Jan 19 2022

Despre banii noștri…care lucrează pentru altcineva

Vitalie Sprînceană

Foarte rar sînt de acord cu lucruri spuse de Igor Dodon…(E un fel de vîntură lume mai interesat de felul cum arată în oglindă și în presă decît de orice altceva).
Dar e deocamdată unicul om care are curajul (post-factum, că pe vremea cînd avea puterea în mînă curajul îi secase misterios) să vorbească despre faptul că Republica Moldova are niște rezerve valutare care ajută pe alții, fac creștere economică în altă parte, nu au nici un efect asupra stabilității economice a țării și, în vremuri ca astea – cu triplă criză: pandemică, economică și energetică – tare ar prinde bine dacă ar fi băgați în economia națională pentru a acoperi niște creșteri de prețuri, a da ceva viață economiei, a ajuta cetățenii țării să iasă cu bine și sănătoși din criză…
Banca Națională a Moldovei are o rezervă valutară de aproape 4 miliarde de euro, dintre care jumătate sînt sub forma unor titluri de valoare și altă jumătate sub formă de depozite în bănci occidentale. Banii ăștia, care teoretic sînt rezerva pentru vremuri grele (zile negre, cum zice proverbul) alimentează creșterea economică în altă parte (titlurile de stat impulsionează economia țărilor care le-au emis iar depozitele sînt folosite de sistemul bancar occidental).


Moldova nu se atinge în nici un fel de ele – guvernul e gata să se împrumute cu dobîndă la băncile interne, să facă scutiri de TVA, să se împrumute de la donatori externi și alte acrobații (să taie din cheltuieli sociale și de infrastructură) – dar doamne ferește să se atingă de banii ăștia…
O parte din banii ăștia puteau fi folosiți pentru ajutor oamenilor în pandemie (cum au făcut alte guverne), pot fi folosiți pentru acoperirea creșterii speculative a prețurilor la gaze și energie.
Hai să folosesc strategia preferată a economiștilor: analogia cu gospodăria familială. Să admitem că eu, ca familie, am adunat niște rezerve de bani în vremuri prospere și i-am păstrat, ca orice ”om rațional”…Acum însă familia mea trece prin niște vremuri complicate. Ce fac eu, sau orice alt om ”rațional” în situația mea? Evident, mă duc la bancă și retrag o parte din rezervele pe care le-am făcut…Și trec cu bine de vremurile complicate.
De ce nu am face asta ca și societate?
…Găsesc doar două explicații, și ambele-s slabe…
Prima, că ar exista niște reguli de management financiar și o presupusă independență a băncilor centrale și în numele acestor reguli nu ne este permis să umblăm la banii ăia chiar dacă avem nevoie de ei… Regulile astea ”strașnice” evident, se aplică doar unor țări mici, pentru că greii își permit și să se supra-împrumute, și să îi forțeze pe cei mici să își păstreze rezervele valutare la ei și alte trucuri…
A doua, pentru că ideea e a lui Igor Dodon și noi sîntem gata să plătim dobînda de 7 ori la împrumuturi interne sau externe dar să nu fim de acord cu Dodon…
(Evident, nici Dodon nu e întotdeauna de acord cu Dodon, dar asta e altă discuție. Tot tristă). 


