blog implicat

E a doua carte a lui Mihail Zâgar pe care pe o citesc (despre prima am scris aici). El le-a scris în ordine inversă dar eu le-am citit cum am avut chef. Mă îndoiesc că ordinea lecturii ar conta, în genere. 
Cartea se prezintă a fi o scurtă istorie a Rusiei contemporane din perspectiva ”clicii” lui Putin (adică anturajul și persoanele ce-l înconjoară pe acesta).
Ca și în cealaltă carte Zâgar folosește metoda de a scrie istoria din prisma unui fel de jurnale personale ale persoanelor cele mai apropiate de putere – bîrfe, intrigi, cusururi sau șiretlicuri: astea-s motoarele istoriei lui Zâgar. Un fel de istorie politică a Rusiei compusă din statusuri pe instagram (Ramzan Kadîrov), pe twitter (Dmitri Medvedev), colaje din presa galbenă și… varii speculații despre eroul principal, Putin.
În legătura cu Putin, gîndirea și viziunile acestuia, subiectul central al cărții, cartea lui Zâgar nu prea aduce lucruri noi: în primul rînd autorul nu a reușit să îi ia interviu acestuia așa încît îl descrie așa cum îl găsește în presa guvernamentală sau cea de opoziție (în comparație, se pot găsi investigații foarte bune ale gîndirii și concepțiilor filosofico-politice ale lui Putin).

Fără un interviu sau măcar contact direct cu Putin cartea este, evident mult mai subțire din punct de vedere al metodologiei. Zâgar este condamnat să-și construiască un Putin personal din articole de ziare, prezențe și absențe ale lui Putin, emisiuni și dialoguri televizate, bîrfe, comunicate de presă oficiale etc. Un Putin reușit ca figură literară, dar prea puțin profund sau interesant sau relevant ca figură politică reală.

Din acest motiv Putin-ul lui Zâgar este cumva schematic (chiar dacă dinamic întucît trebuie să acopere mai multe roluri ”sociologice”): ba liberal convins, ba nehotărît, ba reacționar conservator. Și toate astea fără prea multe nuanțe sau etape intermediare.

Altfel, narațiunea e curgătoare (dar abruptă întrucît capitolele cărții nu prea comunică unul cu altul): autorul prezintă mai multe grupuri de oameni care par să nu aibă prea multe în comun (decît ura reciprocă și dorința de a parveni) și care gravitează în jurul lui Putin. Apar și dispar patriarhul, Kadîrov, Hodorkovschii, Berezovschi. Apar într-un capitol și pe urmă dispar și nu mai revin (deși continuă să rămînă influenți).

Marele absent al acestei cărți (ca și cealaltă): societatea rusă. Adică restul Rusiei. Zâgar construiește o Rusie ce se compune cel mult din două tusovci: moskovită și peterburgheză, și care conduc, cumva de sus, cumva ca pe niște marionete restul rușilor.

Lumea construită de Zâgari, una în care ceva fsb-iști, oligarhi și funcționari, secondați de un patriarh, dirijează lucrurile cum vor, conduc destine, ridică sau prăbușesc oameni, e prea simplistă ca să fie adevărată.

Poate așa arată Federația Rusă de pe strada Arbatului, dar precis nu arată așa văzută din regiunea Saratov (făcîndu-i absenți de la scrierea istoriei pe rușii de rînd, Zâgar repetă aceeași operațiune logică pe care o face anturajul lui Putin – nu le dă voie să vorbească și scrie o istorie despre ei, dar fără ei).

Societatea rusă se ține relativ închegată nu pentru că Putin sau cineva din anturajul său i-ar spune să stea în poziție de drepți. Ci pentru că există o clasă mijlocie care îi e loială puterii pentru că, împreună cu aceasta, beneficiază din urma exportului de resurse naturale, pentru că liderii celorlalte formațiuni politice – de putere sau de opoziție – sînt lipsiți de imaginație, pentru că Biserica Ortodoxă Rusă contribuie din plin la sacralizarea puterii politice ruse și la pacificarea maselor, pentru că puterea știe să certe opozanții între ei (ori îi lasă să se certe singuri și ăștia o fac cu plăcere)…Și multe altele.

