blog implicat

Au protestat, au scris demersuri colective adresate administrației fabricii, Ministerului Muncii și Inspectoratului de Stat al Muncii, iar câteva muncitoare s-au adresat și în instanță – totuși până în prezent, câteva zeci de femei angajate la cele 6 fabrici de îmbrăcăminte ale companiei Floreana Fashion nu și-au primit salariile pentru lunile ianuarie, februarie și martie 2023.

”Ar fi trebuit să primim salariile pentru ianuarie, februarie, martie și îndemnizațiile pentru zilele de concediu nefolosite – e vorba de sume mari. Nimeni nu a primit nici un bănuț. Acolo sumele sînt chiar foarte mari. …Angajatorul încă din toamnă a început să ne zică: duceți-vă că noi de lucru nu avem, nu avem comenzi etc. Noi i-am zis că chestia asta – prin reducere sau altfel – trebuie făcută legal și că noi nu vrem să plecăm pur și simplu, nici să scriem cerere pe cont propriu despre asta.” (mărturiile unei muncitoare.)

1. Despre Floreana Fashion SRL

Sediul fabricii Floreana Fashion din or. Cupcini (raionul Edineț).

2. O cronologie despre condițiile de muncă la Floreana Fashion și nerespectarea sistemică a drepturilor salariaților.

→ 2018.
Nu este o noutate că la Floreana Fashion condițiile de muncă sunt nesatisfăcătoare iar drepturile salariaților nu sunt respectate. În general, Floreana Fashion SRL nu este o companie cunoscută pentru practicile sale bune de muncă. În 2018, o investigație a Centrului de investigații Jurnalistice semnala despre practici de muncă remunerată prost și prestată în condiții dificile (2).

→ martie 2020.
Primăvara, s-a declanșat pandemia de coronavirus Covid-19 iar muncitoarele au fost obligate să solicite concediu din cont propriu.
”Cînd s-a început pandemia, din 17 martie pînă la sfîrșitul lunii am fost puși să scriem concediu din cont propriu. Am întrebat, de ce să scriem din cont propriu dacă avem zile de concediu nefolosite. Ni s-a răspuns că nu e posibil pentru că trebuia organizat dinainte. La toți s-au acumulat acum multe zile de concediu. Eu personal am 48 zile. Adică pe lângă restanțele salariale de 3 luni, mai avem și restanțe la concediale. Cine o să ne plătească banii munciți cinstit?” (Tatiana Ghenea, muncitoare la Floreana Fashion SRL,filiala Cupcini).

Solicitarea administrației către muncitoare a fost în mod vădit ilegală. Iată ce spune legea:

→ aprilie-mai 2020.
Pentru perioada aprilie-mai 2020, muncitoarele au fost obligate să semneze ordinul de suspendare a contractului de muncă în condiții ce nu depind de voința părților, datat cu data din urmă.
”Când s-a permis deja să se reia munca, nouă nu ne-au dat voie să ieșim la lucru imediat. Ne-au zis să mai stăm acasă, din cont propriu, iar cînd o să revenim la muncă o să decidă cum să procedeze. Cînd am revenit la muncă, toți am semnat cu data din urmă suspendarea contractului de muncă. Am întrebat: de ce să semnăm suspendarea contractului individual de muncă cînd puteți să cereți indemnizație de șomaj tehnic pentru noi. Ei au refuzat să facă asta și au insistat să semnăm suspendarea contractului, noi toți am semnat că ne era frică să nu ne pierdem locurile de muncă.
Unele dintre colege au mers la bancă să ia credite, mă rog, am stat fără bani, și de la bancă le-au zis – voi nu ați lucrat mai mult de o lună deci nu vă putem oferi credit.” (muncitoare, Cupcini).

→ noiembrie-martie 2022.

În noiembrie-decembrie 2022 au început să apară probleme legate de reținerea salariilor. În decembrie muncitoarele au primit salariile la timp, dar administrația a scos bonusurile la cusătorese, motivînd că nu sînt bani și că compania trebuie să-și revină după pandemie.
Salariul pentru decembrie a fost plătit abia la începutul lui februarie. Muncitoarele nu s-au îngrijorat prea tare pentru că astfel de situații – rețineri pe 1-2 luni, se întîmplau și anterior. Muncitoarele credeau că e o astfel de situație cînd banii vor veni ceva mai tîrziu…Dar ei nu au venit. Nu au venit nici în luna martie, nici în luna aprilie. Nici mai tîrziu. Și nu au mai primit nimic chiar dacă au lucrat pînă la sfîrșitul lunii martie.

3. La ce uși au bătut muncitoarele de la fabrica de la Cupcini ca să-și apere drepturile?

Au trecut aproape 6 luni de când aceste câteva zeci de muncitoare nu și-au primit salariile pentru lunile ianuarie-martie și de când acestea cer să să le fie achitate salariile și îndemnizațiile pentru zilele de concediu neplătite.
Între timp, ca cetățene ale unei țări care se pretinde a fi democratică, muncitoarele au apelat la instrumentele democratice pe care statul și societatea moldovenească le pune la dispoziției cetățenilor fără pile și bilet de partid: apeluri, scrisori, interpelări la organele abilitate.
Încă în luna martie (mai exact pe 12), muncitoarele au adresat o plîngere colectivă la adresa Inspecției Teritoriale de Muncă Edineț.

Inspecția Teritorială de Muncă a redirecționat plîngerea către Inspecția Teritorială de Muncă (ITM) Bălți. În răspunsul său Nr.34/Col din 31 martie 2023, ITM Bălți relata că instituția a efectuat un control inopinat la fabrica din Cupcini. Ca rezultat al controlului a fost întocmit un proces-verbal prin care se consemna că plîngerea muncitoarelor este întemeiată, iar angajatorul recunoștea restanțele – în valoare de 3 472 502 lei – la plata salariului pentru lunile ianuarie-februarie (femeile nu aveau de unde ști că și martie va fi neplătit!)

Totodată ITM Bălți a emis o prescripție către administrația Floreana Fashion ca aceasta să lichideze toate datoriile legate de restanțele la plata salariilor și îndemnizațiilor pentru concedii pînă pe data de 26 mai 2023.

Pînă pe 26 mai, evident, nu s-a întîmplat nimic (în afară de faptul că muncitoarele au continuat să scrie demersuri pe unde au apucat – directorului și administratorului fabricii, Serviciului Fiscal de Stat, Inspectoratul de Stat al Muncii, Inspecției teritoriale de muncă Bălți, Ministerul Muncii și Protecției Sociale, procuraturii).

Fiecare răspuns al instituțiilor responsabile vine și cu sugestia că muncitoarele sînt în drept să se adreseze în mod individual și pe cont propriu în instanța de judecată.

