Jul 29 2021

Despre democrație, popor și constituție în chestiunea Stadionului Republican

Vitalie Sprînceană

La decizia CC de azi în privința Stadionului Republican nu sînt prea multe de adăugat.
Pe de o parte, Curtea doar a constatat că șmechereala aia din decembrie 2020, cu votul din Parlament în 3 minute, cu un proiect adunat în grabă pe o fițuică de 3 rînduri și cu mînjeală pe ochi că asta ar însemna ”reîntoarcerea stadionului în proprietatea statului” e neconstituțională. Era de așteptat. Curtea doar a constatat că simularea aia nu are valoare legală pentru că s-a făcut cu încălcări. 

Orice ar lălăi acum PSRM, o fițuică de 2 rînduri înjghebată în 5 min nu trece în nici un fel drept preocupare constantă pentru soarta stadionului. 

Pe de altă parte, Curtea nu a examinat modul în care bucata de teren a fost juruită ambasadei SUA.
Și asta e problemă. Și despre asta vorbim atunci cînd zicem că ”Stadionul este Republican”. 

Chiar dacă am lăsa la o parte aspectul politic al problemei (că partidul democrat a dat stadionul ca ambasada să tacă despre anularea alegerilor locale din Chișinău), tot rămîn multe probleme. 

Chestiunea s-a rezolvat tot fără discuții publice. Nici parlamentul, nici guvernul, nici ministerul Culturii nu au organizat vreun eveniment de consultare publică pe acel proiect de lege. Unica formă de consultare a fost publicarea proiectului de lege pe pagina inutilă particip.gov.md. Chiar și sugestiile și comentariile lăsate acolo (sau trimise pe adresa parlamentului, cum am făcut noi) nu au fost luate în calcul. Pentru că parlamentul se grăbea și avea alte interese. 

Și dacă CC invocă faptul că proiectul PSRM+Shor din decembrie 2020 nu e constituțional pentru că opoziția nu a avut posibilitatea de a adresa întrebări și de a face comentarii, adică nu a avut posibilitatea să se expună, atunci același argument ar trebui folosit pentru a evidenția un subiect politic și mai important care a fost exclus din procesul decizional în privința Stadionului – cetățenii Republicii Moldova. 

Și dacă invocă dreptul încălcat al deputaților, CC ar trebui să constate și încălcarea dreptului cetățenilor de a participa la proces. 

Anularea unei decizii nelegitime – proiectul PSRM-Shor din decembrie 2020 – nu trebuie să servească drept justificare și legitimare a unei alte decizii nelegitime – legea din 2018. 

Ce urmează?

E greu de zis.
Pentru mine soluția ar fi revenirea la etapa zero, adică la momentul cînd decidem că avem un teren în centrul orașului și demarăm un proces larg, cu implicarea tuturor locuitorilor orașului, pentru a decide soarta acestuia. Adică, ne întoarcem la discuțiile de dinaintea deciziei cu ambasada și pornim un proces care poate avea ca finalitate logică un referendum local. În acest proces, fiecare parte să își prezinte argumente, să le discute, să le confrunte. Lasă ambasada, Shor, activiștii, artiștii, urbaniștii să convingă orașul că soluția lor e cea mai potrivită. Iar locuitorii și locuitoarele orașului să decidă la referendum dacă pe teritoriul stadionului va fi grădină urbană, parc, disneyland, blocuri sau ambasadă. 

Din punct de vedere politic e soluția cea mai democratică. 

Azi am participat la un mic protest. Pentru că nu puteam să tăcem. Poate vom mai face și altele. Altă miză, decît scoaterea chestiunii la o discuție generală și transformarea procesului în unul participativ, nu avem. 

Am auzit azi diverse opinii. 

Unii, specialiștii în geopolitică de lejancă, zic că am da moară la apa rușilor și jucăm nu știu ce carte anti-americană. Răspund: ne interesează respectarea regulilor și principiilor democratice în orice condiții. Și nu vrem să le sacrificăm nici de dragul ambasadei SUA sau altor potentați. Dacă sacrificăm democrația pentru a face pe placul americanilor sau altcuiva, n-o să avem în curînd democrație și o vom sacrifica pentru orice fleac. Iar democrația trebuie respectată mai ales în momentele principiale. 

