Apr 26 2020

Carantina și imaginarul politic

Vitalie Sprînceană

Proteste, ritualuri religioase, muncă, socializare… situația de carantină a făcut vizibilă dependența majorității practicilor noastre politice, culturale și religioase de proximitate și interacțiune fizică, față în față…

Cu ocazia asta putem vedea cît de mult depinde imaginarul nostru politic de acțiuni fizice în spații fizice… Pichete, proteste, adunări, blocări, ritualuri, acțiune non-violentă – toate presupun oameni care fac lucruri cu alți oameni în spații fizice – discută, ocupă spații, blochează, pichetează etc.  

Retorica tehnocrată a schimbărilor radicale produse de internet trebuie amendată – internetul, rețelele sociale, noile media – toate nu sînt decît apendice și instrumente auxiliare ce servesc mobilizarea politică în spații fizice…

Adică, oricît de stridentă și gălăgioasă ar fi discuția despre instrumentele de mobilizare și organizare on-line, de cele mai multe ori acestea nu sînt decît…instrumente care să ne ajute să ne adunăm și să facem chestii în spațiul fizic… (Internetul politic nu are încă un imaginar pozitiv al său, doar o parte întunecată, aia de supraveghere…)

Încă nu am văzut pe perioada acestei stări de carantină modele de acțiune on-line (petițiile tot nu-s utile decît prin faptul că fac referință la posibilitatea unor scrisori și adresări pe hîrtie) ce ar reuși deopotrivă să captureze imaginația, să fie ”periculoase” pentru putere și să mobilizeze mulți oameni pentru schimbare. 

Carantina ne face să chestionăm noțiuni de bază ale vocabularului și imaginarului nostru politic…Ce înseamnă ”comunitate” dacă oamenii nu se pot aduna în spații fizice și stau izolați în fața propriilor dispozitive? Ce mai înseamnă ”adunare” fără ca oamenii să aibă posibilitatea de a se aduna? Ce mai înseamnă ”democrație” dacă instituțiile statului lucrează on-line (de exemplu în Moldova dispozițiile Comisiei pentru Situații Excepționale intră în vigoare…de la momentul publicării lor nu în Monitorul Oficial ci pe pagina de internet a guvernului)? Ce mai înseamnă ”protest” și dreptul la întruniri dacă ni se interzice să ieșim din casă? Ce mai înseamnă ”secretul corespondenței” dacă poșta și-a suspendat activitatea?  Ce mai înseamnă participare?
Constatăm că ele depind în mod crucial de interacțiuni fizice, de proximitate, de comunicarea față în față…

Carantina, după cum zic epidemiologii, s-ar putea să fie o prezență de lungă durată (putem aștepta la sigur un nou val de coronavirus în toamnă)… 

Asta înseamnă că și restricțiile actuale se pot păstra un termen indefinit…

Ar trebui să reactualizăm și să renovăm imaginarul și repertoriul nostru politic.



Apr 25 2020

Biserică și partid…în URSS și după.

Vitalie Sprînceană

Este Biserica Ortodoxa de azi mostenitoare a bisericii ortodoxe din Uniunea Sovietica?
..Am fost intrebat azi la o emisiune radio despre trecut…
Nu am reusit sa raspund atunci asa ca o fac acum:
Biserica Ortodoxa de azi e mostenitoarea unica a partidului comunist. ( Ca stil de viata, ca nomenklatura, ca ideologie institutionala).


Apr 4 2020

#Staiacasă ca un lux.

Vitalie Sprînceană

Pe durata acestei pandemii Moldova salariului minim (vînzători, măturători, personalul care face livrări, polițiști, personal medical, unii muncitori din textile și automotive, funcționari publici) lucrează pentru ca Moldova salariului mediu și deasupra (IT, pr-iști, marketologi, smm-iști, experți, deputați) să poată sta acasă.

În alte părți e la fel.


Apr 2 2020

Pandemia ca repetiție

Vitalie Sprînceană

Din lecturile despre alte pandemii cel mai mult îngrijorează similaritățile, lucrurile care se repetă…
E vorba desigur și de micile exemple de eroism și abnegație care se văd în timpul pandemiilor. E vorba și de micile exemple de egoism și izolare (avem grijă doar de cei apropiați și restul măcar să crape).
E vorba și de marile minciuni și nesăbuințe.
Cum ar fi, de exemplu, tendința de a căuta un agent străin (țară, etnie) care ar fi responsabil de apariția și răspîndirea virusului…
Sigur că știți despre ce e vorba – de Trump vorbind că e vorba de un virus ”chinezesc” (ca și cum liliecii au naționalitate), de presa glossy din toată lumea vorbind despre un virus ”originar în China comunistă”, de alți covidioți răspîndind istorii despre faptul că virusul a fost conceput într-un laborator în Wuhan, de ambasadorul SUA de la București vorbind de Huawei și că pandemia ar avea ceva treabă cu războiul tehnologic dintre SUA și China, de legiunile de negaționiști din Estul Europei care zic că virusul e ”produs american” sau e fabricat de Soros și lobby-ul gay pentru a anihila grupuri incomode (sînt mai multe variații)…
Istoria asta nu e nouă și nici măcar nu e invenția lui Trump – ea e parte a unei uitări istorice și se repetă cu orice mare tragedie biologică.
Gripa ”spaniolă” de după al doilea război mondial e un bun exemplu. Ea a rămas în istorie ca fiind ”spaniolă” doar pentru că spaniolii nu-și cenzurau presa și raportau credibil despre epidemie și evoluția ei. În țările beligerante, boala era pusă pe seama dușmanului.
Înainte de a fi ”spaniolă” gripa aia a fost, în presa americană, de origine ”germană”. Presa americană scria că virusul influenza, cel care a omorît mai mulți oameni decît războiul care tocmai se termina, a fost fabricată în Germania și a fost adusă în SUA cu un submarin.
(Ceva vreme după sfîrșitul pandemiei cercetările au arătat că, cel mai probabil epidemia s-a născut undeva într-o periferie rurală din SUA, dar adevărul nu mai interesa deja pe nimeni).
Evident că ne e greu să acceptăm că virusul e o entitate biologică fără naționalitate, că nu recunoaște cetățenii și religii și etnii (doar diferențe de clasă). Evident că ne e greu să acceptăm că fiecare dintre noi poate fi recipient, purtător și laborator pentru acest virus. E mai ușor să aruncăm cu pietre în ceilalți.
Și să ne îngropăm, împreună cu ceilalți, morții.
Pe o parte din care i-am fi putut salva.


