May 6 2022

Populație RSS Moldovenească – R. Moldova (1990-2015)

Vitalie Sprînceană

Citesc un volum de indicatori statistici, care a fost publicat de comitetul central al URSS pentru statistică în anul 1991.
Volumul prezintă cifre despre diverși indicatori ai economiei și societății sovietice din anii 1989-1990.
O parte interesantă a volumului sînt cîteva prognoze demografice făcute pentru o perioadă de 25 ani, pînă în 20015, de către demografii sovietici pentru URSS în general și pentru republicile sovietice în parte.
RSS Moldovenească (cu tot cu Transnistria) urma să atingă, conform demografilor sovietici, borna de 5 milioane către anul 2000, iar către 2005 populația țării ar fi fost de 5.4 milioane de oameni.
La cel mai apropiat recensămînt de această bornă – BNS găsea în Moldova (fără Transnistria) o populație de cam 3 milioane și 300 mii. Transnistria, cu cele 400 mii ale ei tot nu ridica cifra peste 4 milioane. Cifrele recensămîntului erau umflate, evident – o mare parte a populației care era plecată la muncă peste hotare a fost numărată ca fiind ”pe loc”.
O altă prognoză interesantă ține de raportul dintre populația rurală și urbană. Potrivit demografilor sovietici către 1995 populația urbană ar fi depășit, pentru prima oară, populația rurală, iar în 2005 raportul dintre populația urbană și populația urbană ar fi fost 54 % la 46 %, adică reflecția inversată a situației din 1989…
Realitatea e că, cel puțin oficial, Moldova și în 2005 și în 2020, e încă o țară rurală în care 57 % din populație încă locuiește la sate. (Evident, cifra trebuie suspectată de imprecizie – ea nu ține cont de populația informală, fără viză de reședință, a orașelor, mai ales a capitalei).


May 4 2022

Tineri, Moldova, politică

Vitalie Sprînceană

Un capitol interesant din sondajul IRI Moldova publicat zilele trecute este cel despre tineri și viziunile lor politice…
(Chiar dacă sondajele generaliste sînt, de obicei, sociologie de calitate îndoielnică, merită să ne aplecăm asupra lor atunci cînd acestea nu doar că zic, ci chiar ”urlă” asupra unor realități).
Sondajul scoate la iveală ”apolitismul” și ”dezinteresul” aproape total al tinerilor față de politică.
Mai puțin de 10 % din tineri au făcut voluntariat pentru o cauză politică, doar 12 % au participat în vre-un protest, 8 % au făcut cea mai accesibilă formă de activism – au postat pe rețele sociale știri politice sau despre probleme sociale, doar 3 % au donat bani pentru o cauză politică sau au făcut parte din vre-un grup sau informal cu agendă politică…
Doar 4 % sînt membri ai vreunui partid politic. (datele se coroborează cu studii aprofundate precum European Values Study etc).
Situația asta explică, probabil, rata de absenteism electoral redusă a tinerilor în comparație cu alte grupuri de vîrstă.
Ea semnalează intrarea în scenă a unei generații care nu doar că nu se prea interesează de politică (viața de partid etc) dar nu prea crede și nu prea face eforturi colective pentru a realiza schimbări. Vremea organizațiilor politice de masă – partide, mișcări sindicale – pare să fi apus pentru o generație pentru care calitatea de membru într-o organizație nu mai contează deloc.
Evident, prăbușirea organizațiilor de masă nu se referă doar la partide – fenomenul e valabil și pentru sindicate, și pentru cluburi sportive, și pentru asociații voluntare, și pentru biserică.
Toate aceste instituții și forme de organizare colectivă în masă sînt într-un declin total.
E un semnal de alarmă nu doar pentru politicieni (care au trata partidele ca feude personale iar asta le-a desconsiderat ca vehicul politic), ci și pentru întreaga societate: o generație care credea în efortul colectiv (credință ”construită” prin eforturile unui/unor partide) e înlocuită de o generație care nu mai crede în eforturi colective și pentru care acțiunea politică e aia, individuală pe cont propriu. Sau deloc.