Jan 16 2022

Eminescu…să vă judece

Vitalie Sprînceană
E simbolic că ziua națională a culturii e legată de numele unui poet sărac, mort la 39 ani, cu afecțiuni psihice netratate, unul care, pentru a supraviețui a făcut tot felul de munci precare – sufleor, copist, bibliotecar, revizor, ziarist… Un fel de ”artist independent” din ziua de azi…
Evident, establishmentul cultural local – cel pentru care cultura înseamnă turism rural, festivaluri de operă și plăcinte pe fundal de sate părăsite și chestii kitchoase precum tîrgurile de Crăciun ar fi preferat un alt poet, mai aproape ca și conștiință de clasă – feciorul de boier și negustor (antreprenor) Vasile Alecsandri, de exemplu, dar canonul e canon și nu te apuci acum să-l demolezi chiar dacă, ca și conștiință de clasă, boernașul Alecsandri e mai aproape decît blogerașul și golanul Eminescu…
Simbolic pentru că, întregul efort instituțional al ministerului culturii nu stă în crearea unei infrastructuri culturale pentru a asigura accesul cetățenilor la cultură și pentru a recruta și educa talente, ci merge spre promovarea turismului și a businessurilor culturale ce aduc ruble – festivaluri de tot soiul (plăcinte, mărar, sarmale, operă), trasee turistice și restul.
În ipoteza fantastică că ar trăi un Eminescu azi, acesta nu ar prinde nici o finanțare la ministerul culturii – pentru că nu vinde, nu e industrie creativă, nu face festival și nici măcar nu rămîne doar în poezia lui: scrie și despre politică și chiar critică partidul pe care-l simpatizează (nici un partid, de la PSRM la PAS nu ar tolera așa ceva). Mai mult, un Eminescu contemporan n-ar prinde nici audiență la ministrul culturii pentru a-și spune păsul – n-are cînd ministrul să se ocupe de ”scena independentă” fiind prea ocupat să promoveze ouăle-ochiuri ale nu știu cărei pensiuni rurale.
Evident, nu ar prinde nici un cabinet sau alt spațiu de scris (că nu prinde nici un scriitor), probabil nici editare de carte (nu se mai vinde poezie, domnule), nu mai zic de burse, finanțări și restul (pentru că ele nu-s, în genere)…
Poate ar fi venit la vreunul din spațiile de la Zemstvei, să facă poezie, discuție și meditație dar l-ar fi alungat afară ministerul culturii pentru că nu a plătit factura la curent…
(N-am nici o simpatie pentru angajamentul politic al lui Eminescu dar, fiind și eu ”artist independent” cu cîteva job-uri și profesii, mi-i mai aproape cumva decît alții anume pe partea asta..)
Dacă vi se pare treaba asta implauzibilă vedeți documentele și politicile ministerului culturii.
Pentru tot sectorul cultural independent – oamenii care, prin efortul și munca lor voluntară întrețin de ani de zile spații (Zpațiu, Apartamentul Deschis, Spălătorie), fac educație artistică, culturală și politică, scriu cărți, editează reviste, fac filme și expoziții – ministerul nu a găsit decît cîteva milioane de lei (între 3 și 5) care trebuie împărțiți și la reviste culturale, la uniunile de creație – de două ori mai puțin decît pentru trăsnaia de tîrg de crăciun cu luminițe, scenă și izvar din scuarul Palatului Național…
Sectorul cultural independent nu există pentru ministerul culturii care s-a transformat într-o agenție de turism ce vinde bilete la festivaluri pe fundal de sate părăsite…Nu există spații – nici expoziționale, nici de creație. Nu există nici resurse…
Sînt niște golani…Vor fi celebrați după ce vor muri…