Alți comentatori, numărători de bani, zic că e un chilipir bun pentru Moldova și că trebuie să luăm rubla (nu știu cîte trilioane de euro) și să zicem mulțumesc. Răspund: dacă vindem democrația pe bani mari, o să ajungem să o vindem și pe bani puțini. Pentru că ne declarăm intenția de a o vinde. Și eu cred că nu există bani pe lumea asta care să cumpere principiile democratice. Iar cei care fac argumentul ăsta nu duc gîndul pînă la capăt. 

Nu sînt nici pro-rus, nici anti-american (chiar dacă unii tare ar vrea să mă bage în tot felul de liste), nici nu vînd principiile la kilogram. 

Sînt un om pro-democrație și în această chestiune acesta este singurul meu interes.


Jul 27 2021

Despre o campanie socială pentru cei care fac campanii sociale pentru corupți

Vitalie Sprînceană

Hai să zic că am și eu o părere față de ”campania socială pentru corupți” lansată de o corporație onegistică. 

M-am uitat peste clipul video și m-am gîndit deodată că e trist dacă imaginarul justițiar al hipsterilor anti-corupție de la Chișinău seamănă atît de mult cu coreografia clipurilor video ale diverselor grupări teroriste: oameni îngenuncheați înconjurați de mascați cu arme…

Corupții ăia nu păreau niște inși care își ispășesc pedeapsa pentru o crimă (în sistemul justiției moldovenești toată lumea are fața descoperită, ca să se înțeleagă că nu e vorba de ceva răfuială personală, dar de interesul comun la mijloc) ci mai degrabă niște captivi care au fost răpiți de nu știu ce comandos al unui narcocartel și care cer ajutor…

Tot pe partea de lectură critică a scenografiei trebuie să pomenim ciudata axa morală a clipului: funcționari corupți (cu față, cu vîrstă) vs mascați incoruptibili (funcționari și ei!), garanți și slujitori ai adevărului și binelui comun…

Sînt nedumerit: de unde atîta dragoste pentru mascați și atîta încredere în ei? 

În țara asta unele dintre cele mai mari porcării s-au făcut cu mascați, cu desfășurări de forțe și paturi de armă ce au spart geamurile unor oameni nevinovați, au rupt măsele și coaste unor cetățeni fără vină. În aprilie 2009, de exemplu, mascații au bătut și umilit oameni în comisariate și au ”organizat” o bucată de Ev Mediu la comisariatul de pe Bulgară. 

Mai sînt sute și sute de exemple în care mascații ascultau docil de puterea care ținea cureaua organelor de forță și initimidau pe ceilalți cetățeni (hai să ne amintim, bunăoară, cum mascații evacuau, în zorii zilei de 27 august, 2018, protestatari pașnici de la Monumentul lui Ștefan cel Mare pentru a face loc mahărilor). 

A-l construi pe robocopul care a ascultat pînă acum de toate ordinele ce i s-au dat de sus, indiferent cît de criminale, drept arhanghelul dreptății și justiției asta denotă o clară sărăcie a imaginației. 

Eu, evident, nu am fantezii cu mascați…Mă gîndesc că o soluție la problema corupției (despre care ar trebui să vorbim să ne înțelegem ce înseamnă) ar fi democratizarea luptei împotriva ei. 

Eu nu aștept să intervină mascații cînd cineva îmi cere anumite plăți nejustificate, dar aș vrea să am la îndemînă cîteva instrumente proprii, personale, pe care să le pot aplica fără mascați, și fără show-uri cu arme, căști și scuturi. 

Aș vrea, de exemplu, să pot să fac arest civil pe inși pe care i-am prins cu mîța în sac ori să am dreptul să le pot aplica o amendă (cu dovezi, evident). 

Restul e teatru de păpuși. 


