Oct 18 2021

Convenția de la Istanbul și fantomele ei…

Vitalie Sprînceană
Mitropolitul Vladimir a scris o postare-avertizare pe pagina Mitropoliei în care se arată indignat de mai multe decizii ale guvernării: cea de a transforma furtul miliardului în datorie publică (de acum cîțiva ani), cea de a stabili pensia minimă sub nivelul minimului de existență și nu măcar la nivelul salariului mediu, cea de a nu rezolva încă problema gazelor naturale în ajun de iarnă, cea de a aresta procurorul general al țării pe motive inventate, cea de a consolida verticala puterii în stat, cea de a continua cheltuirea a sute de milioane de lei pentru construcția Arenei Chișinău.
Mitropolitul a declarat tranșant; ”este cu totul inadmisibilă promovarea și adoptarea unor legi ce ar contrazice istoria, credința ortodoxă, cultura și moralitatea, dar și tradițiile poporului nostru.”
O indignare legitimă, evident, și binevenită…
Glumesc.
Nu interesează pe mitropolitul-limuzină nimic din toate astea. Principalul bărbat în rochie a țării doar și-a exprimat un fel de mînie că Parlamentul a adoptat, între altele, o lege care protejează femeile de ”sfînta bătaie” pe care partenerii lor se credeau ”în drept” s-o aplice.
Mitropolitul, și nici biserica pe care o păstorește nu au probleme cu bătaia pe care o iau regulat femeile din Moldova. Pe ei îi ”doare” nu durerea femeilor, ci faptul că aceasta ar putea, în sfîrșit să se termine…
Tot legat de sperietoarea pe care o tot agită socialiștii, foștii troli democrați și mitropolia în legătură cu Convenția de la Istanbul (pe numele ei complet, Convenția privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice) mă gîndeam că, în anumite circumstanțe aceasta chiar nu ar fi fost necesară sau obligatorie. Și Moldova se putea lipsi de ea.
De exemplu, dacă biserica ortodoxă din Moldova se pronunța hotărît și constant, zi de zi, an de an, prin toate mijloacele și instrumentele împotriva violenței domestice și violenței împotriva femeilor: predici, condamnări morale, luări de atitudine, acțiuni de ajutorare a femeilor victime, mecanisme de mobilizare a comunității împotriva violenței de gen etc.
La fel și ”moraliștii” din Partidul Socialiștilor. Aceștia, pe de o parte sînt suficient de ipocriți să nu-și amintească că în 2019, cînd Kozak le-a dat ordinul să nu voteze cu oligarhul, au semnat în Acordul de Coaliție cu Acum și promisiunea de a ratifica Convenția. Dar memoria le e scurtă. Mai scurtă decît deputăția lui Igor Dodon.
Pe de altă parte, dacă în loc să tot poarte horugviile cu ”valori tradiționale” și să tolereze tacit violența față de femei, socialiștii ar fi consolidat și multiplicat instrumentele prin care statul și instituțiile sale protejează femeile de violență, luptă împotriva cauzelor structurale ale acesteia, are grijă ca violența de gen să fie pedepsită probabil semnificația și utilitatea Convenției nu era atît de mare…
Și adoptarea ei nu era atît de imperioasă.
Mă rog, știm cu ce s-au ocupat atît Mitropolia cît și partidul ”valorilor tradiționale” – au strîns rublă și dividente politice pentru zile mai rele.


