Nov 16 2021

Investițiile provenite din paradisuri fiscale sînt toxice întotdeauna…

Vitalie Sprînceană

PAS împinge, de cîteva săptămîni, un proiect de lege care interzice investițiile provenind din paradisuri fiscale în domenii considerate a fi de importanță pentru securitatea statului – comunicații, telefonie, criptare, robotică, aviație, explozive, mass-media…
Inițiativa e bună – banii din paradisuri fiscale sînt bani furați care se întorc înapoi în spațiile din care au fost furați cu un nou ambalaj de bani ”cinstiți”, tocmai potriviți pentru a fi utilizați ca și investiții ori active curate.
Mai zic, inițiativa e bună, doar că…timidă.
Întrebarea, pentru mine, nu e de a ști dacă securitatea statului va fi protejată cînd interzicem investițiile în telecomunicații și criptare provenite din paradisuri fiscale. Probabil va fi mai protejată, chiar dacă se pot imagina contracte dubioase și cu contractori militari venind din jurisdicții ”transparente”. La urma urmei, nu e diferență dacă SIS te monitorizează cu soft cumpărat de la o firmă dubioasă de pe Insulele Cayman sau de la o firmă israeliană care dă bon fiscal…
Întrebarea fundamentală ar fi dacă investițiile din paradisurile fiscale ar trebuie permise în genere în vre-un sector economic. Pentru că eu nu le găsesc nici o justificare nicăieri, fie că e vorba de domenii ce țin de securitatea statului, fie că e vorba de domenii ce țin de bunăstarea societății.
Să dau un exemplu: sectorul construcțiilor și piața locativă. Legiuitorii PAS nu-l văd ca fiind strategic pentru securitatea statului (de parcă mass-media e mai importantă decît locuința) și de aia nu-l includ în lista sferelor protejate de investițiile din paradisuri fiscale. Asta dă posibilitate unor conglomerate precum Blackstone Group, care dirijează active imobiliare de aproape un trilion de dolari, să folosească diverse jurisdicții fiscale netransparente pentru a cumpăra locuințe în Spania, Olanda, SUA, Marea Britanie pe care să le închirieze la prețul la care vrea, să evacueze oamenii din locuințe și să dicteze sfera locuințelor după plac. Asta a fost extrem de dureros pentru societatea spaniolă sau cea americană imediat după criza din 2008-2009…
Exemple din astea se pot găsi în fiecare sector.
Să tragem linia: investițiile din paradisuri fiscale trebuie interzise în genere în Moldova.
PAS poate face și mai mult – să se alăture inițiativei globale pentru un impozit unic pentru corporații. Inițiativa asta tocmai a fost confirmată la COP26…Îs peste o sută de țări semnatare. Moldova nu e printre ele.