Altfel, cartea e bună ca un catalog de Who is Who în politica rusă.

Citesc pe profile-ul de facebook al antropologului Serghei Ușakin (Serguei A. Oushakine) că a murit Svetlana Boym, critic literar și slavist redutabil, care preda în ultima vreme Literaturi Slave și Comparate la Harvard).
I-am citit două cărți: Common Places: Mythologies of Everyday Life in Russia (1995) și The Future of Nostalgia (2002).

Alte legături:
Site-ul personal (http://www.svetlanaboym.com/main.htm ). Și cel profesional, pe site-ul universității.
Un fragment (în limba rusă) din The Future of Nostalgia.
O listă cu articole și alte materiale scurte (în rusă).
S. Boym despre slow thinking:

Jonathan I. Israel. Enlightenment Contested. Philosophy, Modernity, and the Emancipation of Man 1670-1752. (Oxford University Press, 2006).

Ivan Illich. The Rivers North of the Future. (House of Anansi Press, 2005).
Uimit să citesc la începutul cărții o biografie a lui Illich și să descopăr că a fost preot catolic.

O istorie despre instituționalizarea milei, povestită de Illich. ”Let me tell you a story I heard from the late Jean Daniélou, when he was already an old man. Daniélou was a Jesuit and a very learned scriptural and patristic scholar, who had lived in China and baptized people there. One of these converts was so happy that he had been accepted into the Church that he promised to make a pilgrimage from Peking to Rome on foot. This was just before the Second World War. And that pilgrim, when he met Daniélou again in Rome, told him the story of his journey. At first, it was quite easy, he said. In China he only had to identify himself as a pilgrim, someone whose walk was oriented to a sacred place, and he was given food, a handout, and a place to sleep. This changed a little bit when he entered the territory of Orthodox Christianity. There they told him to go to the parish house, where a place was free, or to the priest’s house. Then he got to Poland, the first Catholic country, and he found that the Polish Catholics generously gave him money to put himself up in a cheap hotel. It is the glorious Christian and Western idea that there should be institutions, preferably not just hotels but special flophouses, available for people who need a place to sleep. In this way the attempt to be open to all who are in need results in a degradation of hospitality and its replacement by caregiving institutions.”

Thomas Piketty „Le capital au XXIe siècle” Paris: Seuil, 2013. (Cartea a apărut în engleză la Harvard University Press cu titlul ”Capital in the 21st Century”)
(Notă preliminară: lucrarea lui Piketty e numărul 1 acum pe Amazon unde a devansat cărțile din seria A song of Ice and Fire a lui George R. Martin. Apar o mulțime de recenzii, unele pro, altele contra, autorul se află acum într-un tur de promovare a cărții în SUA și a făcut cîteva prezentări. Eu nu voi face referință la nicio recenzie, pînă una-alta. Voi posta un sumar al cărții în cîteva părți, pe capitole distincte, pe măsură ce le citesc. Sumarul va fi însoțit de scurte comentarii și note personale. După ultimul capitol voi scrie un fel de recenzie mai mare în care voi aborda anumite teme și concluzii majore. Acolo voi face referință și la alte lecturi/interpretări ale cărții.)