Sep 29 2021

FC Sheriff, apartenențele, teritoriul…și fotbalul

Vitalie Sprînceană
Dacă tot vorbește azi toată lumea despre fotbal…hai să folosim această temă ca o platformă mai largă pentru o discuție despre sport și lumea în care trăim. (Separatismul e o chestie secundară aici).
Lumea care comentează indignată că ”FC Sheriff nu reprezintă Moldova” are dreptate. În sensul direct, de drepturi de proprietate (a imaginii, companiei care deține clubul) echipa aparține oligarhului Gușan (care își are ca loc de muncă ”Transnistria” după cum oligarhii moldoveni își au locul de muncă ”în Moldova”). Dar exact în acest sens, FC Sheriff nu aparține nici Transnistriei și nici Tiraspolului.
Dacă vremurile s-ar schimba (de exemplu corporația Sheriff ar falimenta ori Gușan s-ar apuca să scoată petrol în Irak) echipa s-ar muta fără probleme, chiar păstrîndu-și numele. Ca să dau un exemplu: Shakhtar Donețk (echipa din aceeași grupă a Ligii Campionilor) nu joacă de ani buni în Donețk (ba la Lvov, ba la Harkov, ba în Kiev) și nu prea are treabă directă cu acel oraș, dar tot e oficial ”Shakhtar Donețk” din rațiuni ce țin de imagine și de istorie, nu de teritoriu. Ca să imaginez un scenariu (im)posibil: Sheriff se poate muta și Bagram sau Jakarta și tot Sheriff Tiraspol să rămînă.
Aceeași lume care zice că ”FC Sheriff nu reprezintă Moldova” ori nu îi reprezintă pe ei ca moldoveni nu au dreptate în egală măsură. Formal echipa joacă în campionatul Moldovei și a participat din cota Moldovei în Liga Campionilor deci pentru birocrații de la UEFA și FIFA (două printre cele mai corupte organizații) echipa e moldovenească. Pe hîrtie.
(Cei care zic că această participare în Liga Campionilor nu ajută fotbalul moldovenesc tot nu sînt sinceri pînă la capăt: dacă Sheriff face un scor bun, va crește coeficientul Moldovei în clasamentele UEFA și în anii viitori mai multe echipe moldovenești vor putea participa în cupele europene și vor avea și anumite privilegii – de exemplu calificare directă în rundele 2, 3 sau chiar în faza grupelor).
Mai e însă și un alt aspect al apartenenței și identificării fanilor cu Sheriff, și a Sheriff-ului cu Moldova despre care trebuie să vorbim.
În realitatea noastră curentă, multe dintre apartenențele și afinitățile pe care le avem de cele mai multe ori nu sînt prestabilite, ci alese.
Oamenii, mai ales cînd e vorba de echipe de fotbal, sau de autori preferați, sau de branduri de îmbrăcăminte ori tehnică și le cam aleg. Și dacă ai tot dreptul să te ”identifici” cu Apple, Iphone, Puma, Nike sau FC Liverpool și ele ajung să reprezinte în mod arbitrar pentru tine diverse chestii – eleganța (Apple), succesul (Iphone), tradiția (FC Liverpool) atunci nu prea ai argumente să zici că oamenii nu se pot identifica cu FC Sheriff și nici că FC Sheriff nu te reprezintă.
Pentru că reprezentările și asocierile astea între branduri, oameni și țări sînt egal de arbitrare. Și dacă, dintr-un colț de Telenești, Sîngerei sau Cimișlia te identifici cu FC Barcelona (și zici că ea te reprezintă), ori cu Juventus sau Manchester United, exact la fel te poți identifica cu (și să fii reprezentat de) Sheriff sau FC Astana… Dacă vrem să introducem o riglă morală (și o facem) hai să fim corecți. Boicotăm Sheriff că e echipa separatistă? Lăudabilă poziție. Dar hai, din aceeași poziție morală, să boicotăm Apple și producția lor pentru că poluează mediul și exploatează muncitori și hrănește crima organizată și dictaturi în diverse colțuri ale lumii.