Jul 21 2021

Viitorul televiziunii este o reclamă. Sau despre o bătaie la TV

Vitalie Sprînceană

Cîțiva papagali s-au încăierat ieri live la TV. 

Asta nu intra în planul inițial. 

Conform scenariului, papagalii urmau să se adune în studio, să recite la nesfîrșit poeziile patetice despre trecut, viitor, unire, CSI, Rusia, UE, politica moldovenească, adică să sugă din deget și din non-evenimente tot felul de semnificații solemne…

Dar lucrurile au deraiat din momentul cînd papagalii au ieșit din scenariu și s-au apucat să-și măsoare penele. 

În loc să meargă după text, și să fredoneze cîntece despre unicele teme permise – exaltarea față de UE (îmi amintesc că ultimul recital pe această temă s-a sfîrșit trist în 2014, cînd cîntăreții și-au luat un miliard și ceva onorariu iar spectatorii au rămas cu minus un miliard și cu o oligarhie pe cap) și demisia procurorului general (ales tot de aceeași ceată de cîntăreți în 2019, în urma unui concurs dubios dar organizat pompos), papagalii s-au apucat să își măsoare penajul și … meritele…

Evident, papagalii s-au împăcat rapid – urmează să mai apară în studiouri și nimeni nu e gata să fie chiar atît de viteaz încît să refuze o invitație la tv, cu riscul de a fi umilit acolo… 

E ceva greșit în societatea în care tot felul de deiateli preferă mai degrabă să fie umiliți și să se umilească la TV decît să fie uitați și neinvitați. 

Prevăd un mare viitor pentru talk-show-uri în care invitaților li se va permite să se bată în direct, să-și dea la greu pumni, picioare, bîte etc. 

Ar fi mai multe teme de discutat. Una, importantă, e despre masculinitatea toxică și despre hormonii masculilor din studio care, lipsiți de argumente, și-au dat pumni. 

Vlada Ciobanu a explicat mai bine ce e cu masculinitatea toxică și de ce dacă aduci cinci cocoși într-un studio nu iese neapărat o discuție (mai ales pe niște teme despre care actualii invitați au cam spus tot ce puteau spune încă în 2012-2013 și nu fac să repete totul ca pe o poezie…)

Despre violență și recursul la violență ca mijloc de a discuta și soluționa discuții tot trebuie să vorbim. E plină istoria noastră politică, culturală și socială de inși care vor să dea la bot atunci cînd nu-s de acord cu ceva…În sensul ăsta, Țîcu și Țuțu nu-s universuri diferite ci sînt parte din aceeași problemă… Problema asta e legată direct de miile de forme de violență prin care ne rezvolvăm ”diferențele”… 

Mai e o altă temă, la fel de importantă (și mai puțin discutată). Despre halul în care a ajuns mass-media ”liberă” și ”independentă” că, în goana după rating (emisiunea de ieri era o colecție de platitudini și inși ce nu ar fi trebuit să ajungă pe sticlă în genere) ajung să invite colecția de invitați de ieri (ansamblul etno-politic ”vreau microfon și audiență). 

Cum se face că, după ani și ani și ani de luptă pentru libertatea de exprimare ne-am pomenit cu o televiziune publică slabă și cu o puzderie de televiziuni mici, corporative, care nu știu altceva să vîndă decît platitudini, recitaluri și bătăi în regim live? 

Eu sînt suporter necondiționat pentru libertatea de exprimare dar parcă mi se pare că nu pentru o astfel de presă am tot vorbit și am prostestat. Parcă aș fi vrut niște respect pentru privitori – că, la naiba, e o umilință și pentru TV și pentru privitori să-l porți pe Chirtoacă în studio și să vorbească la fel de parcă s-a teleportat din 2007, ori să îl inviți pe Cosovan să îți povestească despre viitor și valori. 

Parcă aș fi vrut de la presă niște responsabilitate față de public, pentru că funcția ei nu este doar să vîndă ci și să educe, să funcționeze ca un mediu de comunicare, ca o platformă de discuție…

Și cred că undeva aici găsim și o cauză a degradării mass-media: iluzia că presa are o singură misiune, să vîndă, adică să aducă audiență. 