Sumar Introducere (pp. 15-58 a ediției franceze).
Problema centrală a cărții – inegalitatea/repartizarea bogăției. Din punct de vedere al istoriei gîndirii economice dezbaterea despre inegalitate se desfășoară între două răspunsuri extreme: Marx (dinamica acumulării capitalului privat conduce spre o concentrare a bogăției în cîteva mîini) și Kuznets (forțele  creșterii economice, a concurenței și a progresului tehnic ar avea, pe termen lung, un efect echilibrant și de diminuare a inegalităților). Creșterea economică de tip modern și difuziunea cunoștințelor au permis evitarea apocalipsei marxiste dar nu au modificat esențial structurile profunde ale capitalului și inegalităților. Capitalismul produce în mod mecanic inegalități arbitrare ce pun în pericol valorile meritocratice ce stau la baza societăților noastre democratice. Chestiunea repartizării bogăției e prea importantă pentru a fi lăsată doar pe seama economiștilor – e o problemă despre care fiecare are o opinie proprie. Studiul inegalităților a fost mult timp dominat mai degrabă de speculații teoretice decît de analize în baza unor date empirice.
Puncte de reper în dezbaterea economică despre inegalitate:
Thomas Malthus  (suprapopularea contribuie la stagnarea creșterii veniturilor agricole, deci spre penurie).
David Ricardo – dacă creșterea populației și a producției va continua, pămîntul va deveni mai rar în comparație cu alte bunuri ceea ce va conduce la creșterea prețului lui și la creșterea rentei agrare. (Piketty: progresul tehnic și cel industrial au făcut temerile lui Ricardo implauzibile – prețul pămîntului nu a crescut prea mult).
Karl Marx – problema majoră – mizeria proletariatului industrial. Salariile muncitorilor încep să crească abia după 1860 deși partea capitalului (profiturile industriale, renta funciară și imobiliară) în bogăția națională era în creștere de la începutul sec. XIX. Chestiunea socială, formulată de comuniști și socialiști la mijlocul sec. XIX, e următoarea: la ce bun acest progres tehnic spectaculos, urbanizarea și migrația masivă dinspre sat, dacă situația maselor muncitoare rămîne la fel de mizerabilă? În contrast cu Ricardo, Marx ia în calcul mai degrabă capitalul industrial (mașini, echipament). Principiul acumulării nelimitate – tendința capitalului de a se concentra în proporții infinite, fără limite naturale. Scenariul apocaliptic al lui Marx: fie rata de profit a capitalului va scădea (aceasta va ucide motorul acumulării și îi pune pe capitaliști să se lupte între ei), fie partea capitalului în avuția națională va crește constant (sărăcirea maselor le va uni pe acestea împotriva capitaliștilor). În ambele cazuri un echilibru politic sau socio-economic este imposibil. Marx nu a prevăzut posibilitatea unei creșteri continue a productivității și progresul tehnic durabil. Principiul acumulării nelimitate a lui Marx conține o intuiție fundamentală valabilă atît pentru analiza sec. XIX cît și pentru sec. XXI: în condițiile în care rata de creștere a populației și a productivității este scăzută, patrimoniul acumulat în trecut capătă o importanță considerabilă.
Simon Kuznets – odată cu Kuznets știința economică trece de la predicții apocaliptice la utopii fericite adică istorii cu happy end. Kuznets postulează că inegalitățile de venituri vor fi diminuate spontan și de la sine în fazele avansate ale dezvoltării capitaliste oricare ar fi politicile urmate de un stat. Beneficiind, în premieră, de serii statistice detaliate asupra distribuției veniturilor, Kuznets găsește că între 1913 și 1948 inegalitatea de venituri scade în SUA. Ulterior construiește teoria ”curbei lui Kuznets” conform căreia traiectoria inegalităților are o formă de clopot adică întîi creștere, apoi descreștere în procesul industrializării și dezvoltării economice. Într-o măsură foarte mare, teoria curbei lui Kuznets, care face generalizări pornind de la o situație foarte particulară, este produsul războiului rece – predicțiile ”obiective” ale teoriei sale urmau să țină în orbita ”lumii libere” țările sub-dezvoltate.
Chestiunea repartiției bogăției trebuie repusă în centrul analizei economice. Cu începere din anii 1970, inegalitățile au crescut mult în țările bogate, mai ales în SUA unde, concentrarea de venituri între 2000-2010 a atins nivelul record al anilor 1910-1920.
Nu avem nici un motiv să credem în caracterul de auto-reglare al creșterii economice. Două tipuri de surse utilizate în carte: a) veniturile și inegalitatea distribuției lor și b) bogăția și relația bogăției cu veniturile.
Teme/concluzii majore ale cărții:
– trebuie să abandonăm orice fel de determinism economic în privința inegalității – istoria distribuției bogăției a fost întotdeauna și e și acum o istorie profund politică și imprevizibilă ce nu ar trebui să se reducă la mecanisme pur economice. Diminuarea inegalității pe care o putem vedea în țările dezvoltate între 1901-1910 și 195—1860 e înainte de toate produsul războaielor și ale politicilor publice puse în aplicare după aceste șocuri majore. Creșterea ulterioară a inegalității se datorează demontării politicilor publice intervenționiste, mai ales în zona fiscală și financiară. Istoria inegalităților depinde de reprezentările pe care și le fac despre aceste inegalități actorii economici, politici, sociali, de concepțiile lor în privința a ce e just și ce nu e, de raportul de forță între acești actori, de alegerile colective făcute de ei, pe scurt, istoria inegalităților e ceea fac din ea actorii relevanți.
– dinamica repartizării bogăției pune antrenează în joc puternice mecanisme ce forțează în mod alternativ convergență sau divergență. Nu există nici un proces natural ce ar opri forțele destabilizatoare și inegalitare.
O inegalitate fundamentală: r > g. (r – rata de profit a capitalului, g – creșterea economică). Deși teoretic r poate fi egal cu g, în practică r e întotdeauna mai mare. Asta înseamnă că bogăția moștenită din trecut se capitalizează mult mai rapid decît ritmul de creștete al producției și veniturilor.
Economiștii sunt prea des preocupați de mici probleme matematice și-și dau astfel un aer de științicitate evitînd însă să răspundă la întrebările mai complicate puse de lumea din jur.