Jan 15 2022

Etica și geopolitica colțunilor de lînă

Vitalie Sprînceană
Noul patriotism tare la modă în această iarnă – cel de a rezista prin frig, de a avea demnitate să îngheți și de a umbla prin casă în cojoc doar pentru a face în ciudă lui Putin – e obscen.
Cineva trebuie să transmită asta multimilionarilor, specialiștilor în geopolitica peștelui, bărbilor vorbitoare de la Tv, comentacilor care-s tovarăși de drum ai puterii sau celor plătiți dar și altor moraliști care au umplut facebook-ul, televiziunea, presa și cam toate dispozitivele care emit silabe…E obscen și nerușinat ca inși care colindă lumea în limuzine, avioane private, care toacă mii de euroi pe kofibreikuri sau pe călătorii în Maldive să povestească celor peste 50 % din cetățeni care iau un salariu de pînă la 5000 lei pe lună din care hrănesc și lecuiesc o familie, despre virtuțile termostatului și a colțunilor de lînă…
(Cineva trebuie să le mai zică că această nouă formă de servilism față de guvernare nu are nimic demn și moral – e aceeași capitulare nedemnă a spiritului civic în fața potentaților zilei).
Nu e nici o demnitate în a îngheța, nu e nici un fel de rezistență să dîrdîi de frig – oricît ar gargarisi despre asta pe facebook multimilionarii sau specialiștii în a cheltui mii de euro pe lună pentru laude puterii.
… Am o relație particulară cu frigul – îl suport, dar de nevoie. Nu-s ”friguros” dar îmi place să îmi fie cald, adică să nu îmi pun problema dacă îngheț sau nu și înghețatul să nu fie o alegere.
Am strâns mult frig de-a lungul vieții. O parte din el a fost voluntar și opțional – frigul pe care l-am adunat iarna la discoteca din sat cînd mergeam, pe un ger de -10 fără căciulă și mănuși: aveam o coafură de protejat iar căciula o strica așa că…ea rămînea acasă iar eu mergeam frumos și înghețat la club.
Altă parte din frig a fost îndurată de nevoie, fără ca eu să pot alege ceva…Ori de cîte ori trec toamna sau iarna pe lîngă o băltoacă mă străpunge cîte un junghi în degetele de la mîini: amintirea cînd veneam în cuibote la școală și trebuia să le spălăm la ulucul din fața școlii. Drumul spre școală trecea prin mult-mult-mult glod care se depune pe cizme, pantaloni, scurtă și el trebuia lepădat la ușa școlii. Asta însemna să te apropii de ulucul plin de o apă glodoasă de consistența smîntînii, să iei una din multele cîrpe aruncate jos, să bagi cîrpa și mîna în apa rece ca gheața și să ștergi cizmele…
Intri în clasă iar acolo e doar cald din cauza respirațiilor zecilor de copii. În rest e frig și rece. Reci sînt radiatoarele, reci sînt ferestrele, reci sînt băncile și tabla și creta. Cazangeria funcționează la capacitate redusă și e ca și cum nici nu ar fi. (Frigul în școală a durat pînă în momentul în care cineva s-a apucat și a dărîmat sistemul centralizat de încălzire și a construit în locul lui sobe tradiționale – ele mai scoteau și fum dar reușeau să încălzească sala de clasă la un nivel acceptabil.)
Pînă anul trecut la casa părintească din sat nu am avut gaz…Ne încălzeam cu materie organică, cum s-ar zice acum. Balonul de gaz (butelia) a fost un lux pe care ni-l putea permite doar uneori. Mîncarea o făceam, ca majoritatea oamenilor din sate, la cuptorușul de afară. Băgam pe foc rîpcă, ogrinji, crenguțe, table și bețe de răsărită, haragi putrezi. Așa pregăteam mîncarea, încălzeam apă pentru spălat, fierbeam rufele pentru înălbire…
În casă am făcut focul, pînă prin 93-93, cu cărbuni. Semușka sau gazovîe. Pe urmă cărbunii au dispărut – erau prea scumpi. Am trecut la lemne.