Nu să educe, nu să comunice, ci doar să vîndă chiloți, parfum, tabletci și cartele de reîncărcare. Cu orice preț. Chiar cu prețul sugerii din deget a știrilor, chiar cu prețul auto-umilirii mass-media (nu pot să nu mă întristez cum îi tot văd prin studiouri TV pe toți călăii presei din 2012-2019). 

Bătaia de la TV de ieri vinde. Probabil va fi una dintre cele mai vizitate emisiuni. Dar nu pentru conținutul ei de discuții. Ci pentru scena de bătaie (abia aștept să văd momentul cînd televiziunile vor aranja mici bătăi în studio, poate chiar și cu bîte și lanțuguri de la Drujbă, ca să fie mai veridic) pentru a aduce rating și publicitate. 

Așa arată prăbușirea mass-media…Ca o eternă publicitate întreruptă uneori de inși ce se bat ca să vă atragă atenția. 


Jun 21 2021

Veronica Micle și imaginarul ”burghez” al urbanismului de la Chișinău

Vitalie Sprînceană
Alături de discuția (legitimă!) despre aspectul sexist al noii sculpturi în scuarul Eminescu – o Veronica Micle ce îl așteaptă pe bărbatul-geniu supusă, de parcă ar cerși atenție – ar trebui să purtăm și o altă discuție – despre imaginarul din spatele unor inițiative ”urbaniste” precum această statuie.
Din unghiul ”imaginarului urbanist” monumentul Veronicăi Micle nu e o statuie a unei poete sau prozatoare (Micle a scris literatură!), și nici măcar a unei ”iubite” suferinde, ci o statuie a unei femei burgheze bine îmbrăcate din sex. XIX.
Anume femeia anonimă burgheză parfumată, cochetă, gătită, coafată și educată e în centrul acestui nou imaginar urbanistic în Chișinău. (Că în acest scuar femeia asta a luat chipul Veronicăi Micle e un lucru întîmplător.)
De asta toate ”renovările” unor spații publice seamănă între ele: pentru că repetă stilul cochet, imperial al unui Paris sau Vienă (inventate) la început de secol XX. În loc de tonete pe 2 roți sau frigidere mobile ce vînd înghețată ”Joc” de 1 leu 50 și pop-corn la pahar, spațiile publice din oraș (parcuri, scuaruri) sunt umplute acum cu gherete cochete ce vînd latte la 40 lei, înghețată Pistachio, cu lampade și umbrele împrăștiate prin copaci și muzică franzuțească dulceagă. Un amestec de Starbucks și Moulin Rouge.
Aceasta este, evident, gentrificare urbană. Care la ia, la Chișinău, forma re-construcției unui stil retro, fals imperialist, cu elemente în stil rococo (chiar dacă din gipsocarton și termopan). Pentru că nu a avut palate, și nici imperiu, Chișinăul, ca orice oraș provincial, încearcă să și le inventeze din mers, inventînd retro-utopii.
E o nostalgie după un trecut – maiestuos, imperial, colonial, burghez, cochet – pe care orașul din barăci de lemn, băltoace și glod, nu l-a avut niciodată…(Dacă vă interesează să vedeți cum arăta cu adevărat orașul în sec. XIX – murdar, înglodat, cu oameni săraci ce se înghesuiau în spații insalubre, în care majoritatea oamenilor erau săraci îmbrăcați în ațe și obele, iar burghezii orașului erau 5-7 oameni în total – citiți amintirile lui Urusov sau măcar vedeți pozele din cartea aia).
Moda asta de ”burghezism” și ”spații cochete” e forma soft pe care o ia procesul de gentrificare. În pofida aparenței dulcegi (cu femei cochete, umbrele, latte machiato și muzică de Edith Piaf) ea e extrem de brutală și excluzivă. Din parcuri dispar mici antreprenori care vînd o clătită pe o tonetă improvizată și pentru care această tonetă e unicul venit de existență (vezi istoria cu clătitele lui Ion Andronache ). La fel, moda pentru ”spații cochete” elimină din locurile publice și grupurile care nu corespund profilului de ”burghez/burgheză” – persoane fără adăpost, cerșetori, săraci etc.