Comentariu: Piketty descrie modurile variate în care  inegalitatea e integrată în diverse teorii economice ca o variabilă ”obiectivă” ce însoțește cu necesitate progresul economic. La Marx și Ricardo această variabilă crește constant pe măsură ce economia crește și ea, la Kuznets inegalitatea întîi crește spectaculos apoi descrește la fel de spectaculos. În ambele tipuri de scenarii, însă, inegalitatea are cumva un statut natural – ea apare ca fiind un rezultat necesar al proceselor economice. Această falsă naturalitate, pe lîngă că justifică dinamica inegalităților existente, mai are și scopul de a scoate problematica inegalității din cîmpul eticii sau moralei, fie ea religioasă sau laică. O critică moralistă a inegalității este însă insuficientă. Ar trebui scoase la iveală mecanismele mai generale prin care nu doar inegalitatea ci chiar economia însăși a fost scoasă din cîmpul etic, adică o antropologie a economicului în societatea occidentală (parțial făcută de Louis Dumont în Homo Aequalis, vol. I). Bernard Mandeville și Adam Smith sunt figurile cheie din lungul șir de teorii și practici prin care sfera economică ajunge să fie înțeleasă ca o regiune specifică a activității umane în cadrul căreia instinctele egoiste ale omului nu doar că sunt tolerate ci chiar încurajate. Viciile private devin virtuți publice (Mandeville) și mîna invizibilă (Smith) care are grijă ca din interacțiunea dintre egoismele particulare să iasă o distribuție ”justă”a  binelui comun.
Economicul este construit astfel încît să excludă orice referință la dimensiunea morală (și mai recent, în neoliberalism, la dimensiunea politică). Reintroducerea dimensiunii politice, propusă de Piketty, trebuie complementată și de reintroducerea dimensiunii etice. 

În octombrie 2010, președintele de atunci al Uniunii Scriitorilor din Moldova (USM), Mihai Cimpoi, dezvelea un monument în memoria scriitorilor exterminaţi şi deportaţi de către regimul comunist. Era o simplă piatră memorială cu o cruce în vîrf, inaugurată cu ocazia aniversării a 90-a a USM. Monumentul a fost sfințit de preotul Ioan Ciuntu în prezența președintelui-interimar din acea vreme, Mihai Ghimpu.