Pozițiile morale îs așa: ori îs coerente și pînă la capăt, ori îs parțiale și ipocrite.
O altă discuție, la fel de interesantă este cea despre relația dintre fotbal și teritoriu.
E o iluzie să crezi că teritoriul contează în fotbalul de club.
Lumea care vorbește despre Sheriff că ar reprezenta Transnistria și Tiraspolul (și nu Moldova și Chișinăul) nu prea a văzut componența echipelor pe teren ca să vadă că, bunăoară, nici un jucător al echipei din Tiraspol nu era nu doar transnistrean, ci nici măcar moldoveni. Greci, luxembrughezi, uzbeci, bosniaci etc – asta era echipa transnistreană. Nici madrilenii nu erau tocmai ”madrileni” (ei au avut doar doi jucători spanioli în teren) și cam asta e toată realitatea fotbalului din Liga Campionilor. Echipele astea reprezintă doar banii oligarhului/patronului care bagă banii.
Echipele mari, alea care joacă în Liga Campionilor și-au pierdut demult legătura atît cu țările în care activează cît și, dar mai ales, cu orașele în care au apărut și de care și-au legat istoria.
Cîți parizieni sînt la PSG? Ori francezi în genere? Cîți jucători originari din Liverpool are echipa FC Liverpool? Cîți jucători londonezi are Chelsea Londra, ultima cîștigătoare a Ligii Campionilor? E deja fapt curent ca echipele în Anglia să iasă pe teren fără nici un jucător englez.
Dacă jucau doar cu jucători locali (cum e fantasma din capul celor care critică pe FC Sheriff) echipe precum FC Liverpool sau Real Madrid nu pupau Liga Campionilor. Poate FC Barcelona ar fi o mică excepție deoarece perioada de glorie a echipei a cuprins o generație fenomenală crescută la pepiniera din La Masia, dar și aia a fost excepție. Mai e si Atletico Bilbao care joacă bine doar cu jucători basci și ăsta tot e un model interesant. Dar Atletico Bilbao nu prea cîștigă Liga Campionilor.
În epoca fotbalului comercial globalizat, echipele, inclusiv cele pretins locale, nu-s decît circuri globale comerciale ambulante, legate de orașe întîmplător, dar legate mai tare și mai strîns de tot felul de fluxuri de bani murdari, semi-murdari și mai ”curăței” din petrol, contrabandă, fonduri de investiții, bănci, automobile, case de pariuri etc.
Localul, teritoriul e doar un pretext, o notă de subsol adăugată la imaginea echipei, un fundal sau o culoare frumoasă peste niște bani murdari.
Deteritorializarea jocului e vizibilă în faptul că majoritatea marilor echipe iau mai mulți bani din vînzarea tricorilor în alte părți ale lumii, sau din drepturi de televiziune pentru retransmisiunea meciurilor decît din vînzarea de bilete la meciuri pentru fanii locali.
Și direcția în care evoluează lumea fotbalistică e tot spre deteritorializare. Unica legătură ce încă nu poate fi ruptă e cea cu banii (și ea e mai problematică).
După cum s-a văzut în scandalul cu Super Liga europeană, cluburile și proprietarii lor sînt demult gata să se lepede de corsetul ”teritorial” și să joace într-un format în care echipe ce nu reprezintă decît bani să joace pentru a aduce alți bani. Dacă era o posibilitate să facă Super Liga Europeană pe Lună, Abramovich, Perez și ceilalți o făceau.
Există fotbal local? Evident, dar ăsta nu apare la televizor și cu atît mai mult în Liga Campionilor. Cei care vor fotbal local să meargă în campionatul regional și cel de amatori, acolo echipe din diverse sate și orășele se luptă între ele pe terenuri cu gropi și buruieni, pe care în timpul liber pasc oile și vacile. Și asta nu e rău. E genul de fotbal care a dispărut din cauza invaziei fotbalului ca spectacol, pompat cu bani ca să scoată și mai mulți bani.


