură cu bandiții cleptocrați și politica lor de sărăcire a bugetului public ori continui implementarea proiectelor lor inutile cu o altă ”justificare”?
Cum guvernarea ”oamenilor buni” e, ca și guvernările precedente, o guvernare lașă (arogantă, dar oricum lașă), decizia de azi a venit pe furiș. În septembrie, cînd subiectul transferului de bani către Arenă a apărut pe ordinea de zi a ședinței guvernului, prim-ministra Gavriliță a amenințat că va face o evaluare-investigație-cercetare despre schemele din jurul proiectului, oportunitatea construcției obiectului, interesele din jurul lui etc…
În nota informativă a deciziei de azi nu era nimic despre evaluare-investigație-cercetare. Pentru că…nu s-a făcut. Și pentru că între timp guvernarea oamenilor buni a învățat o lecție de la celelalte guvernări ale oamenilor răi – dacă ceva nu îți convine, te prefaci că nu există.


Nov 16 2021

Investițiile provenite din paradisuri fiscale sînt toxice întotdeauna…

Vitalie Sprînceană

PAS împinge, de cîteva săptămîni, un proiect de lege care interzice investițiile provenind din paradisuri fiscale în domenii considerate a fi de importanță pentru securitatea statului – comunicații, telefonie, criptare, robotică, aviație, explozive, mass-media…
Inițiativa e bună – banii din paradisuri fiscale sînt bani furați care se întorc înapoi în spațiile din care au fost furați cu un nou ambalaj de bani ”cinstiți”, tocmai potriviți pentru a fi utilizați ca și investiții ori active curate.
Mai zic, inițiativa e bună, doar că…timidă.
Întrebarea, pentru mine, nu e de a ști dacă securitatea statului va fi protejată cînd interzicem investițiile în telecomunicații și criptare provenite din paradisuri fiscale. Probabil va fi mai protejată, chiar dacă se pot imagina contracte dubioase și cu contractori militari venind din jurisdicții ”transparente”. La urma urmei, nu e diferență dacă SIS te monitorizează cu soft cumpărat de la o firmă dubioasă de pe Insulele Cayman sau de la o firmă israeliană care dă bon fiscal…
Întrebarea fundamentală ar fi dacă investițiile din paradisurile fiscale ar trebuie permise în genere în vre-un sector economic. Pentru că eu nu le găsesc nici o justificare nicăieri, fie că e vorba de domenii ce țin de securitatea statului, fie că e vorba de domenii ce țin de bunăstarea societății.
Să dau un exemplu: sectorul construcțiilor și piața locativă. Legiuitorii PAS nu-l văd ca fiind strategic pentru securitatea statului (de parcă mass-media e mai importantă decît locuința) și de aia nu-l includ în lista sferelor protejate de investițiile din paradisuri fiscale. Asta dă posibilitate unor conglomerate precum Blackstone Group, care dirijează active imobiliare de aproape un trilion de dolari, să folosească diverse jurisdicții fiscale netransparente pentru a cumpăra locuințe în Spania, Olanda, SUA, Marea Britanie pe care să le închirieze la prețul la care vrea, să evacueze oamenii din locuințe și să dicteze sfera locuințelor după plac. Asta a fost extrem de dureros pentru societatea spaniolă sau cea americană imediat după criza din 2008-2009…
Exemple din astea se pot găsi în fiecare sector.
Să tragem linia: investițiile din paradisuri fiscale trebuie interzise în genere în Moldova.
PAS poate face și mai mult – să se alăture inițiativei globale pentru un impozit unic pentru corporații. Inițiativa asta tocmai a fost confirmată la COP26…Îs peste o sută de țări semnatare. Moldova nu e printre ele.