Așa cum reiese dintr-o notă informativă adresată de către ITM Bălți directorului adjunct al Inspectoratului de Stat al Muncii Ion Iavor administrația Floreana Fashion SRL a prezentat ITM Bălți un răspuns prin care declara că nu dispune de resurse pentru a-și onora restanțele. Fondatorii ar fi scos, cică, la vînzare unele clădiri ale Fabricii pentru a putea să acopere restanțele din sumele obținute de la vînzarea clădirilor.

Lucru curios, în aceeași notă informativă apare informația că, conform spuselor administrației Floreana Fashion SRL, conturile companiei fuseseră blocate încă în ianuarie 2023…

Exact din ianuarie încep restanțele salariale, deși în tot acest timp, din ianuarie până în martie, administrați fabricii zicea că are comenzi iar muncitoarele ieșeau la muncă.

”Cînd terminam comanda ni se spunea – realizăm producția și primim banii. Am cusut mai multe modeluri și ni se zicea același lucru: vindem producția și primim banii.”

Deci, pe toată durata lunii februarie, administrația Floreana Fashion a mințit cu bună știință muncitoarele și le-a hrănit cu promisiuni că le va plăti în condițiile în care conturile companiei erau deja blocate. Femeile totuși au cusut și au produs haine…Care haine sînt vîndute acum pe ascuns de către companie și ”sateliții” săi (despre asta vezi mai jos).

De ce administrația fabricii a continuat să beneficieze de munca angajatelor încă 3 luni, știind că toate conturile întreprinderii erau blocate? Simplu pentru că a evitat să-și asume responsabilitatea legală față de angajatele de la fabrică, pentru că a evitat să plătească banii pe care ar fi trebuit să-i achite dacă desfăcea contractele la inițiativa angajatorului. Și pentru că știau că, cel mai probabil, nu-i așteaptă nicio pedeapsă. Cine se mai îngrijește de drepturile salariaților în Moldova?!

4. Nu are bani pentru a achita salariile dar pe ascuns continuă să comercializeze hainele cusute de femei.

Muncitoarele de la fabrica de la Cupcini ne-au povestit despre faptul că de-a lungul anilor la fabrica s-a cusut stoc personal pentru administrația fabricii din contul comenzilor făcute de diverse branduri.

”La fiecare comandă noi coseam stocuri pentru el (proprietar). Adică pentru el personal. Spre exemplu, am cusut pentru Julia Allert pantaloni și rochii. El normal nu are voie să fure modelul, dar el a cusut stoc și l-a vîndut în altă parte. La moment primul etaj al fabricii din Cupcini e plin de produsele lui. I-am zis: dacă Dvs vindeți înseamnă că aveți bani și ar trebui să puteți să ne plătiți salariile.”

Acest stoc se depozitează în diverse spații, inclusiv la primul etaj al fabricii de la Cupcini și este comercializat până și în prezent în regim zilnic la un magazin din centrul capitalei, dar și la târguri organizate pentru câteva zile în diverse orașe din țară.

(Trebuie oare să menționăm că muncitoarele nu au primit încă nici un bănuț din datoriile pe care fabrica le are față de ele chiar dacă fabrica vinde haine produse de ele?)

Un astfel de târg s-a organizat în perioada 4-6 august chiar la hotelul Jolly Allon din Chișinău.

Am fost pe 5 august la târgul de la Jolly Allon.
Toată lumea care căuta haine la Jolly Allon venea pe urmele unui anunț postat pe instagram de compania Criss Collection care anunța deschiderea unui tîrg de haine pentru femei pe 4, 5 și 6 august cu ”reduceri totale”.

Anunțul pe instagram a tîrgului de haine de la Jolly Allon.

Tîrgul avea loc la parter, în aripa în care se desfășurau de obicei conferințe, cu traversare prin spațiul restaurantului…În sala tîrgului, vreo 3 persoane stau la o masă lungă iar în fața lor 6-7 rînduri de haine: rochii, fuste, pijamale..

Intru în sală și încep să cotrobăiesc printre rînduri. Știu ce caut – etichetele de la guler cu numele brandului. Eticheta de la guler era tăiată de la majoritatea hainelor. Pe alocuri, era tăiată și haina o dată cu eticheta.

Vânzătoarele sunt foarte grijulii, se apropie de fiecare cumpărător și le zic că dacă au nevoie de mărime, să caute eticheta din interiorul hainelor, cele care indică compoziția hainelor, locul unde au fost produse, dar uneori și brandul pentru care a fost produsă haina…

Pipăi hainele, mă prefac că mă interesează să cumpăr ceva. Le scot din rînd, le netezesc, le deschid nasturii le pun pe corp și mă uit la oglindă cum îmi stau…Apoi mă uit, ca și cum dezinteresată la etichete…

În orice alte condiții tîrgul de la Jolly Allon ar fi un noroc extraordinar: aici sînt adunate laolaltă haine de brand pe care le poți găsi eventual în Irlanda sau Marea Britanie, dar nu și Moldova… Alison Hayes, Wallis, Primark, George, F&F, Asos… Unele mai cunoscute, altele mai puțin cunoscute, dar toate la fel de inaccesibile în Moldova.

Pe unele scrie – ”Made in Moldova/Fabricado en Moldavia” și chiar în limba indoneziană – ”Buatan Moldova”.
Măsor cîteva haine, aleg două, ca să am bonul fiscal și dovada cumpărăturii.

E clar că organizatorii vînd haine pe care nu au dreptul să le vîndă.

(Dar pe noi ne interesează foarte puțin faptul că o companie moldovenească ar vinde ”ilegal” haine care ar aparține, ca proprietate intelectuală, altor fabrici. Ne îngrijorează soarta muncitoarelor care, după ce au fost exploatate și au muncit, au rămas neplătite pînă azi.)

Trimit hainele unei muncitoare și ea îmi confirmă că sînt rochii cusute de muncitoarele de la Cupcini…

”Îmi amintesc cum am cusut unele din aceste rochii – în mănuși și pe frig. Înghețam iarna. Închipuiți-vă: clădire cu două etaje stă fără încălzire. Punea doar chestii de astea care să sufle și atît. Unde sufla mai era cald, în rest era frig. Erau 11 grade în secție și oamenii așa lucrau. Unele femei lucrau în mănuși. Era mucegai peste tot.”
Eu întreb: Dar inspecțiile (de exemplu Agenția de Sănătate Publică) nu veneau acolo să verifice starea clădirii?
Muncitoarea îmi răspunde: Veneau, și ce folos că veneau. Cîte și ce fel de rochii doreau atîtea își luau și se duceau.

Noi nu vrem milioanele lor, noi vrem doar salariile noastre,

zice ea și izbucnește în plîns.