Satul avea mai multe păduri și fîșii forestiere în jur și de acolo ne incalzeam cele o mie și ceva de suflete ale satului. Uneori tata lucra paznic la tăierile forestiere și în acei ani primeam o figură de lemne (nu am mai înțeles nici pînă acum cît lemn înseamnă asta- știu doar că sînt niște metri cubi, mulți). În alți ani nu aveam figură așa că mergeam la pădure și aduceam lemne singuri.
Zilnic, toamna și iarna, după ce veneam de la școală și mîncam, plecam în pădure. Părinții ne pregăteau cîte o bucată de sîrmă, să putem lega sarcina de vreascuri, și mergeam la pădure. Ne duceam și adulți și copii. Luam lemne uscate – nu are sens să tai copaci verzi dacă aduci lemne doar pentru seara aia și pentru dimineața următoare: ele nu ard. Ajungi în pădure, fiecare își căuta lemne pe măsură: noi, copiii, luam vreascuri subțiri, de aprins focul sau pentru cuptoruș, adulții luau lemne mai groase, pentru sobă.
Cînd era zăpadă urcam sarcina de lemne pe săniuță și ne era ușor. Cînd nu era zădapă duceam lemnele în spate…Chestia aia era parșivă: rogi un adult să lege bine sarcina de lemne ca să stea compact, apoi o ridici pe spate și o rotești pînă găsești o poziție așa încît spinii sau crengile să șadă comod pe spate și să nu te înghimpe, apoi găsești un mod în care să apuci sarcina și mergi șontîc-șontîc spre casă. Numeri fiecare pas, mai muți sarcina de pe un umăr pe altul pînă ajungi acasă. Vîntul te șuieră din toate părțile, uneori te plouă și te bate vîntul…Îngheți…Dar nu ai cui te plînge – toată lumea face asta.
Zi de zi, ani la rînd…
Seara, la soba caldă, te bucuri că ai contribuit și tu la căldura casei, te încălzești și te gîndești că mîine iar va trebui să ajungi la pădure…
În jur era frig. Auzeam de la părinți și alți colegi tot istorii despre frig: cineva a făcut tizic să se încălzească și cam scoate fum dar…e cald. Altcineva făcea foc cu coji de nucă. Cineva a pus mobilă pe foc, altcineva s-a încălzit cu toată biblioteca. Oamenii băgau pe foc tot ce arde – încălțăminte, resturi vegetale și animale, mobilă, lemn de construcție, stuf…
Sînt amintiri scumpe, pe care le țin aproape de inimă…Era și un fel de demnitate acolo – cea a unor oameni care luptau zi de zi cu condițiile adverse și supraviețuiau…
Dar nu era nimic patriotic acolo…
Subzistența nu e patriotism, nici sărăcia. De aia înghețatul nu e act de rezistență și colțunii de lînă nu-s armă de luptă.
E rezonabil să te aștepți ca, în secolul XXI (o să folosesc acest trop ros pînă la os) să fie rezolvat măcar problema frigului (V to vremia kogda nashi kosmicheskie korabli borozdiat….) și ca orice definiție a nevoilor și grijilor umane să includă, în această epocă, dreptul la un nivel confortabil de căldură.
Nu trebuie să rezolvăm problema frigului pe cont propriu (așa cum zic martorii termostatului), nici pe contul înghețului voluntar (așa cum zic ”rezistenții” de la TV), ci ca societate.
Avem suficiente resurse interne pentru a mobiliza bani ce ar acoperi creșterile de prețuri la resursele energetice – Banca Națională are niște miliarde de euro care stau degeaba, statul bagă bani în prostii precum Arena (care pot fi reduse), și e demult timpul să umblăm la reforma sistemului fiscal pentru a adopta un sistem progresiv – nu e normal ca cei cu 10 apartamente și sute de mii de lei venituri să plătească tot 12 % impozit ca și cei care ridică 7000 lei și stau în chirie.
Apoi mai sînt bani care se duc anual în paradisuri fiscale și ei trebuie opriți. Apoi anulate paradisurile fiscale precum IT. Apoi reduse scutirile și privilegiile unor sectoare precum Horeca care are reduceri la TVA…Apoi de gîndit la eficiența energetică a clădirilor, unde e posibil, la utilizarea resurselor regenerabile…
Dar înghețatul în colțuni de lînă nu e o opțiune.


