Am o problemă cu orașele poli-centrice. Vine, cred, din obișnuința de a vizita un anume tip de oraș, cel de inspirație europeană a cărui principală caracteristică e existența unor locuri ”sacre” a căror sanctitate se hrănește fie din îmbinarea unor tradiții istorice – orașul s-a clădit în jurul bisericii ori în preajma palatului regal, fie din decizii politice conștiente – centrul Parisului proiectat de Haussmann ar fi un exemplu.
Orașul ideologic, cel construit de sovietici n-a făcut decât să rescrie în mod sumar și politic spațiul, înlocuind biserica cu sediul comitetului orășenesc de partid.
E, orașele europene au ceva previzibil: centrul ține grămadă majoritatea atracțiilor turistice, politice, religioase și culturale. Aglomerațiile de turiști se deplasează încolo, la fel și cetățenii mai ”privilegiați” ce se întâmplă să aibă un job în zona centrală. Centrul conține locurile memoriei. Și pe cele ale uitării – consumul și petrecerea. Pe cele sfinte, și pe cele profane. Totul. Altfel trăiesc și se auto-construiesc orașele americane.
…Prima întâlnire cu poli-centrismul (rizomii lui Deleuze/Guatari ar fi taman la locul lor în calitate de exemplu) a fost la New York. Primăvara trecută. S-a întâmplat cu ocazia unei nopți nedormite pe care, din exces de somn și interes, am decis s-o dedic orașului nocturn. Doream să-l văd cum respiră noaptea. Dacă nu cumva sforăie. Dacă e gălăgios. Am stat, desigur, pe Manhattan – sună a plan bun pentru o noapte, și nici aia nu-i suficientă. Căci insula e enormă.
În jurul Pensylvania Station nu se moare de urât. Nici nu se doarme. Pentru că străzile adiacente nu se golesc niciodată. 24 ore din 24. 7 zile în săptămână. Tot se găsește cineva care a pierdut naiba știe ce în zona aia la orice oră a nopții: un tren spre New Jersey la 4 dimineața, cerșetori, vagabonzi, turiști ce beneficiază de spațiul cald al gării pentru a se adăposti de frigul străzii, alți oameni ce se grăbesc undeva.
Mai la vale, pe Wall Street, o liniște deplină a umplut strada. Chiar dacă se zicea că banii nu dorm. Că fluxurile financiare reprezintă un perpetuum mobile care, alimentat fiind cu lăcomie umană, funcționează la nesfârșit. Zicerea nu conține neapărat un adevăr – strada părea pustie. Ea, cea mai cunoscută stradă de pe glob. Și cea mai temută, hulită, lăudată. Dormea.
Pe aceeași vale, parcul de unde se iau corăbiile spre Ellis Island sau Liberty Statue dormea și el străjuit fiind de flacăra gălbuie ce venea din torța statuii. Flacăra lega statuia de mal. Ziua treaba asta-i făcută de corăbii.
Pe Brooklyn Bridge era agitație – îndrăgostiți ce se sărută, bicicliști de noapte, joggeri, trenuri. De acolo se deschide și cea mai frumoasă priveliște asupra Manhattan-ului – un foc uriaș ce ardea multicolor, dar un foc călduț și inofensiv, pentru că focul ăsta lumina spații pustii, întocmai precum lampa ce o lasă gospodarul pe noapte afară ca să lumineze ograda, semn c-ar fi cineva acasă.
La Los Angeles spațiile au fost aranjate la fel. Doar că mult mai complicat. Și mai extins – distanțele-s enorme. Cred că ar fi vreo 30 km de la hotelul la care stau până în centrul orașului… În prima seară am mers în Downtown, adică în Centru. Cel administrativ. Care coincide (surprinzător oare?) cu cel financiar. Ușor de găsit pentru că cei câțiva zgârie-nori de sticlă din oraș se găsesc toți acolo, adunați grămadă. Un fel de New York local, cum ziceau Ilf și Petrov.
În jurul lor se întinde o mare de case cu un singur cat aranjate în buline, parcele, grile și tăblițe tăiate exact cu rigla în linii drepte…
Centrul orașului era chiar pustiu. Aproape fără oameni. Adică rece. 2 feluri de inși se puteau vedea pe străzi. Primii sunt cei care prestează munca de foarte jos a bussinesului – lucrători în magazine și fast-food, chelneri, picolo, oamenii de la recepție, serviciul tehnic al hotelurilor. Ai doilea dirijează fluxurile de bani, produse, politici și decizii – cravate, pantaloni la dungă și serviete de serviciu se revarsă în străzi din clădiri.
Alți oameni nu erau. Adică turiști, gură cască, copii, bătrâni. Pentru că se găseau în altă parte.
Am aflat asta a doua zi, când ne-am dus să vedem biserica culturilor – bulevardul Hollywood. Care mustea de lume, lumini, voci, automobile, culori, limbi. Și vreo trei templuri/magazine scientiste, de parcă Ron Hubbard ar fi vreun Mesia coborât direct pe Hollywood Bulevard să dea starurilor vestea bună. Masonii și-au construit și ei o reprezentanță la Hollywood, ca să hrănească probabil teoriile conspiraționiste.
Bulevardul în sine nu-i mare bucurie pentru cineva care ar fi decis să facă o plimbare liniștită (oximoronic, dar credibil). Pentru că-s mulți turiști ce umblă agitat, fotografiază haotic, traversează aiurea strada sau se proptesc aiurea în mijlocul ei – taman acolo, în mijlocul drumului pe unde trece autobuzul se găsește un punct de observație excelent din care se poate fotografia Kodak Theatre, locul unde se decernează Oscarurile, ori, exact la roșul semaforului soarele formează o lumină interesantă deasupra Pagodei curtea căreia adăpostește plăcuțele cu autograful și însemnele palmei unor staturi… Alteori ești tras de haine, strigat, somat, convins, impus, rugat: am un deal pentru voi, ultimul tur al zilei spre inscripția Hollywood și, pentru voi că sunteți băieți frumoși și deștepți, și mai ales străini, mergem pe lângă casele unor staruri ca să vedeți cum se trăiește scump. Vrem la Mulholland Drive, spunem noi. Și mie îmi place Lynch, zice un irlandez îmbrăcat în tricoul echipei naționale de fotbal a Franței care ne inundă cu reduceri, ba 5 dolari că așa-i el, bun, ba alți 5 că i-am devenit simpatici. Dar, continuă el, nu facem excursii încolo.
Altul promite să ne dezvăluie un secret – chiar în locul pe care stăm noi ar fi fost filmat un film celebru, și încă altele vreo 3 s-ar găsi pe cale de a fi pornite…
E viață, lumină, vorbăraie. Fotografiem prin ochiurile unui gard metalic inscripția Hollywood ce se vede în zare și ne întoarcem acasă. Agitația a rămas acolo. Am găsit turiștii. Și unul din centrele orașului. Ar mai fi cică și altele. O să le căutăm.