Dec 25 2019

Crăciunurile moldovenești ca obiect de studiu

Vitalie Sprînceană

Clasa aspirațională moldovenească, de la sat și de la oraș, a umplut ieri rețelele sociale cu crăciuneli: brazi, luminițe, decoruri, șeminee, pături și pulovere roșii cu motive de reni, felicitări și urări. Celebrează Crăciunul. Unii acasă, alții pe plaje în destinații exotice, alții în munți. Retorica este: sărbătorim în rînd cu lumea bună/civilizată/avansată/occidentală.
E o ”tradiție mai veche”: clasele aspiraționale locale – mica nobilime, puțina burghezie urbană, aristocrația scăpătată, nomenclatura și elita roșie, clasa mijlocie și creativă de acum – întotdeauna ”s-au sincronizat” cu ceva afară…Cu Parisul (și limba franceză), cu Odesa, cu Moscova, cu New York-ul și iar Parisul acum…
Clasele populare sînt încă în plin post și au vreo 14 zile pînă la Crăciun. Pentru ele 25 decembrie e o zi obișnuită de muncă…Retorica lor: sărbătorim cum am sărbătorit la părinți și la bunei.
…Este, evident, și o comoditate în a avea două Crăciunuri: cum majoritatea orășenilor moldoveni sînt cu origini rurale, aceștia își celebrează un Crăciun cu copiii sau prietenii lor și un altul cu părinții de la țară sau din micile orășele.
Dar e vorba și de o distincție culturală pe care clasa aspirațională o construiește pentru a se deosebi de ”restul lumii”.
Celebrarea Crăciunului pe 25 decembrie e un semn de ”civilizație” și ”apartenență la lumea civilizată europeană”
În contrast, Crăciunul de pe 7 ianuarie e văzută ca o practică retrogradă, un atașament rudimentar și primitiv față de o lume înapoiată (nu de puține ori aud că e timpul să avem doar un singur Crăciun, că e o anomalie că băncile nu lucrează pe 7-8 ianuarie ca în toată lumea, că doar noi și rușii celebrăm Crăciunul pe 7, că doar votanții știm noi cui celebrează pe 7 etc).
Crăciunurile moldovenești rămîn un prilej excelent de studiere a tensiunii dintre ”modernizare” și ”tradiție”, a stilurilor de consum cultural, a modelelor aspiraționale ale clasei medii locale.


Jan 4 2019

Despre extractivismul științelor sociale

Vitalie Sprînceană

Interesantă (și foarte tulburătoare) idee întîlnită în ultima carte a lui Boaventura de Sousa Santos ”The End of the Cognitive Empire: The Coming of Age of Epistemologies of the South” despre extractivismul care este caracteristic științelor sociale moderne: ele extrag cunoaștere, informație sau opinii de la subiecți (prin chestionare, experimente, anchete, interviuri) pe care le trec apoi prin diverse filtre și le prezintă ca fiind cunoaștere științifică.
Populațiile care oferă această cunoaștere primară, din care este ulterior construită cunoașterea științifică, nu rămîn cu nimic.
În contrast, Santos propune o metodologie în care cunoașterea are loc împreună cu subiectul în loc de cunoașterea despre subiect.


Dec 15 2018

Poștași…

Vitalie Sprînceană

Anul acesta, de Ziua Abonatului, n-o sa mai abonez nimic. 
Nu mai e poștaș/poștașă in sat si oricum nu mai are cine sa duca ziarele oamenilor. 
Aici sintem ca societate. Aici, ca societate, am pierdut lupta contra propagandelor externe și interne de orice fel. 
Pentru că, dacă gazeta ta nu poate ajunge la oameni (și gazeta e mijlocul de informare cel mai ieftin), atunci oamenii se vor informa altfel – de la tv, de pe internet…Acolo unde spațiul pentru gîndire critică, pentru puncte de vedere alternative este mult mai mic, acolo unde mizele și luptele sînt mult mai mari (profit, click bait, troli, interese economice, politice și geopolitice etc).