Nov 4 2021

Despre strada Teilor, fost Plovdiv, viitoarea Nicolae Dabija…

Vitalie Sprînceană

Primăria a inițiat, pe 29 octombrie, consultări publice privind redenumirea străzii Teilor, de la Botanica, în strada Nicolae Dabija. Întîmplător sau nu, anume pe strada Teilor se găsește și pretura sectorului Botanica, deci intenția primăriei e simbolică în mai multe feluri.
Eu am mari rezerve față de această intenție de redenumire.
Prima mare rezervă ține de însăși obiceiul de a redenumi străzi ce poartă deja nume de cîteva zeci de ani. Strada Teilor a fost cîteva decenii strada Plovdiv (un frumos și vechi oraș bulgar!) apoi cuiva i s-a părut că într-o țară cu o însemnată populație bulgară nu am avea destule motive să păstrăm numele celui de-al doilea oraș bulgăresc pentru o stradă și strada Plovdiv a ajuns strada Teilor.
Nu era neapărat cea mai rea alegere – Teilor sună bine în contextul dacopat de la Botanica.
Ziceam, ar fi fain să păstrăm unele nume de străzi zeci și zeci sau poate și mai mulți ani și să evităm obiceiul prost de a schimba, ori de cîte ori vine o administrație nouă la primărie, numele străzilor. Orașul trebuie învățat să țină minte, să ofere cadre ale memoriei.
(Vorbeam unei prietene care trăiește la Botanica despre această inițiativă a primăriei și ea îmi spunea, consternată: O să ajungem să nu ne putem înțelege între noi cu locurile din oraș. Părinții mei cunosc strada cu numele Plovdiv și se referă la ea doar în felul acesta, eu am crescut cu Teilor și iată, copiii mei vor hălădui pe strada Dabija. Cum să ne înțelegem că vorbim despre aceeași stradă?)
Sînd destule străzi noi, create de noile cartiere, ce pot lua nume de personalități marcante decedate recent. Sînt apoi, străzi care se repetă. Există în oraș străzi dublate de stradele. Se pot găsi și altfel de forme de memorializare – plăci, scuaruri etc…
Mai e apoi și cealaltă rezervă, legată de personalitatea lui Nicolae Dabija. Poet (bun), publicist, editorialist, jurnalist, politician, academician (cam forțat titlul), Nicolae Dabija a scris mult, contradictoriu și de multe ori extrem de problematic.
Alături de poeziile patetice despre clopotari, stau și poeziile la fel de patetice și emoționale despre Lenin, alături de articolele despre patriotism găsim și articole xenofobe și rasiste precum seria Rusoaicele (care sînt o rușine pentru ziaristica moldovenească)…
În calitatate de director al săptămînalului Literatura și Arta (care a funcționat zeci de ani ca agora literară, cultură și societate) Nicolae Dabija a transformat ziarul în tribuna unei singure poziții, în monologul unui singur grup literar și politic. În loc să devină un club de discuții despre literatură, Literatura și Arta a ajuns un ”băț” mediatic cu care un grup de literați, cocoțați pe prestigiul anterior al publicației, a lovit în alte grupuri literare…De asta cam toată literatura moldovenească/basarabeană de după 1990 a trecut pe lîngă LA.
Nicolae Dabija a cam ”reușit” peste tot: și la Partidul Comunist, și la Lenin, și la Unire, și la România Mare…Și asta ar trebui să ne dea de gîndit.
În aceste condiții, mi se pare rezonabil să se mai aștepte cu această redenumire. Să mai treacă niște vreme, să mai apară niște aprecieri critice.
(Știu că ”Tema pentru acasă” e un fel de bestseller în anumite medii, dar această literatură de ficțiune istorico-patriotică trebuie să mai treacă testul vremii. Mai ales că realismul patriotic seamănă extrem de mult cu realismul socialism și dacă din ultimul nu a prea rămas nimic, nu ar trebui să avem iluzii față de noua modă).
Poeziile lui Nicolae Dabija despre Lenin și cele despre Unire pot oferi, la limită, un pod de înțelegere între fracțiunea ”socialistă” și cea ”unionistă” din Consiliul Municipal ca chestiunea redenumirii străzii să adune voturile necesare.
Dar acest vot nu trebuie să înlocuiască discuția publică necesară despre patriotism, relația cu trecutul și memoria trecutului, despre extrem de numeroasele moduri și cazuri în care cărturarii moldoveni au colaborat cu diversele regimuri politice (în realitate) și despre extrem de puținele moduri și cazuri în care aceștia au rezistat ori s-au opus acestor regimuri (în autobiografiile compuse post-factum).