Jun 17 2021

AUR și prietenii de stînga ai unionismului în Republica Moldova

Vitalie Sprînceană

Cei de la Congresul Civic au vorbit, săptămînile trecute, despre ”sprijinul” pe care o parte a extremei drepte – partidul AUR – îl are de la ”rivalii” politici de la stînga – PSRM și PCRM (uniți acum laolaltă sub un brand politic cu nume de bere proastă). AUR ar fi fost, în opinia celor de la Congresul Civic sprijinit cu entuziasm de PSRM în diverse feluri: încălcări de procedură la înregistrarea candidatului electoral, exagerare a ratingului de către sondajologii afiliați PSRM etc. 

Observația e cît se poate de legitimă și cei de la Congresul Civic au parțial dreptate. 

Extrem de parțial însă. 

Dacă ar trebui să construim o listă a datornicilor partidelor unioniste, pe primul loc în această listă nu ar fi, cum ne-am aștepta, susținătorii (inclusiv financiari) de la București ci … alde partidele care-și zic de stînga în Moldova.
Și asta de vreo 20 ani încoace. 

Nimeni nu a ajutat mai mult mișcarea unionistă din Moldova (care a ajuns, rînd pe rînd, pe mîna unor personaje ridicole precum Iurie Roșca, Mihai Ghimpu, Dorin Chirtoacă, Vitalia Pavlicenco) decît … Partidul Comuniștilor în perioada 2001-2009 și apoi Partidul Socialiștilor, din 2014 (de cînd un partid obscur a intrat în buzunarul lui Igor Dodon).
PPCD, PL, PNL, PUN, AUR dar și puzderia de partiduțe unioniste mai mici și datorează supraviețuirea nu neapărat forței lor de convingere în privința ideilor Unirii (cu ei sau fără ei, Unirea e o configurație ce depinde de jocuri mult mai mari), ci mai ales politicilor și acțiunilor ”stîngii” moldovenești.

Dacă ne amintim bine, și ar trebui să ne amintim, o fațetă a platformei politice a PCRM în 2001-2005 era orientarea pro-rusă (aderarea la Uniunea Rusia-Belarus etc), dar cealaltă parte era un fel de moldovenism etnic penibil, cu accente anti-românești, cu căutări ale ”națiunii” și ”limbii moldovenești”, cu false războaie împotriva unui imperialism românesc inexistent etc… Adică un naționalism ”moldovenesc” toxic, frate-geamăn cu naționalismul toxic al celor de la AUR/PUN și restul ”unioniștilor”. 

Istoria ține minte și cum Voronin încerca să îi ceară lui Iliescu nu știu ce recunoaștere a națiunii moldovenești, dar și cum Voronin se certa cu Iliescu dacă Ștefan cel Mare era moldovean de pe Bîc sau român de pe Dâmbovița, despre cum nu știu ce asociație fantomă de la Iași declara, sprijinită de Chișinău, că moldovenii din România ar fi asupriți și ar fi cazul de construit o Moldovă Mare de sub Brașov pînă la Dubăsari…Istoria mai ține minte și acel dicționar al lui Vasile Stati și multe alte bazaconii, coțcării și săpături pentru a găsi potcoavele lui Catalan, discursuri de pe la tribune internaționale despre ”ultimul imperiu din Europa, imperiul român”, judecăți pe la CEDO privind înregistrarea Mitropoliei Basarabiei etc. 

Lucrurile astea ar fi fost joc în nisipieră dacă în ele nu se investeau importante resurse administrative, logistice, de personal și financiare, dacă ele nu deveneau politică de stat și strategie de guvernare. 

Adică naționalismul etnic moldovean, iredentist, pășunist și intolerant în multe aspecte, a fost multă vreme programul de guvernare a comuniștilor.

Asamblată sub forma unei ciorbe – ”statalism moldovean” – construcția asta toxică a ținut loc de program de dezvoltare a țării, de politică internă și externă, de plan de țară dar și de politică socială. Ea era bîta cu care era lovită opoziția internă. 