6. Ce au făcut timp de 6 luni instituțiile statului pentru a proteja drepturile salariale ale muncitoarelor?

Inspecția teritorială de muncă Bălți a efectuat un control la fabrică pe data de 24 martie, a constata încălcările de care se plâng muncitoarele și a înaintat o prescripție administrației fabricii cu privire la remedierea încălcărilor până pe 26 mai 2023. Acest termen a expirat deja de 4 luni. Nu a urmat nicio acțiune de tragere la răspundere convențională a fabricii. Asta deși, Inspecția informa că în cazul neremedierii în termen, Inspecția teritorială de muncă Bălți va întocmi un proces verbal cu privire la contravenție pentru atragerea administrației la răspundere în baza art. 57 alin (1) din Codul Contravențional.

Procuratura raionului Edineț a zis că nu e de competența ei să investigheze un litigiu de muncă, deși în speță există clar semne de fraudă economică. Administrația fabricii, folosindu-se de o companie terță continuă să comercializeze până în prezent marfa din depozitele fabricii. Marfă cusută de-a lungul anilor din stofele rămase din diverse comenzi plasate de branduri. Marfă cusută cu încălcarea prevederilor contractelor dintre fabrică și branduri. Marfă cusută și comercializată cu încălcarea dreptului de brand. Marfă pentru care cel mai probabil nu există acte de proveniență. Marfă cusută de muncitoare fără a fi achitate pentru această muncă pentru că erau achitate strict pentru hainele cusute în baza comenzii.

Serviciul Fiscal de Stat a considerat că nu e de competența sa să intervină pentru că e un litigiu de muncă. Deși muncitoarele indicau în plângere despre încălcări sistematice ale codului fiscal la întreprindere. La SFS se declara ani la rând doar salariul de bază. Pe când salariul integral putea să ajungă și de 2 ori mai mare decât salariul de bază.

În răspunsurile trimise colectivului de salariate de la fabrica Floreana Fashion de la Cupcini, Ministerul Muncii și Protecției Sociale, cât și Inspectoratul de Stat al Muncii, Inspecția teritorială de Muncă Bălți și Inspectoratul de Poliție Edineț au recomandat muncitoarelor să se adreseze în instanță pentru a-și restabili drepturile.

Femeile simt că instituțiile statului își pasează responsabilitatea de la una la alta și că, în general, acestea sînt de partea companiei. Și e greu să le demonstrezi contrariul în condițiile în care șirurile de plîngeri, scrisori și adresări nu au avut alt efect (deocamdată) decît alte răspunsuri, adresări și re-direcționari și nici o instituție publică nu și-a asumat rolul de a fi avocatul activ al unui grup de muncitoare care au fost amăgite de un grup de afaceriști.

În una dintre discuții vorbim femeilor că am vrea să scriem scrisori și să implicăm și alte instituții: Avocatul Poporului (Ombudsmanul), președinta țării, alte organizații internaționale și internaționale.

Președinta?, ne întreabă o muncitoare. Păi, președinta Maia Sandu a afirmat că ea nu răspunde de crearea locurilor de muncă, de problemele angajaților și condițiile de muncă. Ea a zis că aceasta este responsabilitatea privaților. Ea zice că pînă acum statul s-a ocupat de asta și nu s-o primit nimic. Dacă chiar președinta zice că nu răspunde de locurile de muncă, la care instituție să ne mai adresăm noi?

Nu avem ce să-i răspundem acestei femei care a priceput extrem de clar și de bine că în țara în care guvernarea are, de sus pînă jos, obsesia de a ajuta antreprenorii și de a-i sluji pe aceștia, interesele muncitorilor și muncitoarelor nu o mai interesează.

Nicio instituție n-a încercat să asiste aceste femei în tot acest parcurs. Cel puțin să le informeze că există serviciul de asistență juridică gratuită de stat și ar putea beneficia gratuit de asistența unui avocat care să le reprezinte în instanță.

Inițial, muncitoarele au dorit să se adreseze colectiv în instanță, dar n-au găsit resurse financiare pentru a angaja un avocat care să le reprezinte.

”La procuratură ne-au dat numărul unui Birou de Avocați. Am sunat să discutăm despre preț. Am zis că suntem atâtea femei de la fabrica de la Cupcini și am putea să strângem împreună vreo 12 000 de lei. Avocatul ne-a zis că pentru așa bănuți nu se apucă de muncă.” (muncitoare)

Prin urmare, din toate fostele salariate de la fabrica de la Cupcini, doar cîteva femei au găsit resurse financiare să plătească un avocat care să le reprezinte în instanță.

Cel mai probabil va urma un proces lung de judecată, dar sperăm că într-un final aceste cîteva femei să-și primească salariile muncite.

Dar ce se va întâmpla cu celelalte zeci de femei doar de la fabrica de la Cupcini și sute de femei de la celelalte filiale ale fabricii care nu știu cum să se adreseze în instanță și n-au bani pentru un avocat?!

Ce se mai poate face?

În unele țări – România (3), de exemplu – legislația prevede crearea unor Fonduri de garantare a creanţelor salariale în caz de insolvenţă.

O asemenea inițiativă a existat și în Republica Moldova. În februarie 2018, Confederația Națională a Sindicatelor se angaja să depună la Parlament o inițiativă (4) prin care se instituia, în Moldova, un Fond de garantare a creanţelor salariale în caz de insolvenţă a angajatorilor. Măsura fusese aprobată prealabil de membrii Comitetului Confederal al CNSM. Motivul elaborării acestei inițiative era de a evita situații precum cea care s-a întîmplat cu muncitoarele de la Floreana Fashion SRL: lipsa unui cadru legal adecvat pentru protecţia salariatului în caz de insolvenţă a angajatorilor.

CNSM propunea ca fondul ”să fie creat din: contribuţii lunare obligatorii ale angajatorilor în cuantum ce va fi prevăzut de le­gea bugetului de stat, dobânzile de întârziere pentru neachitarea la timp a contribuţiilor, amenzile pentru ne­respectarea legii şi alte surse ce nu contravin prevederilor acesteia. Din fondul respectiv urmează a fi garantată plata creanţelor salari­ale pentru angajaţii de la unităţile împotriva cărora sunt pronunţate hotărâri judecătoreşti definitive de intentare a procedurii de insolvabi­litate. Suma totală a creanţelor sala­riale suportate de acest fond nu va depăşi şase salarii medii pe econo­mie pentru fiecare salariat.”

Am scris CNSM ca să aflăm dacă acest proiect de lege a fost înaintat, la ce etapă se află acum (examinare, votat în prima lectură etc), iar în caz că nu a fost inaintat am solicitat să aflăm dacă CNSM intenționează să reia procesul de promovare a acestui proiect.