Nov 1 2021

Salutări din Evul Mediu…

Vitalie Sprînceană

Acum că Moldova are contract pe 5 ani cu Gazprom, ar fi cazul să întrerupem cîteva alte contracte care ne țin în urmă.
De exemplu, contractul cu Evul Mediu trebuia reziliat demult.
La ce mă refer – săptămîna trecută a circulat pe internet un clip video cu o studentă care, în timpul lecției on-line, făcea dragoste în dormitorul ei și, pentru că uitase să își deconecteze camera video, a fost văzută de întreaga clasă. Incidentul a fost filmat și distribuit pe net de o altă colegă (și a fost preluat de tot felul de gropi de gunoi care-și zic presă, de exemplu KP).
Reacția administrației colegiului a fost inițial teafără – a ascultat scuzele fetei și…și-a căutat de treabă.
Pe urmă, la ușa administrației a bătut Evul Mediu și insituția și-a amintit că nu are tact, nici pregătire pentru a face față unor asemenea situații, dar are regulamente.
Conform unui asemenea regulament fata care făcea sex în dormitorul ei ar fi ”sfidat integritatea unei instituții și și-a bătut joc de noțiunea de colegialitate” (citez din decizia Consiliului Profesoral al instituției cu pricina)…
Ambele fete, și cea filmată și cea care a distribuit filmul, au fost exmatriculate…
Să analizăm cazul pe îndelete: fata care a fost filmată nu poate fi învinuită de nimic. Ea e o victimă a unei erori sau a unui incident nefericit. Ea nu făcea sex în timpul lecției în sala de clasă. Ea era acasă la ea, în spațiul ei inviolabil în care își trăiește viața privată, protejată de constituție și de întreg cadrul legal.
Școala a venit în casa ei (prin intermediul acestui învățămînt on-line) și încearcă să impună regulile instituționale în cadrul domestic.
Știm, e o situație extraordinară. Dar chiar și în situațiile extraordinare oamenii au dreptul la viață privată, la inviolabilitatea domiciliului și restul.
În pandemie dormitoarele și bucătăriile noastre au devenit și oficiu, și școală, și universitate, și sală de conferință, și garaj și birou de informație, și bibliotecă, și cantină și sală de ședințe…
Asta a generat o mulțime de situații dificile, confuze și unele hazlii. Cînd trăiești 4-5 oameni într-o cameră două, faci acrobații ca acest spațiu deopotrivă să fie și dormitor (pentru un membru al familiei) și oficiu (pentru alt membru al familiei etc). Au fost și incidente cînd deputați mîncau în sufrageriile lor la ședințe de parlament on-line. Au fost și alte situații – strigăte în timpul lecțiilor, sunet de tigăi și cratițe, bebeluși etc. Și acest caz cu o femeie care face dragoste în casa ei în timpul lecției nu e decît una din milioanele de consecințe ale faptului că sîntem obligați zilnic să combinăm în același spațiu – acasă – munca și domiciliul, spațiul privat cu cel public.
Asta e principial: înainte de a se afla la lecție, fata se afla în domiciliul ei, unde e protejată de ochi neinvitați. Școala ar trebui să țină minte asta – că e pe post de invitat în casa cuiva…
Asta am așteptat de la Consiliul Profesoral – să înțeleagă că incidentul a avut în casa studentei, că, în calitate de victimă aceasta urma imediat să primească consiliere, ajutor psihologic, să fie ajutată să treacă peste valul de bullying ce a urmat.
Consiliul Profesoral a ales cealaltă opțiune – să ia partea abuzatorilor on-line și off-line, că de aia avem Consiliu Profesoral: să ia partea abuzatorilor.
Evident, fata care a distribuit video (indiferent din ce motiv a făcut-o) merită probabil exmatriculată (dacă e majoră și dacă era conștientă de faptul că actul ei e unul de imixtiune în viața privată a unui om).
Aștept de la Ministerul Educației să anuleze ordinul rușinos de exmatriculare a victimei.
Aaștept de la conducerea ASEM (în subordinea căreia este instituția la care învăța victima) să ofere victimei întreaga asistență și protecție, fizică și emoțională, ca femeia să fie înscrisă din nou la cursuri.
Aștept de la conducerea ministerului educației și a ASEM și să discute cu acel Consiliu Profesoral și să le explice pe îndelete ce e cu hărțuirea on-line, ce e cu ”onoarea și colegialitatea”.