Dec 22 2021

Mîndria de a fi…prostit

Vitalie Sprînceană

Sînt mîndru că sînt cetățean al Republicii Moldova, că mă tratez în spitale fără ascensor ori uneori fără încălzire, că copiii îngheață în școli, că bătrînii au pensii sub pragul subzistenței dar că banii noștri care ar contribui la rezolvarea acestor probleme sînt înglodați în Arena de la Stăuceni…

…Spitalul raionul din Telenești (în imagine) nu are ascensor. Și nici nu a avut vreodată. Mă rog, e o clădire cu doar două etaje și poate..nici nu e mare greutate să ridici un etaj pe scări. Asta dacă ești sănătos.
Pentru că clădirea e totuși una de spital iar acolo grupul țintă de cetățeni care nu prea au sănătate și vin să și-o refacă.
La spitalul raional din Telenești sala de operații e la etajul 1, iar sălile de recuperare (așa-zisele palate) sînt la etajul 2. Ceea ce creează anumite incomodități – pacientul/pacienta, dacă e grav, e operat la etajul 1 iar după operație trebuie transportat la etajul 2 la recuperare.
Nu întotdeauna este suficient personal medical pentru a transporta pacienții la recuperare de la etajul 1 la etajul 2 așa că pacienții se văd nevoiți, de obicei, să își găsească singuri pe cineva care să îi urce pe scările înguste (cum ar veni, dacă ești bolnav, trebuie să te gîndești cum să găsești 1-2 oameni sănătoși care să te ”plimbe” cu targa de la un etaj la altul). Alteori apropiații lor colindă străzile din împrejurimi sau iau pe cineva din piață pentru a face treaba asta…
Personalul nu e de vină pentru situația asta: personal pur și simplu nu prea este. Și dacă este atunci e insuficient.
Starea asta de lucruri (un spital fără ascensor în care bolnavii trebuie să se gîndească și ei cum vor ”urca” pe targă de la etajul 1 la 2, nu e doar la spitalul raional din Telenești…Cred că-i la fel în majoritatea spitalelor raionale din Moldova (cel puțin e la fel în cele 10-15 pe care le-am văzut eu)…
Asta e îngrijirea medicală de care beneficiază cea mai mare parte a populației țării, cei care nu au bani de MedPark sau de Centrul de Analize German (ele-s aici doar ca ilustrație, nu că aș avea ceva împotriva lor). Și situația e neschimbată de zeci de ani.
Nu se va schimba, evident, nici la anul.
Pentru că în bugetul de stat pentru anul 2022 nu s-au găsit bani pentru un ascensor pentru spitalul raional din Telenești. Nici pentru alte dotații de care ar avea nevoie spitalul.
S-au găsit însă bani pentru altceva. De exemplu pentru salarii de 80 mii lei lunar pentru judecătorii CC (echivalentul pensiei anuale a 3-4 pensionari de la țară)…
Tot în buget s-au găsit bani pentru o altă nedreptate – alocarea a 68 milioane de lei pentru Arena Națională. Asta pentru anul 2022.
Ca să fie nedreptatea (și nesimțirea) și mai mare, azi Guvernul a alocat 67 milioane de lei pentru Arena Națională…din contul bugetului pentru anul 2021.
E mult sau puțin acești 68 +67=135 milioane de lei pentru un obiect inutil, pornit de guvernarea oligarhică, continuat de guvernarea ”coruptă” și care urmează a fi finisat de ”guvernarea oamenilor buni”?
Hai să punem acești bani într-un context al priorităților statului în cel al priorităților de investiție – cheltuielile de investiție ale statului sînt modurille în care planificăm și construim viitorul.
135 milioane de lei investiție în Arena Chișinău sînt…de 4 ori mai mult decît bugetul total de investiții al Ministerului Culturii pentru anul viitor (34 milioane votate de Parlament)… Ceea ce înseamnă că viitorul pregătit de guvern…e fără cultură. Ne așteptam la ceva mai mult de la un parlament plin de ”oameni culți”.
135 milioane de lei aruncați în vînt la Stăuceni – Arena e o schemă imobiliară și financiară care îmbogățește doi oameni și sărăcește o țară întreagă – înseamnă de 3 ori mai mult decît bugetul de investiții al Ministerului Sănătății (43 milioane). Și asta în an pandemic. Și asta în pandemie…
Asta înseamnă că în domeniul sănătății guvernul are aceleași priorități: cine poate, supraviețuiește, cine are de murit să moară.
O parte din acești bani (din miliardul de lei pe care îi plătim pentru Arenă) puteau să ajungă la spitalul raional din Telenești pentru ascensor sau pentru un spațiu amenajat pentru dializă (ca să nu meargă bolnavii de dializă tocmai la Chișinău de trei ori pe săptămînă).
Arena Națională, mai degrabă decît bătutul pe loc pe dosarul ”miliardului furat”, reprezintă testul de ruptură sau continuitate al guvernării actuale. Adică, măsura schimbării: faci o ruptură cu bandiții cleptocrați și politica lor de sărăcire a bugetului public ori continui implementarea proiectelor lor inutile cu o altă ”justificare”?
Cum guvernarea ”oamenilor buni” e, ca și guvernările precedente, o guvernare lașă (arogantă, dar oricum lașă), decizia de azi a venit pe furiș. În septembrie, cînd subiectul transferului de bani către Arenă a apărut pe ordinea de zi a ședinței guvernului, prim-ministra Gavriliță a amenințat că va face o evaluare-investigație-cercetare despre schemele din jurul proiectului, oportunitatea construcției obiectului, interesele din jurul lui etc…
În nota informativă a deciziei de azi nu era nimic despre evaluare-investigație-cercetare. Pentru că…nu s-a făcut. Și pentru că între timp guvernarea oamenilor buni a învățat o lecție de la celelalte guvernări ale oamenilor răi – dacă ceva nu îți convine, te prefaci că nu există.