Au trecut 3 ani și jumătate. Mihai Ghimpu nu mai e președinte de țară. Nici Mihai Cimpoi nu mai e președinte de Uniune a Scriitorilor – între timp scriitorii au desfășurat un congres, au ales o nouă conducere (care a trebuit validată prin instanță de judecată, c-așa e în Moldova – pentru un fotoliu ești ales în mod democratic, dar nu ieși din funcție decît prin decizie judecătorească).

Noul președinte al USM, Arcadie Suceveanu, ca ”un frate moldovan” (nu mă pot abține să nu citez din nemuritoarea ”Cană cu Apă” a Planetei Moldova) a decis că țara întreagă ar trebui să vadă că el respectă memoria scriitorilor deportați nu mai puțin decît predecesorul său, ci chiar mult mai mult. Așa că a dat jos monumentul lui Cimpoi și a instalat în locul lui, zilele acestea, o ditamai troiță ”de aproape cinci metri înălţime, confecţionată dintr-un material ce imită marmura albă și care este iluminată pe timp de noapte”.

Ce urmează? Un viitor președinte al USM să dea jos troița și să facă o catedrală?

Povestea competiției pentru memorie între cei doi președinți ai USM n-ar fi decît o ridicolă poveste despre orgolii – ca multe altele cu care ne-am obișnuit: politicienii sunt vanitoși, de ce ne-am aștepta ca scriitorii să fie altfel? – dacă absurdul nu ar conține și o doză bună de ipocrizie.

Pentru că, în afara serialului cu cruci și troițe USM n-a făcut nimic pentru re-editarea operelor scriitorilor pe care-i pomenește atît de fastuos și cu atîta evlavie. Doar Nicolae Costenco (editat cu generozitate și pe timpul sovietic) are cîteva cărți apărute după 1989… Despre Alexandru Tâmbur şi Mihail Curicheru știm cîte ceva doar datorită istoricilor Mihai Tașcă și Igor Cașu care au scris articole despre ei în Adevărul, însă nici unul din ei nu are vreo carte editată după 1990…

În afara lui Nicolae Costenco, nici unul dintre ceilalți scriitori persecutați și deportați nu și-a găsit un loc în cursul școlar de literatură română/moldovenească, nici măcar în vreun capitol generic de genul ”Scriitori basarabeni persecutați de regimul sovietic”. Despre ”scriitorul proletar Malai” eu am aflat din pură întîmplare – dintr-o poezie a lui Nicolae Dabija scrisă înainte de 1989, pe care dl. redactor șef al ”Literaturii și Arta” n-a retractat-o dar nici n-a mai republicat-o după prăbușirea URSS.

Pe lîngă că nu a făcut nimic pentru a-i tipări, Uniunea Scriitorilor n-a catadicsit nici măcar să-i publice pe internet (operele acestor scriitori, dar și ale altora de mult fac parte din domeniul public, deci n-ar fi probleme cu dreptul de autor)! Site-ul USM însă nu găzduiește o rubrică “Biblioteca on-line”.

Vorba vine, ridici troiță de 2 tone în memoria unui scriitor și nu te obosești măcar să-i publici operele? (Nu mă apuc să calculez costul troiței, dar îndrăznesc să presupun că, cu tot cu cheltuielile de iluminare nocturnă, se putea edita cel puţin un volum de cîteva sute de pagini cu poezii/proze ale scriitorilor cu pricina.)

Și despre troiță am putea purta o discuție aparte. Unii zic că e kitsch. O fi.

Eu zic că Uniunea Scriitorilor din Moldova ar fi putut căuta un semn mai puțin ancorat într-o tradiție religioasă particulară (cam superficial și suspect acest stahanovism ortodox manifestat prin năzuința de a creștiniza totul ce se vede, inclusiv post-mortem).