Sep 9 2021

Pensiile s-au majorat. Acum e timpul să crească!

Vitalie Sprînceană

Chiar și majorată, pensia minimă rămîne oricum sub minimul de existență (2000 contra 2100 lei), adică pensionarii încă sînt sub pragul supraviețuirii, și tot sînt încă tehnic ”morți” de sărăcie.

Pensiile trebuie crescute încă foarte drastic așa încît, la o primă etapă să fie măcar cu 30-40 % peste minimul de existență iar la a doua etapă, ce trebuie să vină rapid, se fie măcar 30-40 % din salariul mediu pe economie.

E o temă deopotrivă de morală și de economie.

Una din discuțiile pe care am tot auzit-o în legătură cu această temă a fost despre ”de unde luăm banii?”, pentru că statul nu i-ar avea acum.

Nu știu dacă statul îi are sau nu, în sensul în care statul i-ar avea probabil dacă ar limita evaziunea fiscală, salariile la plic, schemele de transfer a banilor în paradisuri fiscale, subdeclararea bunurilor de lux etc.

Dar chiar și dacă am porni de la premiza că statul ar fi cumva pe 0 cu finanțele, tot ar exista soluții.

Statul ar putea, evident, emite obligații. Ori să se împrumute. 

Esența economică a pensiilor e că acestea reprezintă, pînă la o anumită limită, bani care intră rapid înapoi în economie. Adică, sînt cheltuiți imediat cum vin pe energie electrică, medicamente, alimente, haine, servicii și produse. Nu ai de ce să te temi că moș Ion și mătușa Ileana vor scoate banii în paradisuri fiscale (cum s-a întîmplat cu mega-creditul pe care guvernul l-a dat în 2014-2015 băncilor). 

Evident, așa cum îmi zicea cineva, dacă farmaciile ți-s înregistrate în paradisuri fiscale, ori companiile de energie electrică reprezintă căpușe/scheme de estorcare a banilor, banii din creșterea pensiilor vor ajunge și în paradisuri fiscale. 

Dar oricum, majoritatea lor rămîn în economia națională și vor alimenta creșterea economică locală. 

Nu poți să faci economie capitalistă prosperă și bogată cu oameni săraci.


Sep 8 2021

Despre presă, oligarhat și corporații…

Vitalie Sprînceană

Dezvăluirea de azi, despre înrudirea între o jurnalistă ”luptătoare cu oligarhia” și un oligarh e scandal și scandaloasă doar în măsura în care personajele implicate sînt extrem de cunoscute și influente. 

Paradoxul așa-zisului scandal e că deși acesta se referă la o situație aproape obișnuită ce se întâmplă în mod frecvent – cînd mass-media ”independentă” face alianțe cu corporații, afaceriști și bandiți dubioși – lumea a reacționat de parcă chestia asta s-ar fi întîmplat pentru prima oară. 

N-o să o fac pe justițiarul că nu mă interesează cîștigurile ”morale” imediate, dar tot nu mă pot abține să nu menționez că, de ani de zile am tot semnalat deriva ”așa-zisei” prese, atît cea angajată cît și cea care își zice independentă. 

Despre troli, oameni plătiți să scoată murdărie ori să murdărească și care își mai zic și presă nu prea e nimic de spus. Acolo lucrurile sînt clare – e vorba de mercenari și mercenare care sînt plătiți pentru ticăloșie. 

Mult mai gravă, și mai neobservată (dar constantă) a fost și rămîne a fi deriva așa-zisei prese ”de calitate”, care mai e cunoscută ca și ”independentă”, ”neafiliată” etc. 