Oct 26 2021

Mitropolia și problema gazelor

Vitalie Sprînceană

Știe cineva dacă Mitropolia Moldovei are o poziție pe problema gazelor?
A zis cumva Mitropolitul că merge la Moscova să îl roage personal pe șeful Gazprom să dea dovadă de niște spirit creștin și să se împartă mai ieftin și mai cu milă din gazul pe care bunul Dumnezeu l-a dat din abundență rușilor dar nu a dat deloc fraților lor întru credință moldoveni?
Că, iarna vine peste toți laolaltă?
Că tot se laudă că e chezășie a prieteniei moldo-ruse, Biserica ar fi fost instituția potrivită să mai atenueze din discuțiile despre ”prețul de piață” (că doar nu vinzi fraților tăi de credință chestii la preț de piață!)
Am căutat pe paginile eparhiilor și tot e tăcere despre gaze.
Eparhiile sînt active dar pe alte teme decît cele despre care îngheață enoriașii.
Eparhia Ungheni se bucură de o diplomă la festivalul ”A ruginit frunza din vii”.
La Bălți Marchel adună semnături…nu pentru gaz, împotriva Convenției de la Istanbul…Asta îl doare pe el.


Oct 26 2021

Nostalgii după KGB…

Vitalie Sprînceană

Întrebare la Radio Erevan:
– Va mai fi nevoie de KGB în anul 2021 pentru a-i intimida pe disidenți, intelectuali, ziariști, activiști civici, alți cetățeni care gîndesc și pun întrebări incomode?
– Nu, pînă atunci ei se vor învăța să se intimideze, să se urmărească, să se denunțe și să se cenzureze reciproc…
Pentru a instaura poliția gîndirii nu e nevoie de dictatori, e suficient un grup de cetățeni ”bine intenționați” și ”patrioți”.
(Autorul postării din captura de imagine este economist la Expert-Grup).


Oct 26 2021

Democrație hipercenzitară în Suedia secolului XIX.

Vitalie Sprînceană
Alegătorii dispunea de un număr de voturi în funcție de nivelul impozitelor plătite, de bunurile și de veniturile lor. În cadrul acelui procent de 20 % de bărbați suficient de bogați ca să poată vota la alegerile pentru Camera inferioară, alegătorii erau repartizați în patruzeci de grupuri, fiecare asociat unei ponderi electorale diferite. Concret, fiecare membru al celui mai puțin bogat grup dispunea de 1 vot, în vreme ce fiecare membru al celui mai bogat grup avea până la 54 voturi.
Un sistem similar se aplica pentru alegerile municipale organizate în Suedia între anii 1862 și 1909, care aveau o particularitate suplimentară, anume faptul că societățile anonime aveau și ele dreptul de a participa la aceste alegeri locale, tot cu număr de voturi care depindea de amploarea impozitelor, a bunurilor și profiturilor.
Totuși, pentru municipalitățile urbane, un singur alegător, persoană fizică sau antrepriză, nu putea să dispună de mai mult de 100 de voturi. În schimb, pentru municipalitățile rurale nu exista nici o restricție de acest esl așa încât, cu ocazia alegerilor municipale din 1871, erau 54 de comune în Suedia unde un singur alegător deținea peste 50 % din voturi. Printre acești dictatori cu legitimitate democratică desăvârșită se număra, de pildă, însuși prim-ministru, contele Arvid Posse, care, în anii 1880, dispunea el singur de majoritatea voturilor din comuna sa de reședință, unde familia sa deținea un vast domeniu funciar.”
(Thomas Piketty, Capital și Ideologie, pp.205-206).
În cam un veac Suedia s-a transformat, din una din cele mai inegale societăți politice din Europa în una din cele mai egale.