De la CNSM am primit răspuns că, Confederația a făcut mai multe demersuri (cele mai recente sunt din 2022), atît către Președintele Parlamentului Republicii Moldova, dl Igor Grosu, cît și către prim-ministrul Republicii Moldova, dna Natalia Gavrilița. Cu regret, propunerile CNSM nu și-au găsit susținerea autorităților menționate.
Din răspunsul CNSM: ”Mai exact, prin răspunsul președintelui Comisiei protecție socială, sănătate și familie din 31 martie 2022, cu referire la propunerile (înaintate repetat) de CNSM, s-a specificat că „Atribuțiile de elaborare a politicilor publice și a proiectelor de acte normative pe acest segment îi revine Ministerului Muncii și Protecției Socială, cu care urmează să conlucrați, inclusiv pe platforma Comisiei naționale pentru consultări și negocieri colective, fiind consultată, deopotrivă, și poziția Patronatelor, pornind de la faptul, că efortul financiar pentru completarea Fondului de garantare a creanțelor salariale, conform proiectului îi va reveni angajatorilor.”.
Referitor la răspunsul din partea Guvernului, care ar exprima poziția acestuia față de chestiunea abordată, în pofida solicitărilor din partea CNSM, acesta nu a fost prezentat.
Cât privește intenția CNSM de promovare în continuare a propunerilor privind constituirea fondului de garantare a creanțelor salariale, menționăm că realizarea acestui obiectiv, nu este abandonată de sindicate. Mai mult, potrivit Strategiei CNSM pentru anii 2022-2027, promovarea ratificării Convenției Organizației Internaționale a Muncii nr. 173/1992 privind protecția creanțelor lucrătorilor în caz de insolvabilitate a angajatorului, în vederea sporirii protecției sociale a salariaților (prin crearea fondului respectiv), constituie unul din obiectivele strategice stabilite de CNSM.”

Altfel spus, la 5 ani distanță, situația a rămas la fel: muncitorii și muncitoarele rămîn neprotejați în cazurile de insolvență, sindicatele promovează inițiativa iar guvernările boicotează cu succes, prin nedorința de a interveni, crearea unui asemenea Fond și îndeamnă sindicatele să se înțeleagă cumva cu patronatele pe cont propriu.

REFERINȚE:

1. Afacerile în regim de lohn sunt axate pe producerea unor articole folosind mâna de lucru necalificată sau puțin calificată locală, considerată ieftină pe plan international. În cazul în care se folosește o materie primă, aceasta este importată, prelucrată, apoi exportată din nou. Contractele în regim de lohn au loc între două părți străine, fiind un contract internațional. Părțile sunt formate din exportator și importator, sau ordonator și executant. De obicei ordonatorul este o firmă cu prestigiu, cunoscută pe piața internațională. Acest tip de contract se întâlnește mai mult în industria ușoară (textilă, de fabricare a încălțămintei sau a țesăturilor și ornamentelor). Sursă: Wikipedia.

2. Centrul de Investigații Jurnalistice. „Made in Moldova”Ce sacrificii și fărădelegi se ascund în spatele hainelor de brand produse în Moldova. Legătură: https://anticoruptie.md/ro/investigatii/social/video-made-in-moldova

3. Legea nr. 200/2006 privind constituirea şi utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale.

4. Fond de garantare a creanţelor salariale în caz de insolvenţă a angajatorilor. Legătură: https://vocea.md/fond-de-garantare-a-creantelor-salariale-in-caz-de-insolventa-a-angajatorilor/

Text și fotografii: Lilia Nenescu (antropologă, consilieră juridică pe drepturile muncii), Vitalie Sprînceană (sociolog).
Imagine de fundal: Octavian Fedco.

Încheiam textul precedent, despre “imperialismul genetic” cu un îndemn de a lua discuția despre imperialism în serios și de a o purta cu toată sinceritatea și sensibilitatea necesară. 

Aruncam o teză provocatoare – o invitație să ne gîndim la noi nu doar ca victime ale imperialismului ci și ca buni făptuitori ai acestuia. Altfel spus, nu doar că sîntem influențați și afectați de diverse proiecte imperialiste și colonizatoare din zonă ci sîntem și noi, în raport cu alte grupuri subordonate, imperialiști și colonizatori.
Provocarea nu mi-a prea reușit de vreme ce această invitație la discuție a trecut neobservată.

Majoritatea reacțiilor au rămas la discuțiile despre imperialismul rus. Mă rog, el e mai vizibil și e unicul la care e voie de criticat.
(Dinspre stînga am fost criticat că nu am menționat în discuție imperialismul britanic sau cel chinez, dinspre dreapta – că nu m-am referit și la imperialisme istorice – cel otoman, cel sovietic. Dinspre liberali – că nu prea avem motive să calificăm expresii precum ”imperialismul rus se transmite prin laptele matern” ca fiind problematice atîta timp cît ele nu conțin saluturi naziste. Dinspre paleo-conservatorii moldoveniști – că nu am pomenit nimic despre imperialismul românesc). 

O să reiau provocarea. În mod deliberat las la o parte imperialismele externe. Ele sînt importante, fără îndoială, dar despre ele vorbim aproape tot timpul (chiar dacă strîmb – de vreme ce fiecare parte a discuției vede și condamnă doar imperialismul ce nu-i convine).

Cred că e timpul să vorbim și despre imperialismul (sau imperialismele) interne. E o discuție legitimă pe care nu o purtăm aproape niciodată. Pentru că această discuție ne scoate din zona de victime eterne și ne arată într-o oglindă proastă – cea de grup care, prin instituțiile ce le controlează, reproduce și aplică față de alte grupuri aceleași practici colonizatoare și imperialiste pe care nu le tolerăm atunci cînd noi sîntem subiectul lor.

Să dezvolt exemplul pe care l-am dat în textul precedent: populația romă din Moldova. Conform recensămîntului din 2014 numărul romilor din Moldova ar fi în jur de 10 mii. Conform altor studii, făcute ulterior (și mai bine), numărul acestora ar fi de cel puțin 25 mii persoane. În unele orașe ponderea populației rome este considerabilă – la Otaci, bunăoară, aproape jumătate din populația orașului este romă. Cum credeți, cîte școli cu predare romă există în Republica Moldova? Zero. Cîte manuale în limba romă? Zero. Cîți profesori de limbă romă? Zero. În cîte școli se predă istoria romilor? Din informațiile pe care le știu, doar la liceul Mihai Eminescu din orașul Otaci se predă Istoria romilor în clasele primare. În limba rusă.

Discuțiile despre copii romi care nu prea frecventează școala sînt de obicei centrate pe tradițiile comunității, discriminare (reală), dificultăți financiare. Dar aproape niciodată despre faptul că, spre deosebire de copiii care se consideră români sau ruși în Moldova, copiii romi nu pot merge la o școală cu predare în limba romă în care să învețe obiectele în limba lor maternă. Ori măcar să învețe istoria comunității lor.