May 2 2022

Presă, panică, război…

Vitalie Sprînceană

În contextul discuției despre panică, mass-media și anonimat, pornită de la o bîrfă distribuită pe larg de The Times despre posibilitatea unui desant asupra Moldovei, ar trebui să revenim la o discuție mai veche despre presă și funcția ei. Sau chiar, mai filosofic, despre rostul ei în societatea modernă a informației.
Se vorbește atît de des că presa trebuie să vîndă încît se omite că presa ar trebui, întîi de toate, să informeze, să creeze comunități, să adune oameni grămadă pentru diverse cauze comune, să transmită cunoștințe, adică să educe.
Situația asta, proastă din punct de vedere al responsabilității pe care trebuie să o aibă presa față de societate mai ales pe timp de război în vecinătate, este cît se poate de normală din perspectiva unei paradigme care vede presa doar ca agent de vînzare de informație, a cărei funcție nu este să educe, să construiască zilnic o națiune/societate, ci doar să culeagă gologani din gură cască ce intră pe site-uri în căutare de știri, bîrfe, minciuni și orice text/imagine ce aduce vizitatori suplimentari pentru o dugheană mediatică…
Altfel spus, adunătura de site-uri, canale de telegram, ziare și portaluri de știri care distribuie într-o nebunie orice bășină legată de Moldova fără a-i verifica sursa (de ce ar mai fi nevoie de o asemenea presă cînd poți configura o alertă google despre Moldova care să-ți zică orice mențiune a numelui în oceanul de internet?) nu reprezintă un complot mediatic, nici măcar neîndemînare ori lipsă de profesionalism (este și asta în destulă cantitate) ci este presa moldovenească mainstream, modul ”legitim” de a opera și activa al jurnalismului de la Chișinău…
Cînd o redacție preia o bîrfă și, în loc să o verifice (așa cum zice Codul Deontologic care-i bun doar de ignorat), o traduce și o publică, e semn că e ceva putred în redacția aia, de la știriști la redactori. Cînd chestia asta o fac majoritatea surselor media, inclusiv din cele ”respectabile” e semn că e putred ceva la nivelul breslei în general…
Presa care educă are grijă de informația pe care o transmite, se gîndește la impactul și funcțiile ei.
Presa care doar vinde informație (indiferent dacă informația e adevărată sau nu) e interesată doar de numărul de vizualizări, laik-uri și alți indicatori ce pot aduce bani sau faimă sau ambele.
(”Surse care au dorit să își păstreze anonimatul”, ”insight-uri”, ”dezvăluiri inedite”, ”scurgere de informație” – sînt tot atîtea nume pe care presa le inventează pentru a da greutate și credibilitate bîrfelor sau chiar minciunilor.)
Din perspectiva asta, a contoarelor de vizualizări și bani ce trebuie să se învîrtă, pentru negustorii de informație, nu contează deloc ce zvon vînd – că e vorba că Angelina Jolie are 7 degete la o mînă, că Tom Cruise e scientolog, mormon și catolic, că Papa de la Roma are șapte copii ori că ”există un plan de a face un desant în Moldova”.
Iar războiu, evident, vinde… Vinde totul: știri, poze, video, bîrfe, minciuni…


Apr 4 2022

Ortodoxia ca victimă colaterală a războiului în Ucraina

Vitalie Sprînceană

Patriarhul Kiril a ținut azi o liturghie în biserica principală a forțelor armate rusești aflată în satul Kubinka.
În cadrul liturghiei Patriarhul a afirmat că Rusia este o țară ”iubitoare de pace” și a binecuvîntat soldații care luptă pentru Patrie și nu-și cruță viețile pentru binele ei…
”Înrolarea” Patriarhului în armata rusă și înregimentarea, la modul general, a Bisericii Ortodoxe Ruse în armata rusă și în războiul (care nu e ”război” dar operațiune specială în cadrul căruia sînt uciși oamenii ca în război) semnalează un cerc complet: prăbușirea ortodoxiei ca ultimă ”limbă” universală în regiune.
Referința la o tradiție religioasă și la un Dumnezeu comun era unica punte oarecum funcțională între cele două popoare de pînă la război. Celelalte limbaje cu potențial universal nu funcționau: pe de o parte narativele naționaliste construiau trecuturi și viitoruri separate, iar pe de altă parte ambele țări au respins, din varii motive, moștenirea internaționalistă comună în cadrul URSS.
Realitatea că Patriarhia Rusă sub Kiril s-a culcat sub statul rus și sub Putin și au devenit parte a statului rus și a politicii externe a acestuia, a născut, în contrapartidă, o dalaveră cu Patriarhia Kieveană și Biserica ortodoxă. În această istorie, consumată în anii 2018-2019, o parte a bisericii ortodoxe ruse din Ucraina și-a declarat independența și s-a constituit într-o biserică autocefală care să servească necesitățile religioase ale poporului ucrainean.
La fel ca și Kiril, șeful Bisericii Ortodoxe din Ucraina, mitropolitul Epifaniu, binecuvîntează soldații ucrainei ce-și apără Patria și spune că actul de a omorî dușmanul invadator nu este un păcat.
E clar, Kiril se referă la Rusia atunci cînd vorbește despre Patrie iar Epifaniu are în vedere Ucraina cînd zice același lucru. Ceea ce îi unește pe ambii, pe lîngă faptul că se referă la patrii diferite, este că niciunul dintre ei nu se referă la Patria comună creștină – Împărăția lui Dumnezeu, Adam, Eva, Cain și restul mitologiei creștine.
Unul îl vede pe Dumnezeul național vorbind limba rusă, iar altul – ca cetățean ucrainean. Fiecare preferă să localizeze această Împărăție mai aproape de turta boierului pe care îl servește. (Evident ambii se află în erezie din punct de vedere doctrinar, dacă filetismul ar mai scandaliza pe cineva). 
Asta înseamnă că nici ortodoxia nu mai oferă o limbă universală (ori cel puțin mai generală decît idiomul naționalismului) care ar crea poduri între popoare dincolo de capriciile puterii.
Viitorul regiunii va fi probabil naționalist iar ortodoxia, ca un limbaj cu potențial universal, va fi una din victimele colaterale ale acestui război stupid și inutil.