N-o să reiau zecile de cazuri dar hai să menționăm totuși cîteva procese care s-au petrecut în presă, în fundal, în ultimii ani:
– instaurarea unor dictaturi personale ale proprietarilor în interiorul unor redacții, în detrimentul independenței editoriale și protecției jurnaliștilor (mai țineți minte cum 10 TV a concediat întreaga echipă pentru că l-a criticat pe Plahotniuc?). Jurnaliștii au fost puși la cheremul unor boieri care au ciopîrțit cum au vrut programe editoriale, au dat afară oameni etc. Evident, asta nu s-a întîmplat doar la Publika și 10 TV – știm cazuri cînd au fost dați afară oameni din presa ”independentă” și ”antioligarhică” pentru un laik pus nu unde trebu. Protecția muncii jurnalistului ca și muncă, constituirea unor sindicate  – ar fi ajutat, dar uniunea jurnaliștilor are alte treburi iar jurnaliștii înșiși urăsc sindicatele mai mult decît pe proprietari. 

– capitularea presei în fața oligarhilor și a partidelor de la putere. Povestea veche – unor jurnaliști tare le place să aibă acces la ulciorul cu miere, de aia se înscriu în armatele mediatice ale celor de la guvernare. Cînd se schimbă conducătorul, armata mediatică trece la noul conducător. 

– capitularea în fața banului mare al corporațiilor și a banilor murdari. Să amintesc cum brigăzi de jurnaliști moldoveni din presa ”de calitate” vizitau Turcia din banii unei mafii medicale pentru a spăla imaginea unui spital implicat într-o schemă de spălat bani prin ”caritate”? Asta e doar unul dintre cazurile cele mai cunoscute. Altfel, presa ”independentă” lustruiește zi de zi și foarte harnic imaginea corporațiilor. Zeci de portaluri distribuie știri despre cît de inovațional va fi noul magazin Kaufland (chiar dacă magazinul taie cîteva zeci de copaci), alte zeci de portaluri spală imaginea companiilor de construcție care demolează centrul istoric, spațiile verzi și construiesc aiurea. O fac ca și publicitate, o fac ca și ”advertoriale” (un fel de știri laudative), o fac ca și știri de interes public. O parte a mass-media ”independentă” merge atît de departe în colaboraționismul cu corporațiile încît ajung să înjure cetățenii care se opun acestora (doar cîțiva ani în urmă o companie ce dorește să schilodească parcul Valea Trandafirilor înjura, prin paginile unui portal, cetățenii care îndrăznesc să o critice și să aibă altă părere). Doar cîțiva ani în urmă Union Fenosa se războia, prin intermediul redacției ziarului Săptămîna, cu cei care se îndoiau de necesitatea creșterii tarifelor la energie…

De cele mai multe ori etica corporativă înlocuiește etica jurnalistică. 

Apu, trebuie cumva să hrănim familiile, zic unii lăutari din aceste instituții. Adevărat, trebuie, dar gîndiți-vă și la preț… 

Evident, și aici sînt soluții – colectare de fonduri, subsidii de stat pentru presă (la cîți bani aruncă statul pe obiecte inutile precum Arena Chișinău, puteam avea o presă diversă și critică sprijinită din bani publici, nu acest amplificator de isterie și filtru al reflecției critice).

Aceste mici înfrîngeri cotidiene ale ”independenței” presei au contribuit cel puțin la fel de mult la erodarea încrederii și credibilității presei precum ”scandalul” de azi. 

Ce s-a întîmplat azi nu face decît să facă vizibil acest proces care durează de zeci de ani. 

Refacerea (dacă se va întîmpla vreodată) presei ”independente” și ”curajoase” se va face nu doar prin regîndirea relației ei cu oligarhatul, dar și prin regîndirea relației acesteia cu ”piața”, cu corporațiile și banii murdari, cu societatea și cu interesul public în general. 

 


Feb 16 2021

Lumina tămăduitoare a publicității. Scurtă reflecție asupra unui cuvînt.

Vitalie Sprînceană

Dacă am alcătui dicționare ale cuvintelor folosite intens în diverse epoci, multe dintre ele nu s-ar regăsi decît într-o perioadă de timp și ar fi complet uitate în următoarea. (Cine își mai amintește acum de cuvîntul ”vahtă” care a dominat anii 60-70?) Altele s-ar regăsi în mai multe epoci cu sensul oarecum intact (birocrație, de exemplu). Un al treilea grup de cuvinte, pentru mine cel mai interesant, e compus din cuvintele care aparent s-au păstrat, au trecut dintr-o epocă în alta, dar care și-au alterat sensul, ajungînd uneori să însemne exact opusul a ce au însemnat în epoca precedentă. 