Legat de comunitatea romă, politicile statului român, sovietic și cel moldovenesc (după 1990) au avut aceeași linii colonizatoare ce au alterat comunitatea romă: integrarea acestora în societatea majoritară, sedentarizarea lor, ruperea legăturilor comunitare prin predarea unei curicule ”național-majoritare”/universaliste, refuzul de a promova politici ale memoriei (recuperarea istoriei romilor), politici ineficiente de discriminare pozitivă etc.
Fiecare entitate statală a dorit să educe din romi buni români, buni cetățeni sovietici, buni moldoveni/români, nu însă și buni romi.

Repet, e vorba de o comunitate ce a fost în robie pînă acum o sută și ceva de ani în urmă (nici unul dintre pretinșii moștenitori ai lui Ștefan și al statalității moldovenești medievale nu se încumetă să își ceară scuze de la comunitatea romă pentru robie, pentru ștergerea sistematică a memoriei, pentru faptul că romii au fost amestecați după placul stăpînilor lor așa încît să nu-și poată transmite memoria colectivă). 

Atitudinea colonizatoare și imperialistă (suplimentată de o mare doză de aroganță) o vedem și în tratamentul aplicat populației rome: privită permanent cu suspiciune (ca fiind încă pre-modernă și sălbatică), judecată cu măsură dublă pentru toate transgresiunile reale și imaginare (localnicii care fac mulți copii sînt de lăudat, romii care au mulți copii sînt de speriat – se plodesc prea mult, localnicii bețivi și hoți – sînt cazuri ”individuale” de jale și milă, romii – dacă unul a furat înseamnă că toți sînt hoți). Corpul romilor, sexul romilor, fiziognomia și aparența romilor, comunitatea, istoria și limba – toate sînt obiecte ale intervenției ”civilizatoare” a entităților statale din Moldova: corpul trebuie curățat, controlat, strunit, civilizat, integrat, normalizat…

Un alt exemplu – găgăuzii din Moldova, care joacă rolul de sperietoare pentru ”unioniști” și ”pro-europeni”. Oare cîte școli cu predare în limba turcă/găgăuză (le luăm ca echivalente) o fi existînd în Moldova (inclusiv în UTA Găgăuzia) cu excepția liceelor private moldo-turcești? Din cîte știu, răspunsul tot e zero.
Acum cîțiva ani ascultam o discuție a unor tineri din Găgăuzia despre starea limbii găgăuze din regiune și despre cum aceasta moare. Cauza principală a decăderii limbii găgăuze era faptul că aceasta nu era dezvoltată nicicum și nu avea nimic mai mult decît un bazin de oralitate. Limba găgăuză, discutau tinerii ăia, nu e dezvoltată în mod curent în sensul unor cărți, ziare și filme care să o păstreze și să o circule, a unor institute care să o adapteze și modernizeze (în felul în care institutele academiilor de știință de la Chișinău și București dezvoltă și modernizează limba română). Elevii din Găgăuzia nu învață geometria sau fizica sau biologia sau geografia în limba găgăuză. Le învață în limba rusă (iar pe urmă, alde naivii din Chișinău se miră de ce găgăuzii ar fi pro-ruși… Pentru că nu pot fi găgăuzi.)
De aia limba găgăuză moare. Și rămîne doar ca limbă folclorică.
Iar autoritățile din Chișinău cer ca toți găgăuzii să vorbească românește – unica, în viziunea lor, limbă legitimă a locului. Ceea ce copiii de la Chișinău au ca drept legitim – să învețe în limba maternă, e un drept refuzat pentru copiii din Găgăuzia.
Găgăuzii sînt, în imaginarul local, niște ”oaspeți” care au venit temporar și care, chiar dacă trăiesc de sute de ani pe aceste meleaguri, sînt încă ”străini”, adică agenții altora. Și sînt tratați ca atare…
Ca să trag o concluzie preliminară – imperialismul, înțeles ca un set de politici prin care o țară sau un grup (etnic, de exemplu) își impune propria cultură, limbă, relații economice care o favorizează, o politică externă favorabilă reprezintă o grilă fertilă atît pentru a analiza relațiile dintre state (teoria clasică a imperialismului) cît și în interiorul statelor. Or, politicile pe care unele grupuri etnice hegemonice în anumite țări le impun față de grupuri etnice sau sociale subalterne pot fi uneori calificate ca fiind imerialiste.
În interviul Anastasiei Danilova, de la care a pornit primul text, era vorba de relația etniei majoritare ruse cu etnia ciuvașă în cadrul Federației Ruse. S-a scris mult despre politicile statului francez față de identitățile lingvistice și etnice regionale – occitani, provansali, bretoni. Despre politicile statului spaniol (castilian) față de basci și catalani. Trebuie să scriem și despre moldoveni/români din Moldova și alte grupuri (romi, găgăuzi, bulgari, evrei, credincioși de alte religii decît cea ortodoxă).

În mediile ”progresiste” moldovenești se întîmplă o discuție care are niște accente înfiorătoare.
A declanșat-o Anastasia Danilova într-un interviu pentru moldova.org.
În acel interviu Anastasia a făcut niște declarații uluitoare și extrem de problematice: că ”Imperialismul rus se transmite prin laptele matern”, iar ”limba rusă ar fi o limbă a agresiunii”.
Portalul moldova.org ia și bagă aceste declarații în titlul materialelor pe care le-a făcut pe marginea interviului – pe instagram, pe facebook. (nimănui în redacție nu i-a trecut prin minte că asemenea titluri sînt șocante dar și conțin îndemnuri la ură gratuite față de un grup și față de o limbă!)
După asta urmează un alt șir de influenceri și influencere care se apucă avan să se lupte cu ”imperialismele” din sine – și descoperă, ce surpriză, că au știut întotdeauna că limba rusă e problematică în sine, că a o vorbi e semn de capitulare în fața ”imperialismului”, că precis este ceva problematic în întreaga cultura rusă de vreme ce Putin împușcă rachete în Ucraina, că probabil Dostoievski e vinovat direct de asta…(Nu e greu de anticipat că vor urma probabil arderi de cărți în piață, retragerea scriitorilor ruși din librării și alte bazaconii din astea, toate sub numele ”luptei cu imperialismul rus”).
Să revenim momentul inițial. Eu consider că declarația Anastasiei Danilova este extrem de problematică. În primul rînd, pentru că introduce un determinism genetic și biologic într-o discuție despre alegeri și preferințe politice. Ca și cum, alfabetul și limba rusă singure l-ar împinge pe Putin să bombardeze Ucraina și să trimită soldați acolo care să cucerească teritorii și să ucidă oameni. Ca și cum toți rușii, ca unul (care au supt lapte matern) sînt putiniști și susțin agresiunea rusă. Ca și cum, o alegere, care e deliberată – de a susține Răul sau a i te opune, de a rezista sau capitula – e determinată genetic de laptele matern. Ca și cum opțiunile politice, ideologice sau culturale ale omului vin genetic prin laptele matern. Ca și cum, un grup poate fi condamnat doar pentru că nu are gena potrivită (nu a supt laptele matern potrivit și corect, neinfectat de imperialism).
Pe de altă parte înțeleg oarecum vehemența din declarațiile Anastasiei. Nu e deloc ușor să fii cetățeană rusă în Moldova, în contextul acestui război. Nu e deloc ușor să trăiești cu ideea că statul a cărei cetățenie o ai este agresor, bombardează populație civilă, distruge infrastructură crucială în Ucraina care lasă oamenii să înghețe. E și firesc ca, personal, să treci printr-un proces de negație, de criză identitară și chiar de rupturi radicale. (Am încercat sentimente similare – de rușine, furie și greață față de statul meu – ca cetățean moldovean cînd țara mea a răpit și vîndut lui Erdogan niște oameni care munceau și locuiau în Moldova – învățătorii turci). Cînd te doare, nu stai să alegi cuvinte. 