Mar 26 2022

Sărăcie și generozitate…

Vitalie Sprînceană

Cineva trebuie să oprească avalanșa de articole din presa străină (și locală) dedicate efortului de găzduire a persoanelor refugiate în Moldova și care sînt scrise în cheia: ”cea mai săracă țară din Europa demonstrează un spirit excepțional de solidaritate cu victimele războiului”.


Efortul de solidaritate al moldovenilor trebuie discutat, lăudat și criticat (acolo unde este nevoie – de exemplu pe partea de discriminare a unor grupuri de refugiați precum romii) dar nu doar din perspectiva sărăciei populației moldovenești.
Scriiturile de genul ăsta nu ne zic nimic despre realitatea din teren ci doar transmit prejudecata autorilor textelor că săracii, în condiții normale, adică de pace, nu ar fi generoși și darnici ci niște bestii zgîrcite și egoiste.
Ca și cum generozitatea ar fi o trăsătură ce apare, printre grupurile cele mai sărace, doar cu ocazia unor crize majore.
A te mira că săracii ajută victimele războiului înseamnă să crezi, undeva în adîncuri, că săracii nu ar fi capabili de gesturi generoase, de curaj și omenie.
Înseamnă, la modul general, să stigmatizezi sărăcia și să o asociezi cu egoismul și zgîrcenia.
Evident, imaginarul capitalist de tip liberal, vede generozitatea ca fiind o trăsătură asociată doar cu miliardari precum Bill Gates sau George Soros, sau ca o virtute a celor bogați și crede că săracii nu sînt capabili de asemenea comportamente.
Studiile și cercetările empirice zic că lucrurile stau invers – că săracii donează, proporțional cu averile lor, mult mai mult decît bogații. Săracii însă nu dispun de fundații și nu fac campanii de PR în jurul actelor de generozitate.


Mar 25 2022

Ion Sturza și patriotismul din offshore

Vitalie Sprînceană
Unul dintre cei mai cunoscuți generali ai armatelor de comentatori de pe divan, Ion Sturza, se arată indignat de faptul că prea puțini ”bărbați” din Moldova și România ar fi gata să ia arma în mînă și să îi apere…investițiile lui, adică ”țara”.
Textul e neclar și nu se prea înțelege dacă Sturza, vorbind despre țară, se referă la Insulele Virgine Britanice, unde și-a înscris niște companii pentru a evita plata impozitelor (și transparența), la Luxemburg (unde și-a înscris alte afaceri, cu același scop) sau la Kazahstan (unde a vîndut, împreună cu Dinu Patriciu niște companii petroliere de stat românești și de unde și-a agonisit banii cu care se laudă).
Pentru că în toate țările în care Sturza își dosește banii e pace și liniște și nici românii nici moldovenii nu ar avea motive să le apere.


Mar 19 2022

despre mîncare și război

Vitalie Sprînceană

În timpul războiului/pandemiilor sau altor crize majore se întîmplă, alături de oceanele de tristețe, durere și traumă, mici insulițe de solidaritate și ajutor pe care ai vrea să le reproduci și în viața ”de pace”.
De exemplu, miile de persoane refugiate care traversează frontierele țării sînt întîmpinate, aproape la toate punctele, de mici corturi administrate de voluntari și voluntare locali (cel mai des de la organizații religioase protestante, dar și organizați de primăriile din zonă sau grupuri precum cultul crișnait) care oferă gratuit diverse produse de primă necesitate: apă, scutece, medicamente. Și mîncare. Multă mîncare. De tot felul. La Palanca sînt covrigi, biscuiți, plăcinte, supe de cartofi, uneori burgere, tartine cu pate vegetal, de carne, cu cașcaval, sarmale, hrișcă fiartă, dulciuri.
Aici mănîncă toată lumea: voluntarele, instituțiile statului (pompieri, polițiști, șoferi), refugiate și refugiați, cîini și pisici. Și totul e gratuit.
Uneori voluntarele strigă de parcă ar atrage clienți: Plăcinte calde!, Hai la sarmale!, Poftiți la supă fierbinte! E o situație de talcioc doar că…totul e pe gratis.
Mă prind la ideea că nu ar fi deloc imposibil (și cu siguranță ar fi extrem de bine) ca această situație să fie una generalizată, ca hrana să fie gratuită și oferită generos în general (și nu doar în vreme de război).
Nu ar trebui să chemăm rachete peste noi ca să înțelegem că hrana e absolut fundamentală și necesară, că o putem oferi/asigura fără a cere bani în loc tuturor, că am putea, cu eforturi nu prea mari, să eradicăm complet foamea din rîndul problemelor cu care ne confruntăm, că la fel cum ar arăta ridicol pe vreme de război să vinzi unor persoane refugiate covrigi la bucată sau plăcinte (știind că ele nu au nimic) e la fel de ridicol să faci asta și în vreme de pace (condamnînd la foame persoane care nu au nimic).