Un candidat (deocamdată unic) pentru acest al treilea grup este cuvîntul ”publicitate”. Cuvîntul, extrem de popular cu începere din anul 1985 (pentru motive pe care le voi explica mai jos), este încă definitoriu și pentru epoca noastră. Chiar dacă cu un sens diferit. 

La începuturi, în 1985, publicitatea (alături de restructurare) reprezentau efortul energic de reformare a sistemului socialist demarat după venirea lui Mihail Gorbaciov în funcția de secretar general al PCUS. (Ele reprezintă traducerile locale ale ”гласность” și  ”перестройка”. Faptul că gîndim și scriem despre acea epocă folosind cuvintele rusești sau forma lor englezizată ar trebui să ne dea de gîndit: e un semn aproape sigur că nu facem altceva decît să gîndim epoca aia cu idei, cuvinte și gînduri de împrumut!) 

În sensul reformelor pornite de Gorbaciov, publicitatea era cuvîntul-slogan ce aduna mai multe sensuri: mai multă democrație internă în cadrul partidului, mai multă critică și autocritică, mai multă libertate în exprimare, mai ales în cadrul întreprinderilor și partidului, unde stilul vertical de conducere instaurase un spirit de subordonare și comoditate. Către 1990 publicitatea ajunge să însemne și ridicarea cenzurii asupra discuțiilor incomode despre partid, relațiile dintre republici în cadrul Uniunii Sovietice, diversele aspecte incomode ale istoriei statului sovietic – stalinismul, brejnevismul etc…În acel sens publicitatea însemna transparență, ridicarea vălului de cenzură și minciună ce acoperea trecutul și prezentul țării, puterea opiniei publice care ia act de promisiuni, crime sau angajamente și veghează îndeplinirea lor. Publicitatea era descoperire și revelare. 

Facem un pas rapid în epoca ce se începe, simbolic, după 1990 și publicitatea e din nou un cuvînt cheie. Legiunile de ”specialiști” în publicitate, creați la diverse facultăți sau auto-didacți, explozia de billboard-uri, spoturi, reclame – toate astea sînt semnul unei greutăți a cuvîntului publicitate și a relevanței acestuia în noul context. 

Publicitatea a devenit atît de importantă încît a ajuns să fie parte din toate procesele – publicitate economică, publicitate electorală, publicitate a modului de viață…

Sensul cuvntului s-a schimbat și el. Ca reclamă publicitatea nu mai este descoperire ci din contra, e acoperire, nu mai este transparență ci exact opusul ei – mistificare, nu mai e promisiunea revelării unui adevăr, ci o minciună construită ca minciună cu funcția de a ne amăgi pentru a cumpăra. 

Publicitatea de după 1990 este exact publicitatea – minciuna, disimularea unor realități neplăcute sub imagini atractive – contra cărora se băteau publicitarii din anii 80…

Un titlu precum cel din imagine – Lumina tămăduitoare a publicității (Moldova Socialistă, 1986) nu ar avea mult sens pentru un angajat al departamentului PR și comunicare din epoca noastră. La fel de mult, ideea unei campanii de publicitate sau a unui buget pentru publicitate sau a unor responsabili de publicitate nu ar avea vreun sens pentru activiștii de partid din anii 80… 

Chiar dacă, de multe ori sînt aceeași oameni, vorbesc aceeași limbă și folosesc același cuvînt!