Delirul naționalist despre cine e adevăratul urmaș al lui Ștefan cel Mare, Vasile Lupu și Dimitrie Cantemir a înlocuit viziunile despre politici sociale. 

(Evident, acest ”statalism” a ținut și drept paravan și fumigenă ca lumea să nu vadă că stataliștii își evacuau banii adunați din diverse scheme în paradisuri fiscale, iar cu fărîmiturile rămase și ridicau palate în cartierele luxoase ale capitalei).

Acest delir despre ”primordialismul moldovenesc” a avut mai multe efecte perverse. Unul din ele ține de dispariția chestiunii sociale (ultimele proteste sociale din Moldova au fost protestele studențești din 2000) și transformarea ei în ”chestiune națională”. 

Adică, ideea că problemele sociale (sărăcie) își au soluții culturale (identitate, pupat de icoane și vizite la mănăstiri) aparține la fel de mult unor partide precum PRM a lui Corneliu Vadim Tudor dar și PCRM-ului lui Vladimir Voronin. 

Exact aici stă al doilea efect pervers – cînd orice opoziție, inclusiv pe teme sociale, era tratată ca fiind ”străină” corpului etnic, aceasta a dus la o situație în care, grupurile de opoziție cu critică socială erau marginalizate iar locul lor era ocupat de grupuri de opoziție cu critică culturală sau etnică sau geopolitică.

Deloc întîmplător, așa-zisele proteste din aprilie 2009 nu aveau vreo revendicare socială și desfășurau steaguri ale României sau UE. Deloc întîmplător, alternativa care a venit la putere după 2009 nu avea altă agendă decît ”integrarea europeană”. Deloc întîmplător, politica moldovenească nu are un alt conținut nici acum. 

Din aceste motive clivajul major al politicii moldovenești cu începere din 2001 nu este despre politici sociale vs politici economice, stat social vs capitalism sălbatic, ci ”statalism” (autoritar din punct de vedere politic, capitalist și neoliberal în economie și naționalist în ideologie) vs ”integrare europeană” și/sau unionism. 

Adică unul identitar. Geopolitic. Despre valori. Mentalitate. Adevăr istoric. Mâna Moscovei. Gayropa. Și celelalte escapisme. 

Axa asta identitară încă domină politica moldovenească și va fi aici, ca pilon central, încă multă vreme. 

Evident, papagalii care au un singur răspuns la toate – Unirea! – ar fi devenit irelevanți politic cu timpul dacă nu era acest joc identitar al PCRM (și celor de după ei) în care ”stînga” elimina din joc discuțiile ”sociale” și le înlocuia cu discuții etnice și identitare. 

Așa încît, în loc să rămînă un capitol confuz al istoriei, unionismul moldovean pro-român și-a asigurat o existență constantă. 

Dacă unicul joc politic din târg era căutarea potcoavelor lui Catalan și a copiei copiei copiei copiei sabiei lui Ștefan cel Mare, nu e de mirare că unicii jucători care au rezistat (și nu s-au lăsat disperați) nu sînt cei care căutau și propuneau politici sociale, discuții despre sărăcie și eliminarea ei, ci bezmeticii care căutau, ca și alaiul din PCRM, potcoavele lui Catalan pentru a dovedi inversul. 

Cum să cazi în desuetudine zicând că Unirea e soluția la toate, dacă cel mai mare partid din Moldova stă pe o platformă ce afirmă că ”etnia” și ”națiunea” reprezintă cheia problemelor sociale și politice? 

Ce altceva în loc de PL, PPCD sau AUR poți avea ca opoziție (dar și ca alternativă) dacă tu, ca partid de guvernare pretins ”de stânga” le ridici zilnic mingea la fileu făcându-le jocul – cauți să faci responsabili pe gay, necreștini, atei – de situația economică din țară? 

Cum să nu fie ”relevant” un partid extremist precum AUR (sau PUN) dacă ideologii partidelor de stânga au grijă să le ofere teme și teren politic? 