Oct 25 2021

Mansardele care ard…și problema locativă în municipiul Chișinău

Vitalie Sprînceană
Primarul general al capitalei, Ion Ceban a propus azi, ca ”fiecare familie din cele 20 care au avut de suferit în urma incendiului mansardelor din strada Pelivan va primi suma investită la procurarea apartamentului, în conformitate cu contractul.” Adică, locuitorii municipiului vor plăti, din buzunarul public, daunele cauzate de incendiu.
Lumea a dezbătut azi dacă e corect să achităm din bani publici pierderi private, dacă nu cumva oamenii care s-au mutat în construcții de lemn și rîzînă au și ei o vină ori dacă generozitatea primarului are și altă explicație decît campania de PR pentru a se constitui în principalul opozant al puterii și a arunca o provocare autorităților naționale…
Toate discuțiile – despre ”corectitudine”, despre ”vină” ori despre ”politică” sînt importante, dar ele trebuie integrate într-o altă discuție, mai generală și mai mare, pe care autoritățile o evită – discuțiile despre problema locativă în municipiul Chișinău.
După prăbușirea URSS – în cadrul căruia fiecare putea spera că va fi asigurat cu un fel de spațiu locativ în funcție de necesități și fără legătură cu starea lui materială – statul a lăsat problema locativă pe seama pieței ”libere”.
Cetățenii (cu excepția unor grupuri care au continuat să trăiască ”în socialism” și să se bucure de locuințe subsidiate – judecători, procurori etc) au fost forțați să își rezolve problema fundamentală a dreptului la locuință prin intermediul pieței, și fără participarea statului.
Piața a făcut ce a știut ea mai bine – a crescut prețurile (sub impactul unei cereri, întîi reale, apoi speculative) și a făcut locuințele inaccesibile pentru mii de orășeni.
În lipsa unor programe publice locative (cum are fiecare țară care se respectă) ce ar oferi locuințe subsidiate, locuințe sociale, ajutor pentru plata chiriei – orășenii trebuie să scoată din buzunarul propriu pentru fiecare metru pătrat de locuință pe care îl închiriază ori îl cumpără.
În unele familii, pentru plata chiriei se duc pînă la jumătate de cheltuielile disponibile (iar uneori și mai mult) și asta ar fi fost oriunde un strigăt de alarmă, nu și în Chișinău, unde soluția prețurilor exagerate la spațiu locativ a fost… creșterea și mai mare a prețurilor.
Pentru familiile ce nu-și pot permite să trimită un membru ”în diaspora” să trimită bani pentru apartament, piața a propus, mecanismul mansardelor (în ”colaborare” cu autoritățile locale dornice să facă un ban dintr-o schemă și să arate ”că lucrează”). Esența programului era că primăria garanta 100 % la credite imobiliare în cadrul unui program municipal. Programul se referea și la locuințe în blocuri noi, dar cea mai populară componentă a acestuia se referea la construcția de mansarde – deasupra etajului superior al unor blocuri locative au fost înălțate mansarde. Pentru că criteriul principal a fost prețul – cumpărătorii făceau parte din categorii ce nu puteau plăti prețul de piață – și pentru că controlul calității a fost inexistent, companiile de construcție implicate în programul mansardelor au redus din costul și calitatea materialelor de construcție și astfel s-a ajuns la utilizarea masivă a plasticului și lemnului…Pe lîngă asta companiile au sacrificat din izolarea termică, din lucrări inginerești și rețele.
Dar oamenii care trăiesc pe salariul mediu pe economie nu-și puteau permite altceva și erau bucuroși că au un colț al lor, fie și din lemn și rîzînă. Era cel mai ieftin, oricum.
La doar cîțiva ani de la inaugurarea mansardelor acestea au început să ardă. Pe Albișoara. La Botanica pe Independenței. La Buiucani pe strada Sucevița. Acum pe strada Pelivan.
Și vor mai arde probabil – nu e greu de presupus că într-o locuință volatilă, construită din materiale inflamabile – orice scînteie, scurt-circuit, muc de țigară nestins poate provoca un incendiu.
Asemenea situații ar trebui să fie prilej de reflecție. Și acțiune.
Municipalitatea trebuie să dezvolte o politică în domeniul locuințelor sociale și să ajute diversele grupuri care au dificultate în a-și procura o locuință proprie. Se poate învăța de la experiențele din Austria, din Franța (unde 16 % din locuințe sînt locuințe sociale), din Germania, din Suedia și zeci de alte țări. Locuințele sociale ar fi o soluție de durată – investind niște bani, nu mari, municipalitatea cîștigă pe termen lung.
Problema locativă nu poate și nu trebuie lăsată doar pe seama pieței. Pînă la o limită, locuința nu este un bun de lux ori un capriciu, de care te poți lipsi. E o necesitate fundamentală.