May 14 2020

Schimbare de guvern pe timp de pandemie

Vitalie Sprînceană

Doar pe mine mă deranjează că, cea mai ”importantă” discuție în acest moment de pandemie este…iminenta schimbare a guvernului? Că în loc de măști gratuite, accesibile pentru toată lumea (o mască de unică folosință e de la 8 lei în sus) deputații, miniștii, opoziția, președintele se pregătesc de o criză politică…pentru a se poziționa mai bine pentru alegerile prezidențiale?

Sînt aproape 200 morți de Covid-19 în Moldova (statistica oficială) și probabil vor mai fi cîteva zeci cel puțin (dacă nu și mai mult). Sînt cel puțin 100 cazuri în medie pe zi de ceva vreme și apar zilnic focare noi. Bolnavii sînt băgați în spitale fără apă caldă, își fac nevoile ca în pușcărie – în căldare, personalul medical e neprotejat încă…

Nu vedem asta în discuțiile politice, nu în conferințe și emisiuni. Unica tema e ”reformatarea” guvernării și eventualele scenarii ce duc acolo…Deja unii ”deiateli” caută voturile necesare prin parlament.

Aud cifre de ordinul a sute de mii. Adică, se găsesc sute de mii de euro pentru a cumpăra deputați la kilogram și nu se găsesc bani pentru a pune pe roate cantine mobile pentru a acoperi explozia numărului de săraci, ori spitale mobile pentru a acoperi și alte necesități medicale decît Covid-19?

(Las la o parte că ”demiterea” guvernului e pe cale să se facă cu personaje ce merită duba alde Candu, Șor și deputații săi, Serioja Sîrbu și alții – ca și cum un vot tîmpit pentru a da jos un incompetent – pe Chicu și a urca un altul/o alta le-ar spăla toate păcatele.)

Nu am nici o simpatie pentru Chicu și cred că gestionează foarte prost, criminal de prost, această pandemie (e sabotat de președinte, e adevărat, dar nici inițiativele lui propriu nu dau dovadă de prea multă imaginație).

Dar nu cred deloc că așa-zisa opoziție, de la Andrei Inoconastase, la tamadaua Usatîi, la Sauroni din Miami și Tel Aviv, hipsterii de la PAS ar gestiona mai bine situația.

Pentru că, și vreau să fiu contrazis, nu am văzut de la așa-zisa opoziție nici un fel de plan de alternativă de depășit această criză. Nu mă refer la o politică de sector (micul business) ci la un scenariu comprehensiv alternativ. unul în care să încapă și micul business, și educația, și sănătatea (nu doar spor pentru medici dar și investiții de urgență în noi spitale), protecția socială, agricultura etc.

Opoziția politică s-a transformat în opoziție de facebook, preferînd să comenteze sub inițiativele, gafele (multe) și prostiile (și mai multe) ale guvernării, în loc să vină cu un proiect de țară propriu. Două cele mai intense momente de activism ale opozitiei nu sint deloc legate de pandemie. Unul e despre creditul rusesc (bine ca l-ați pîrît la CC, sper să o faceți și cu toate celelalte credite). Celălalt e despre ajutorul românesc – prilej de fluturat tricolorul și de făcut matineu patriotic la Telecentu. De la asta în spitale nu e nici mai curat, nici mai sigur. Și ”Cîntă cucul bată-l vina” nu alungă coronavirusul.

Răspunsul opoziției la anularea școlarizării și înlocuirea ei cu caricatura învățăturii on-line. Tăcere (eventual, noi am fi putut găsi soluții. Care-s ele?)
Politici sociale pentru noii săraci? (Venitul universal de bază, îndemnizație universală de șomaj pentru toată lumea).

Politici de subvenționare a agriculturii acum că o parte din roadă a fost compromisă?

Politici de asigurare, în cel mai scurt timp, a suveranității alimentare a țării ca să nu depindem de pătrunjelul din Ucraina, roșiile din Turcia și făina din Ucraina/România?

Absente…

Eu nici măcar nu am înțeles care e planul lor pentru pandemie în afară de acest claustrofobic ”Stai acasă!”.