Pentru că, pe de o parte ai scriitori de altă credință decît cea creștină – mă refer la Samuil Lehtţir (împușcat în 1937), Iakov Iachir, Motl-Gerş Sakțier, Herţ Rivkin, Alexandru Terziman și alți scriitori moldoveni de origine evreiască persecutați de regim și care, mă apuc să presupun, nu ar fi salutat cu mare bucurie faptul că-s pomeniți cu o cruce. S-ar putea ca sus-numiții să nu fie pomeniți în genere și atunci e o altă problemă: cum se scrie istoria literară în Republica Moldova și cum se face că unele victime sunt mai victime decît alte victime?

Pe de altă parte, există scriitori ce au participat activ la lupta antireligioasă din anii 1920-30 (în RASSM) și au fost ulterior împușcați de regim, murind comuniști convinși, iar ei sînt pomenești tot cu o cruce? Eu percep aici o notă de lipsă de respect față de memoria unor morți…

O carte deschisă, o peniță într-o călimară – atîtea căi pot fi găsite pentru a împăca memorii diferite…

O variantă a articolului a apărut pe platzforma.md

Ne-am opus anul trecut construcției bisericii-necropolă privată din parcul de lângă clădirea Kentford. Nu pentru că nu ne-ar plăcea bisericile ori cimitirele. Ci pentru că credem că ele pot fi și trebuie construite în alte părți decât puținele spații verzi din oraș. Bunăoară pe locul fostelor spații industriale care acum stau pustii – depozite, hale, fabrici, garajuri.
Ne-am opus în primăvară construcției unui ficțional centru pentru copii de 16 etaje la Buiucani pe care-l dorea foarte mult fostul consilier municipal Valerii Klimenko. Nu pentru că nu am iubi copiii sau comunitatea rusă a cărui președinte este dl. Klimenko. Ca să șterg orice urmă de anti-rusism prezent la proteste voi menționa doar că participantul cel mai activ al lor a fost moldoveanul de limbă rusă Vitalie Voznoi.  Am protestat pentru că credem că e imoral ca cineva să folosească ”centrul pentru copii” (căruia îi revenea o mică cămăruță) drept acoperire și să înalțe un întreg bloc locativ în mijlocul parcului.
Acum ne opunem construcției unei librării pe bd. Moskovei. Nu pentru că nu am iubi cărțile. Ci pentru că nu credem că e corect ca librăria să se întindă până în stradă peste întreg trotuarul.
Dragi autorități, populația orașului e compusă doar din șoferi și cumpărători. Adică inși cărora să le faceți parcări și magazine, cum procedați voi. În afara magazinului cumpărătorul e bunică, mamă, copil, student, om ce se grăbește. Și fiecare din persoanele astea are nevoie de un spațiu în care să se plimbe, să meargă, să aștepte, să stea în fața blocului.

Am vorbit despre acest caz pentru ziarul Moldavskie Vedomosti.

Cazul cu construcția direct pe trotuar de pe bd. Moskovei nu este, din păcate, unul singular și nici măcar excepțional. Din contra, el ține de un fenomen ajuns ”tradițional” pentru Chișinău – comercializarea spațiului public. Fenomenul comercializării are multe fațete – acapararea spațiului verde al orașului pentru construcția de obiecte comerciale (restaurante, hoteluri), acapararea unor bucăți de infrastructură publică cum sunt trotuarele pentru terase și cafenele, transformarea altor bucăți de trotuar în spații de parcare, amenajarea ilegală a gheretelor și altor forme de comerț stradal în parcuri, pe străzi, în spațiul pietonal. În Chișinău comercializarea se întâmplă cu acordul tacit, iar uneori chiar cu permisiunea explicită a autorităților de diferit rang – primăria, inspecția de stat în construcții etc. 
Efectul direct al acestui proces de comercializare constă în reducerea spațiului public (trotuare, spații verzi, infrastructura sportivă și culturală) accesibil pentru activități non-comerciale de socializare, odihnă și comunicare. Adică dispar locurile în care ne putem întâlni ca cetățeni, în care interacționăm ca egali și se multiplică locurile în care ne întâlnim ca și cumpărători.

Imaginile vin de la Andrei Benimețchi.