Mă gîndesc de asemenea că Anastasia face aceeași greșeală pe care o văd ridicată la rangul de ”adevăr banal”: cea de a echivala cultura rusă cu statul rus, de a susține că cultura rusă e echivalentul lui Putin și de a-i respinge la grămadă. Or, vîrfurile literaturii ruse, de exemplu,  s-au construit nu doar în afara statului ci cel mai des în opoziție cu el. (Dostoievski a fost și condamnat la moarte). Tolstoi, Belinski, Kropokin, Gogol, Bulgakov, Platonov, Soljenițîn și zecile de alți literați și intelectuali care reprzintă vîrfurile culturii ruse au fost în opoziție cu statul. (Din literatura oficială poate Șolohov se apropie de ei). Altfel spus e un truism că literatură rusă, aia mare, nu s-a făcut ca și comandă de stat ci a fost în opoziție cu statul. 

Există multă istorie progresistă și de emancipare în Rusia din care poți extrage nu doar capitulare în fața statului ci și modele de luptă împotriva acestuia. Altfel spus, cultura rusă (care nu e echivalentă cu statul) poate oferi atît de multe modele de identitate rusă care poate fi și liberală, și comunistă, și feministă, și anarhistă.
Îți repugnă conservatorismul lui Dostoievski (pentru că prin Iliin acesta ar fi ”legat” de Putin)? Nici o problemă, poți construi un universalism anarhist (Kropotkin, Bakunin), unul mistic (Bogdanov sau Platonov), unul feminist (Kolontai), unul pacifist non-violent (Tolstoi) și altele (inclusiv cosmiste)…

Dar nu înțeleg insistența redacției moldova.org de a scoate aceste declarații (care-s strigăte personale și marchează intense trăiri intime, dar în același timp, dacă sînt scoase din context, exprimă ură interetnică și declarații extremiste) în titlul și de a le transforma în ambalajul sub care e livra interviul (care are destule alte momente, mai puțin șocante, dar mai relevante). 

Chiar nimeni din redacție nu s-a gîndit că, un titlul ca ăsta poate fi citit (și a fost deja lecturat în cheia asta) drept justificare pentru cele mai primitive forme de ură interetnică – aia în care urăști un grup în baza limbii pe care o vorbește? 

Oare chiar au trecut pe alături toate trainingurile și instruirile și conferințele despre limbajul sensibil la diferențe culturale și nediscriminare? Ori toate astea nu se aplică în mod egal tuturor grupurilor din societate. 

Noi avem, desigur, nevoie de discuții despre imperialisme și imperialism. 

Imperialismul rus e o realitate incontestabilă (în discuțiile despre sfere legitime de influență, garanții de securitate pentru Rusia etc). Și el trebuie discutat. Și avem dreptul să povestim istoria noastră de victime ale acestui imperialism. 

În același timp discuția trebuie extinsă și la alte imperialisme sau forme de imperialism. De exemplu la imperialismul american de dinainte dar mai ales de după 2001 – sutele de mii de victime din Afganistan și Irak trebuie ascultate și ele, tot ca victime ale imperialismului. De exemplu la imperialismul turcesc în regiune – mai ales în Siria (Rojava). Despre imperialismul francez în Africa și persistența dominației coloniale în FrancAfrique tot ar trebui să vorbim. Și despre imperialismul economic – impunerea la scară globală a unui model economic unic (construit după o logică în favoarea marelui capital transnațional) ce favorizează logica profitului și eficienței în detrimentul altor logici – tot ar trebui să vorbim.
În același timp, în raport cu unele grupuri locale – romii, de exemplu – avem și noi atitudinile noastre imperialiste și colonizatoare, de care tot trebuie să fim conștienți și la care ar trebui să fim la fel de sensibili (și să facem totul pentru a le eradia). Pentru că sîntem nu doar victime ale imperialismului ci și…nițel înfăptuitori al acestuia.
Hai să discutăm imperialismul și imperialismele. Dar să o facem sensibil și atent. Prin discuții sincere și introspecții.
Doar în acest fel această discuție despre imperialism ar contribui la faptul că am deveni o societate mai îngăduitoare și mai plurală  (transformarea anti-imperialismului în rusofobie de peșteră cu argumente eugenice și genetice e un regres total). Doar în acest fel am putea fi parte dintr-o discuție relevantă globală despre imperialism și imperialisme, despre auto-determinare și pluralitatea modelelor de dezvoltare, despre modul în care construim, împreună cu alte grupuri (popoare, etnii, națiuni) viața pe această planetă. 

Noroc de o viroză crîncenă care m-a ținut la pat vreo 2 zile și mi-a dat timp să văd ”Triunghiul Tristeții” (eng. Triangle of Sadness), de care am auzit atîta și pe care tot nu am apucat să îl văd pînă ieri.
L-am găsit ironic (chiar comic pe alocuri), cinic dar cam superficial. 

Pe scurt: filmul e despre putere. Și despre felurile în care este exersată aceasta. Și despre resursele pe care le procură aceasta.
Prima secvență, despre bărbații-modele, este ilustrația aproape perfectă a conceptului ”distincției” a lui Pierre Bourdieu. Gustul vestimentar nu este pur și simplu un gust, nici un capriciu. E un semn de distincție. De apartenență la o clasă anume. Există branduri morocănoase și branduri vesele. Brandurile vesele – gen H&M sînt cele ieftine. Pe care le poartă oameni ieftini. Brandurile morocănoase – Balengiaga – îți permit să te uiți.