Nov 16 2021

Investițiile provenite din paradisuri fiscale sînt toxice întotdeauna…

Vitalie Sprînceană

PAS împinge, de cîteva săptămîni, un proiect de lege care interzice investițiile provenind din paradisuri fiscale în domenii considerate a fi de importanță pentru securitatea statului – comunicații, telefonie, criptare, robotică, aviație, explozive, mass-media…
Inițiativa e bună – banii din paradisuri fiscale sînt bani furați care se întorc înapoi în spațiile din care au fost furați cu un nou ambalaj de bani ”cinstiți”, tocmai potriviți pentru a fi utilizați ca și investiții ori active curate.
Mai zic, inițiativa e bună, doar că…timidă.
Întrebarea, pentru mine, nu e de a ști dacă securitatea statului va fi protejată cînd interzicem investițiile în telecomunicații și criptare provenite din paradisuri fiscale. Probabil va fi mai protejată, chiar dacă se pot imagina contracte dubioase și cu contractori militari venind din jurisdicții ”transparente”. La urma urmei, nu e diferență dacă SIS te monitorizează cu soft cumpărat de la o firmă dubioasă de pe Insulele Cayman sau de la o firmă israeliană care dă bon fiscal…
Întrebarea fundamentală ar fi dacă investițiile din paradisurile fiscale ar trebuie permise în genere în vre-un sector economic. Pentru că eu nu le găsesc nici o justificare nicăieri, fie că e vorba de domenii ce țin de securitatea statului, fie că e vorba de domenii ce țin de bunăstarea societății.
Să dau un exemplu: sectorul construcțiilor și piața locativă. Legiuitorii PAS nu-l văd ca fiind strategic pentru securitatea statului (de parcă mass-media e mai importantă decît locuința) și de aia nu-l includ în lista sferelor protejate de investițiile din paradisuri fiscale. Asta dă posibilitate unor conglomerate precum Blackstone Group, care dirijează active imobiliare de aproape un trilion de dolari, să folosească diverse jurisdicții fiscale netransparente pentru a cumpăra locuințe în Spania, Olanda, SUA, Marea Britanie pe care să le închirieze la prețul la care vrea, să evacueze oamenii din locuințe și să dicteze sfera locuințelor după plac. Asta a fost extrem de dureros pentru societatea spaniolă sau cea americană imediat după criza din 2008-2009…
Exemple din astea se pot găsi în fiecare sector.
Să tragem linia: investițiile din paradisuri fiscale trebuie interzise în genere în Moldova.
PAS poate face și mai mult – să se alăture inițiativei globale pentru un impozit unic pentru corporații. Inițiativa asta tocmai a fost confirmată la COP26…Îs peste o sută de țări semnatare. Moldova nu e printre ele.