Acum, toată adunătura asta politică care întîi a organizat cu Dodon și Chicu alegeri în plină pandemie (salut, Hîncești) apoi i-au dat lui Chicu mînă liberă și stare de urgență (pentru că…oricum nu știau ce e de făcut în situația asta) vrea…schimbare de guvern.

Bun, îl schimbați ca să puneți în loc ce?
Pe mine nu mă aranjează deloc să schimbăm un grup de balaboli cu alții. Asta nu se numește schimbare. Asta e stabilitate.


May 3 2020

Antenele 5G și conspirațiile.

Vitalie Sprînceană

Acum că unii cetățeni atacă antenele 5 G iar alții pornesc petiții pentru stoparea implementării tehnologiei 5 G iar un al treilea grup de netoți leagă antenele 5 G de coronavirus și alte molime și boli (sterilitate, moartea păsărilor etc) e ușor să rîdem de ei și să zicem că..îs niște înapoiați ce cred unor prostii.
Mai greu e să acceptăm că isteriile și conspiraționismul ”maselor” e o reflecție simplificată și o reacție populară la o direcție de propagandă foarte sofisticată. Conspirațiile unor Vărăniță, Mihalkov și alți ”besogoni” reprezintă oglinda simplistă a unor discursuri ”experte”, în care au încăput șefi de stat, ambasadori, experți, ingineri etc.
Chiar dacă cei care distribuie petițiile și conspirațiile sînt majoritatea fără diplome, cei care au pornit isteria ce a stat la baza conspirațiilor sînt inși cu diplome, inclusiv de la Ivy League. Trei pași și cîțiva ani în urmă SUA și China intră într-un război comercial, tehnologic și politic pentru controlul asupra tehnologiei 5 G.
Chinezii au avantajul tehnologic – Huawei e la ani lumină în fața tuturor pe această chestiune.
Americanii au avantajul ”moral” și ”politic” – ei, ca ”gardieni” ai libertății nu pot permite ca ”comuniștii” chinezi să le-o ia înainte…
(Cam cu multe chestii – lucrurile-s bune dacă sînt sub controlul Impreiului Binelui și sînt foarte rele dacă aparțin altora).
Cum Huawei tot cîștigă teren tehnologic iar americanii nu sînt obișnuiți să piardă, apar tot felul de experți (inventați și ”reali”) care povestesc cît de periculoasă e tehnologia 5 G dacă e implementată de chinezi. Ba că e cu potențial de supraveghere și control (care e ok dacă e făcut de NSA dar e nedemocratică dacă o face comitetul central al partidului comunist chinez), că are alte defecte tehnologice și e chiar dăunătoare pentru mediu.
Experții (cu diplome) scriu studii, articole, note de politici etc…Alde Trump și alții povestesc generos despre amenințarea Huawei (administrația Trump suspectează Huawei că ar fi ajutată de guvernul chinez dar nu suflă o vorbă de ce companii private americane precum Google ajung să blocheze telefoanele Huawei în toiul acestui război)….
Așa ajunge mass-media globală să preia necritic istoria despre pericolul ”tehnologiei chineze”…
Ca să scurtăm istoria: vine pandemia de Covid-19…și isteriei despre dauna tehnologiei 5 G chinezești i se adaugă și o istorie complementară, cu virusul…Dacă era plauzibil, în povestea expertă, ca tehnologiile 5 G să fie dăunătoare pentru oameni și mediu, de ce nu ar fi la fel ”de plauzibil” ca ele să transmită și coronaviruși și comunicații cu extratereștrii.
Deci, înainte să ne rîdem de ”proștii” care cred în minciuni și aiureli despre tehnologie și despre antenele 5 G, hai să vedem de unde cresc picioarele acestor minciuni și aiureli. Și să cerem de acolo onestitate, discernămînt și bun simț.