A treia secvență – în restaurant. Este despre putere și gen. Și despre manipularea la care recurge puterea ca să nu pară putere. Ea (Yaya) cîștigă mai mulți bani decît el (Carl), dar îi place ca, în anumite situații – cum e cea din restaurant – el să joace rolul bărbatului tradițional (care să plătească masa pentru ambii). El e confuz și supărat, și mai face și isterie. Abia atunci, demascată, puterea recunoaște că aranajamentul lor (adică relația) e o simplă schemă de afaceri. Merge businessul bine cînd doi influenceri pe instagram sînt împreună, postează poze împreună și se comportă ca și cum ar fi împreună. Aspirația ei, însă, e să se înscrie într-o altă relație de putere – ea nu vrea să muncească la o fermă ori la vreo școală, vrea trai facil. De aia planifică să fie soția-trofeu a vreunui bogătaș. Derutat, el promite că o va face să îl iubească…
Secvențele de pe corabie – puterea atunci cînd se complace: la bordul unui vas de lux, deservit de un echipaj gata să îi satisfacă orice sacrificiu. Genii tehnologici, traficanți de arme și fertilizatori, influenceri pe instagram (eroii noștri totuși au prins o promoție și au mers moca în tur) toți freacă menta în ocupații și discuții inutile în largul mării. O bogătașă are chef să poruncească întregului echipaj să se scalde în mare de dragul ei, un alt bogătaș pune o beție cu căpitanul corabiei și se întrec în citate din Marx și Lenin, discutînd despre socialism, comunism, impozite, paradisuri fiscale, morală…
(Pirați, naufragiu, grenade).
Secvențele de pe insulă. Puterea dezbrăcată de narativele sociale ce o justifică și de poveștile ideologice ce o consolidează este despre supraviețuire. Putere are cel care îi poate ajuta pe ceilalți să supraviețuiască. Să aprindă focul, să pescuiasă, să vîneze. Lucruri pe care nu le știu nici influencerii, nici geniii tehnologici, nici comercianții cu pesticide. Le știe Abigail, femeia care avea grijă de toalete pe vasul de lux. Abigail dispune de putere după cum are chef: distribuie mîncare cum vrea, doarme cu cine vrea. Puterea pe care o are îi permite să desfacă și relații – de dragul unui pachet de biscuți Carl o lasă pe Yaya și e gata să îi jure dragoste veșnică lui Abigail.
Ultimele secvențe. Abigail și Yaya descoperă că de fapt nu au naufragiat pe o insulă necoluită ci sînt în apropierea unui stațiuni hoteliere de lux…Abigail înțelege că revenirea la ”civilizație” înseamnă reluarea relațiilor și ierarhiilor de putere obișnuite și sfîrșitul micului ”matriarhat” temporar instaurat de ea.
Cînd e gata să o ucidă pe Yaya ca nimeni să nu afle acest secret, Yaya, care nici nu bănuiește ce i se pregătește, îi propune lui Abigail să îi fie asistentă. Abigail ezită. Nu o va ucide. A fi asistentă e o promovare pentru ea. Meritele i-au fost recunoscute. Yaya recunoaște în ea o altă putere – cea de a se descurca în toate contextele.

În troleibuz de la Botanica spre centru. Nimeni nu mai poartă mască de protecție. În jurul meu oamenii strănută, tușesc, își smirocăie nasul, își strîng mucii în batiste sau șervețele de hîrtie, își înghit zgomotos saliva care li se adună în gîtul inflamat…Dar nimeni nu poartă mască…

Din troleibuz și de pe străzi au dispărut aproape toate chestiile care aminteau de pandemie – îndemnurile audio ale primarului, postere și afișe, buteliile cu lichid dezinfectant, abțibildurile ce anunță că troleibuzurile se dezinfectează…

Nu poartă mască ”cetățenii ascultători”, cei care se indignau și înjurau fiecare om cu masca pusă pe barbă și care îi pîrau la poliție pe cei care nu o purtau anterior. 

Nu poartă mască nici ”negaționiștii” – cei care îi înjurau pe cei care poartă ”botniță”, care urlau despre ”despotia sanitară” și care ziceau că acest COVID nu e mai mult decît o gripă obișnuită și nu ucide mai mult decît o gripă obișnuită.

Statul s-a retras și el din lupta contra pandemiei – Comisia aia de sănătate publică de pe lîngă guvern s-a adunat ultima oară în iulie. Această retragere (de fapt capitulare) nu a făcut decît să alimenteze bănuielile conspiraționiștilor că pandemia a fost o chestie de control social ce a fost pornită cînd a fost convenabil și a fost oprită cînd cuiva i-a fost convenabil. 

Între timp COVID-ul continuă să facă ravagii – doar săptămîna trecută au fost peste 313 cazuri noi (și avem motive să credem că cifra e mult sub numerele reale), și 7 persoane au decedat (din nou, cifra reală probabil e mult mai mare). 

De la începutul pandemiei au murit în Moldova aproape 12 mii de oameni…Ceea ce e un oraș mediu din țară – Sîngerei sau Cimișlia. Ca să folosesc o comparație oarecum forțată (care nu-mi place, dar pune lucrurile în perspectivă) acești 12 mii de pierduți în războiul cu COVID reprezintă de două ori mai multe pierderi decît pierderile de populație civilă a Ucrainei în 9 luni de război… 

La asta se adaugă și pierderile din cauza gripei obișnuite, pe care nu a anulat-o nimeni (și care acționează, din impresiile personale, cu mai multă forță – încălzirea minimă în școli,  grădinițe și instituții publice contribuie la împrăștierea și circulația în societate, într-o veselie, a tot felul de viroze). 

E un război nevăzut în care fiecare dintre noi e soldat și fiecare dintre noi dezertează zilnic de pe front…

Scursurile de mesaje personale de ieri (și probabil cele care urmează) nu divulgă decît o chestie – bucătăria internă a guvernării, adică ce discută ”puterea” în afara conferințelor de presă, a postărilor patetice pe rețele sociale și a declarațiilor oficiale.
Scandalul situației nu stă în amploarea dezvăluirilor – bîrfele despre cine și cu cine se culcă sau vrea să se culce, ce mănîncă, cine și cum îl vorbește pe altcineva pe la spate nu sînt nici ilegale și nici imorale și nu afectează vizibil procesul politic (evident, dacă omitem chestii precum discuțiile despre cum, prin intermediul unor amante, unele instituții de media ”independente” trec de la un politician la altul).
La limită, nu-s ilegale nici jocurile din CSP – guvernarea nici nu a ascuns că a numit acolo oameni ce-i împărtășesc viziunea și nu e ilegal să gîndești scenarii despre cum să îți promovezi omul în care ai încredere.
E ilegală probabil situația în care guvernarea pregătește camere de pușcărie pentru fostul procuror general Stoianoglo în condițiile în care, legal, nu era demarată nici o acțiune împotriva acestuia…
Dar astea sînt clenciuri și mici momente care nu spun nimic nou despre guvernarea PAS…
Scandalul dezvăluirilor e important mai degrabă prin altceva – prin faptul că arată că, așa-zișii oameni buni, adică PAS, nu se deosebesc absolut prin nimic de alte grupuri și grupări care au ajuns la putere anterior… Că pretenția lor de a demara o revoluție morală în politică, de a re-inventa politica în Moldova și de a o încadra în principii morale, nu e decît un pîrț pentru presa controlată de ei și pentru alegătorii lor.
Pentru că, la nivel de metode, matrapazlîcuri, scheme PAS nu e diferit de PSRM, de PD și de alte partide care au ocupat fotoliile puterii și apoi au plecat în uitare. Că îngerii, pentru a relua o veche vorbă a unui oligarh influent, nu sînt atît de albi precum par… (Diavolii rămîn, evident, la fel de întunecați).
Altfel spus, că guvernarea are două fețe. 