Nov 4 2021

Despre strada Teilor, fost Plovdiv, viitoarea Nicolae Dabija…

Vitalie Sprînceană

Primăria a inițiat, pe 29 octombrie, consultări publice privind redenumirea străzii Teilor, de la Botanica, în strada Nicolae Dabija. Întîmplător sau nu, anume pe strada Teilor se găsește și pretura sectorului Botanica, deci intenția primăriei e simbolică în mai multe feluri.
Eu am mari rezerve față de această intenție de redenumire.
Prima mare rezervă ține de însăși obiceiul de a redenumi străzi ce poartă deja nume de cîteva zeci de ani. Strada Teilor a fost cîteva decenii strada Plovdiv (un frumos și vechi oraș bulgar!) apoi cuiva i s-a părut că într-o țară cu o însemnată populație bulgară nu am avea destule motive să păstrăm numele celui de-al doilea oraș bulgăresc pentru o stradă și strada Plovdiv a ajuns strada Teilor.
Nu era neapărat cea mai rea alegere – Teilor sună bine în contextul dacopat de la Botanica.
Ziceam, ar fi fain să păstrăm unele nume de străzi zeci și zeci sau poate și mai mulți ani și să evităm obiceiul prost de a schimba, ori de cîte ori vine o administrație nouă la primărie, numele străzilor. Orașul trebuie învățat să țină minte, să ofere cadre ale memoriei.
(Vorbeam unei prietene care trăiește la Botanica despre această inițiativă a primăriei și ea îmi spunea, consternată: O să ajungem să nu ne putem înțelege între noi cu locurile din oraș. Părinții mei cunosc strada cu numele Plovdiv și se referă la ea doar în felul acesta, eu am crescut cu Teilor și iată, copiii mei vor hălădui pe strada Dabija. Cum să ne înțelegem că vorbim despre aceeași stradă?)
Sînd destule străzi noi, create de noile cartiere, ce pot lua nume de personalități marcante decedate recent. Sînt apoi, străzi care se repetă. Există în oraș străzi dublate de stradele. Se pot găsi și altfel de forme de memorializare – plăci, scuaruri etc…
Mai e apoi și cealaltă rezervă, legată de personalitatea lui Nicolae Dabija. Poet (bun), publicist, editorialist, jurnalist, politician, academician (cam forțat titlul), Nicolae Dabija a scris mult, contradictoriu și de multe ori extrem de problematic.
Alături de poeziile patetice despre clopotari, stau și poeziile la fel de patetice și emoționale despre Lenin, alături de articolele despre patriotism găsim și articole xenofobe și rasiste precum seria Rusoaicele (care sînt o rușine pentru ziaristica moldovenească)…
În calitatate de director al săptămînalului Literatura și Arta (care a funcționat zeci de ani ca agora literară, cultură și societate) Nicolae Dabija a transformat ziarul în tribuna unei singure poziții, în monologul unui singur grup literar și politic. În loc să devină un club de discuții despre literatură, Literatura și Arta a ajuns un ”băț” mediatic cu care un grup de literați, cocoțați pe prestigiul anterior al publicației, a lovit în alte grupuri literare…De asta cam toată literatura moldovenească/basarabeană de după 1990 a trecut pe lîngă LA.
Nicolae Dabija a cam ”reușit” peste tot: și la Partidul Comunist, și la Lenin, și la Unire, și la România Mare…Și asta ar trebui să ne dea de gîndit.
În aceste condiții, mi se pare rezonabil să se mai aștepte cu această redenumire. Să mai treacă niște vreme, să mai apară niște aprecieri critice.
(Știu că ”Tema pentru acasă” e un fel de bestseller în anumite medii, dar această literatură de ficțiune istorico-patriotică trebuie să mai treacă testul vremii. Mai ales că realismul patriotic seamănă extrem de mult cu realismul socialism și dacă din ultimul nu a prea rămas nimic, nu ar trebui să avem iluzii față de noua modă).
Poeziile lui Nicolae Dabija despre Lenin și cele despre Unire pot oferi, la limită, un pod de înțelegere între fracțiunea ”socialistă” și cea ”unionistă” din Consiliul Municipal ca chestiunea redenumirii străzii să adune voturile necesare.
Dar acest vot nu trebuie să înlocuiască discuția publică necesară despre patriotism, relația cu trecutul și memoria trecutului, despre extrem de numeroasele moduri și cazuri în care cărturarii moldoveni au colaborat cu diversele regimuri politice (în realitate) și despre extrem de puținele moduri și cazuri în care aceștia au rezistat ori s-au opus acestor regimuri (în autobiografiile compuse post-factum).