…Faptul că aceste alegeri sunt iar despre Europa vs Rusia, ”statalism” finanțat din offshore vs ”proeuropenism” împins din afară e parte a acestei moșteniri toxice care încă corupe orice încercare de a construi o altfel de politică. 

E interesant faptul că o parte din arhitecții acelui cretinism politic participă la aceste alegeri încercînd să creeze un spațiu pentru un altfel de stîngă. 

Dar e mai interesant că, această nouă stîngă (Congresul Civic, Partidul Stânga Europeană) nu a reușit să discute decît foarte superficial despre politicile sociale pe care le vrea (un fel de venit necondiționat universal, investiții în protecția socială) și s-a lăsat imediat sedusă de bătăliile identitare (un fel de dispută cu AUR-ul ia acuma cam toată agenda acestei ”stângi noi”). 


Apr 6 2021

Numele de familie. 

Vitalie Sprînceană

Numele meu e o coincidență – 

Puteam să port orice nume de familie. 

De ce m-aș atașa prea mult de el? 

Oricum, majoritatea prietenilor mă cunosc după față

Iar majoritatea celor care nu mă plac – după vorbe. 

 

Numele meu de familie e o arhivă, 

Un lung lanț de ucideri de alte nume,

De zeci și sute de generații îngropate 

Sub multe straturi de tăcere și uitare. 

Unde sînt, în numele meu, 

Zecile și sutele de femei care au purtat 

Arborele genealogic al familiei în spate? 

Ucise au fost de zeci și zeci de ori în timpul vieții 

Și după moarte. 

La căsătorie, li se luau numele lor și li se da numele bărbaților lor, 

Fetelor lor, la căsătorie, li se lua numele și li se da numele bărbaților lor, 

La moarte, mureau și erau îngropate tot sub numele bărbaților lor. 

Numele meu e mut, e surd, e impenetrabil 

La vocile, chipurile, fețele și numele lor, 

Numele meu nu mai poartă nimic cu sine. 

Numele meu nu e o mărturie istorică – 

Numele meu e o crimă nepedepsită. 

 


Apr 6 2021

Despre fotbal și orașul sexist…

Vitalie Sprînceană
Primăria, în colaborare cu Federația Moldovenească de Fotbal va amenaja terenuri de fotbal la niște licee în capitală.
Intenția e oarecum bună – stimularea modului sănătos de viață și practicarea sportului în școală e o măsură bună, pe fundalul dispariției terenurilor și stadioanelor din oraș în ultimii ani (îs zeci de terenuri și stadioane care au fost date ”sub construcție” de blocuri de locuit.)
Partea negîndită a intenției e o infrastructură sportivă ce ar fi … mai puțin sexistă.
Știu, nimeni nu le încurcă pe femei să practice fotbalul, dar nimeni nu încurcă autoritățile să întrebe fetele și femeile ce fel de spații sportive și-ar dori ele așa încît să nu fie nevoite…să joace fotbal doar pentru că altă infrastructură sportivă nu e.
Realitatea e cea mai mare parte a terenurilor de sport din cartiere au dotări de jocuri sportive ”bărbătești”– fotbal, baschet, volei și nu trebuie să ne mirăm deloc, în acest caz, că 95 % din spațiile de skateboard și cam tot atîta din terenurile de fotbal din Europa sînt ocupate permanent de băieți. Pentru construcția unor spații utilizate aproape exclusiv de băieți sînt cheltuite 75 % din alocațiile publice pentru spații de de recreere. Există diferențe semnificative în privința utilizării spațialității de către tineri și tinere: geografa franceză Edith Maruéjouls arăta că, în timpul pauzelor dintre lecții elevii și elevele folosesc în moduri diferite spațiile de recreere ale școlii: fetele tind să ocupe spații periferice și practică activități sedentare, ce nu ocupă mult spațiu iar băieții, din contra, tind să ocupe locațiile centrale și să practice activități – fotbal, de exemplu, sau hîrjoană – care nu doar că ocupă spațiile centrale ci tind să invadeze și spațiile periferice în care stau fetele.
Așa arată orașul sexist.