”Una este cea vizibilă și formală, cea ”cum se vorbește pe la noi” (apud deținutul Filat), cea care este organizată, cel puțin la nivelul de pretenție, în jurul unor teme precum principii și valori, integrare europeană, adevăr istoric, mîna Moscovei, unirea, Europa, democrație etc. E fața politicii cu care șefii de partide merg la alegeri în fața electoratului, cea despre care vorbesc ziarele, o capacitează/consolidează (în temei pe bani străini!) ONG-urile, o discută experții și o reglementează legile scrise. E acea parte a politicii care ne include și pe noi, ca cetățeni, cu anumite (drept că foarte restrînse!) drepturi și (mult mai multe!) obligații.
Cealaltă față, invizibilă, se autoguvernează după cu totul alte legi care-s parțial interlope, parțial ierarhii de rubedenie (nași, fini, cumetri), parțial prin protecție politică și grupuri de interese. E partea a politicului în care regulile nu-s scrise în Constituție și nu-s apărate de curți de judecători, ci-s stabilite în baza unor înțelegeri și termeni specifici (rus. по понятиям), cunoscuți doar celor implicați.

…Pentru guvernare dezastrul constă în faptul că aceste scurgeri de informație au arătat că deputații, miniștrii și presa guvernării fumează una și zic alta, că au un discurs pentru presă și popor și altul pentru bucătăria internă (și ele sînt pe poziții diametral opuse), că toată vorbăraia despre valori, hoți și bandiți e doar o fumigenă după care se ascunde o remarcabilă continuitate a practicilor, schemelor și oamenilor…
Dintre toate strategiile de a vorbi despre asta, guvernarea și cele zece trilioane de comunicatori ai ei au ales-o pe cea mai proastă: de a nega. Care e și cea mai ușor de combătut – mai mulți oameni deja au confirmat veridicitatea scurgerilor de informație. În plus, e și incoerentă: cum se face că guvernarea și toată presa ei crede presupusele dezvăluiri despre rivali (exemple: culiocul lui Dodon, telefonul mobil al lui Dodon) chiar dacă vin pe canale dubioase (prin intermediul poștei deputatului Reniță), dar vrea să nu credem scurgerile din telefoanele proprii.
Nici cînd a fost prinsă cu minciuna, guvernarea nu vrea să fie la înălțimea promisiunilor ei – de a recunoaște o eroare. Puteau spune: ”da, așa e, sînt scurgeri din telefonul ministrului justiției. Am făcut asta pentru că a trebuit, pe moment, să recurgem la instrumente nu chiar cinstite pentru a ne asigura că oameni integri ajung pe pozițiii cheie și duc schimbarea mai departe.”
(Asta însă ar fi creat o mică dificultate – cum să explici că, din mesaje, doar cîțiva din partenerii de conversație a ministrului par să fie idealiști, și aproape nimeni nu vorbește despre valori și idei și viziuni!).
E slab și celălalt răspuns, formulat de deputatul Dan Perciun: front comun pînă la Paștele Cailor împotriva bandiților și împotriva Rusiei. Răspunsul e slab din motivul că e patetic și lipsit de credibilitate. Nu orice metodă e bună împotriva bandiților – ei trebuie aduși în fața justiției în urma unui proces democratic și transparent, pentru ca toată lumea să vadă că asta nu e răfuială politică. Faptul că dosarul Șor stă pe loc în timp ce puterea pregătește un pat în pușcărie pentru încă procurorul general denotă că, atunci cînd vrea, ea poate să ”facă justiție”.
Un alt defect al răspunsului lui Perciun e că ”lupta împotriva bandiților” și ”împotriva Rusiei” sînt slogane goale, lipsite de conținut. Populiste, cum ar zice ei.
Ca aceste ”lupte” să fie puncte de raliere a forțelor ele trebuie să fie umplute nu de considerații de moment – ne luptăm cu bandiții prin negocierea dosarelor cu ei ori prin judecarea lor selectivă (aproape niciun democrat, inclusiv fostul prim-ministru care cumpăra Casa Presei cu bani furați, nu a avut de suferit din urma justiției PAS, doar PSRM, de parcă socialiștii și președintele lor care a fost papagal de curte la oligarhi ar fi fost la guvernare din 2009 încoace și s-ar face vinovați de toate relele). Anti-corupția trebuie să fie întîi de toate anti-corupție, adică și anti-PLDM, anti-PL, anti-PAS, anti-PD, nu doar anti-Șor și anti-PSRM. Ca să fie credibilă lupta cu bandiții.
La fel și cu ”lupta contra Rusiei”. Ca să fie credibilă ea trebuie să fie coerentă. Și nu e coerență cînd guvernul ”pro-european” ignoră proceduri (licența de mediu) pentru funcționarea unor întreprinderi rusești în Transnistria de dragul perpetuării unor scheme…
Dar, punctul slab cel mai vizibil al ideii frontului comun este că acesteia îi lipsește un ”PENTRU”. Adică, e clară intenția de a crea un front împotriva unor practici. Dar pentru a face schimbare politică nu e nevoie doar să prietenești împotriva cuiva. E necesar să faci front comun ”pentru ceva”. Și aici ideea frontului comun nu oferă nimic…Să faci front comun pentru ”stabilitatea politică” (așa cum ar sugera Perciun)?
E o idee goală și fără sens. Și fără nici un fel de idee în spate. Stabilitatea politică e o idee care nu zice nimic. Stabilitatea schemelor? Stabilitatea matrapazlîcurilor? Stabilitatea utilizării discursurilor ”patetice” despre hoți pentru acoperirea propriilor șmecherii?…
Am mai scris și cu alte ocazii despre capcana în care cred politicienii moldoveni care o fac pe idealiștii dar joacă murdar după scenă: în orice moment, rivalii lor, adică ”bandiții” (distribuirea de roluri e convențională) pot scoate la iveală acest joc dublu și ipocrit. 

În rezumat: puterea ”bandiților”, așa cum apare ea la acest moment (și din informațiile de care dispun) constă anume în faptul că își poate oricînd demasca rivalii ”idealiști și morali” și jocul dublu al acestora, că poate arunca asupra imaginii lor publice de inși ”buni” întregul ”tezaur” de fapte informale, adică rele…
Nimeni nu a inventat o soluție mai bună la această situație decît opțiunea, pentru idealiști, chiar să fie idealiști.