Nov 1 2021

Salutări din Evul Mediu…

Vitalie Sprînceană

Acum că Moldova are contract pe 5 ani cu Gazprom, ar fi cazul să întrerupem cîteva alte contracte care ne țin în urmă.
De exemplu, contractul cu Evul Mediu trebuia reziliat demult.
La ce mă refer – săptămîna trecută a circulat pe internet un clip video cu o studentă care, în timpul lecției on-line, făcea dragoste în dormitorul ei și, pentru că uitase să își deconecteze camera video, a fost văzută de întreaga clasă. Incidentul a fost filmat și distribuit pe net de o altă colegă (și a fost preluat de tot felul de gropi de gunoi care-și zic presă, de exemplu KP).
Reacția administrației colegiului a fost inițial teafără – a ascultat scuzele fetei și…și-a căutat de treabă.
Pe urmă, la ușa administrației a bătut Evul Mediu și insituția și-a amintit că nu are tact, nici pregătire pentru a face față unor asemenea situații, dar are regulamente.
Conform unui asemenea regulament fata care făcea sex în dormitorul ei ar fi ”sfidat integritatea unei instituții și și-a bătut joc de noțiunea de colegialitate” (citez din decizia Consiliului Profesoral al instituției cu pricina)…
Ambele fete, și cea filmată și cea care a distribuit filmul, au fost exmatriculate…
Să analizăm cazul pe îndelete: fata care a fost filmată nu poate fi învinuită de nimic. Ea e o victimă a unei erori sau a unui incident nefericit. Ea nu făcea sex în timpul lecției în sala de clasă. Ea era acasă la ea, în spațiul ei inviolabil în care își trăiește viața privată, protejată de constituție și de întreg cadrul legal.
Școala a venit în casa ei (prin intermediul acestui învățămînt on-line) și încearcă să impună regulile instituționale în cadrul domestic.
Știm, e o situație extraordinară. Dar chiar și în situațiile extraordinare oamenii au dreptul la viață privată, la inviolabilitatea domiciliului și restul.
În pandemie dormitoarele și bucătăriile noastre au devenit și oficiu, și școală, și universitate, și sală de conferință, și garaj și birou de informație, și bibliotecă, și cantină și sală de ședințe…
Asta a generat o mulțime de situații dificile, confuze și unele hazlii. Cînd trăiești 4-5 oameni într-o cameră două, faci acrobații ca acest spațiu deopotrivă să fie și dormitor (pentru un membru al familiei) și oficiu (pentru alt membru al familiei etc). Au fost și incidente cînd deputați mîncau în sufrageriile lor la ședințe de parlament on-line. Au fost și alte situații – strigăte în timpul lecțiilor, sunet de tigăi și cratițe, bebeluși etc. Și acest caz cu o femeie care face dragoste în casa ei în timpul lecției nu e decît una din milioanele de consecințe ale faptului că sîntem obligați zilnic să combinăm în același spațiu – acasă – munca și domiciliul, spațiul privat cu cel public.
Asta e principial: înainte de a se afla la lecție, fata se afla în domiciliul ei, unde e protejată de ochi neinvitați. Școala ar trebui să țină minte asta – că e pe post de invitat în casa cuiva…
Asta am așteptat de la Consiliul Profesoral – să înțeleagă că incidentul a avut în casa studentei, că, în calitate de victimă aceasta urma imediat să primească consiliere, ajutor psihologic, să fie ajutată să treacă peste valul de bullying ce a urmat.
Consiliul Profesoral a ales cealaltă opțiune – să ia partea abuzatorilor on-line și off-line, că de aia avem Consiliu Profesoral: să ia partea abuzatorilor.
Evident, fata care a distribuit video (indiferent din ce motiv a făcut-o) merită probabil exmatriculată (dacă e majoră și dacă era conștientă de faptul că actul ei e unul de imixtiune în viața privată a unui om).
Aștept de la Ministerul Educației să anuleze ordinul rușinos de exmatriculare a victimei.
Aaștept de la conducerea ASEM (în subordinea căreia este instituția la care învăța victima) să ofere victimei întreaga asistență și protecție, fizică și emoțională, ca femeia să fie înscrisă din nou la cursuri.
Aștept de la conducerea ministerului educației și a ASEM și să discute cu acel Consiliu Profesoral și să le explice pe îndelete ce e cu hărțuirea on-line, ce e cu ”onoarea și colegialitatea”.