Sep 29 2021

FC Sheriff, apartenențele, teritoriul…și fotbalul

Vitalie Sprînceană
Dacă tot vorbește azi toată lumea despre fotbal…hai să folosim această temă ca o platformă mai largă pentru o discuție despre sport și lumea în care trăim. (Separatismul e o chestie secundară aici).
Lumea care comentează indignată că ”FC Sheriff nu reprezintă Moldova” are dreptate. În sensul direct, de drepturi de proprietate (a imaginii, companiei care deține clubul) echipa aparține oligarhului Gușan (care își are ca loc de muncă ”Transnistria” după cum oligarhii moldoveni își au locul de muncă ”în Moldova”). Dar exact în acest sens, FC Sheriff nu aparține nici Transnistriei și nici Tiraspolului.
Dacă vremurile s-ar schimba (de exemplu corporația Sheriff ar falimenta ori Gușan s-ar apuca să scoată petrol în Irak) echipa s-ar muta fără probleme, chiar păstrîndu-și numele. Ca să dau un exemplu: Shakhtar Donețk (echipa din aceeași grupă a Ligii Campionilor) nu joacă de ani buni în Donețk (ba la Lvov, ba la Harkov, ba în Kiev) și nu prea are treabă directă cu acel oraș, dar tot e oficial ”Shakhtar Donețk” din rațiuni ce țin de imagine și de istorie, nu de teritoriu. Ca să imaginez un scenariu (im)posibil: Sheriff se poate muta și Bagram sau Jakarta și tot Sheriff Tiraspol să rămînă.
Aceeași lume care zice că ”FC Sheriff nu reprezintă Moldova” ori nu îi reprezintă pe ei ca moldoveni nu au dreptate în egală măsură. Formal echipa joacă în campionatul Moldovei și a participat din cota Moldovei în Liga Campionilor deci pentru birocrații de la UEFA și FIFA (două printre cele mai corupte organizații) echipa e moldovenească. Pe hîrtie.
(Cei care zic că această participare în Liga Campionilor nu ajută fotbalul moldovenesc tot nu sînt sinceri pînă la capăt: dacă Sheriff face un scor bun, va crește coeficientul Moldovei în clasamentele UEFA și în anii viitori mai multe echipe moldovenești vor putea participa în cupele europene și vor avea și anumite privilegii – de exemplu calificare directă în rundele 2, 3 sau chiar în faza grupelor).
Mai e însă și un alt aspect al apartenenței și identificării fanilor cu Sheriff, și a Sheriff-ului cu Moldova despre care trebuie să vorbim.
În realitatea noastră curentă, multe dintre apartenențele și afinitățile pe care le avem de cele mai multe ori nu sînt prestabilite, ci alese.
Oamenii, mai ales cînd e vorba de echipe de fotbal, sau de autori preferați, sau de branduri de îmbrăcăminte ori tehnică și le cam aleg. Și dacă ai tot dreptul să te ”identifici” cu Apple, Iphone, Puma, Nike sau FC Liverpool și ele ajung să reprezinte în mod arbitrar pentru tine diverse chestii – eleganța (Apple), succesul (Iphone), tradiția (FC Liverpool) atunci nu prea ai argumente să zici că oamenii nu se pot identifica cu FC Sheriff și nici că FC Sheriff nu te reprezintă.
Pentru că reprezentările și asocierile astea între branduri, oameni și țări sînt egal de arbitrare. Și dacă, dintr-un colț de Telenești, Sîngerei sau Cimișlia te identifici cu FC Barcelona (și zici că ea te reprezintă), ori cu Juventus sau Manchester United, exact la fel te poți identifica cu (și să fii reprezentat de) Sheriff sau FC Astana… Dacă vrem să introducem o riglă morală (și o facem) hai să fim corecți. Boicotăm Sheriff că e echipa separatistă? Lăudabilă poziție. Dar hai, din aceeași poziție morală, să boicotăm Apple și producția lor pentru că poluează mediul și exploatează muncitori și hrănește crima organizată și dictaturi în diverse colțuri ale lumii.
Pozițiile morale îs așa: ori îs coerente și pînă la capăt, ori îs parțiale și ipocrite.
O altă discuție, la fel de interesantă este cea despre relația dintre fotbal și teritoriu.
E o iluzie să crezi că teritoriul contează în fotbalul de club.
Lumea care vorbește despre Sheriff că ar reprezenta Transnistria și Tiraspolul (și nu Moldova și Chișinăul) nu prea a văzut componența echipelor pe teren ca să vadă că, bunăoară, nici un jucător al echipei din Tiraspol nu era nu doar transnistrean, ci nici măcar moldoveni. Greci, luxembrughezi, uzbeci, bosniaci etc – asta era echipa transnistreană. Nici madrilenii nu erau tocmai ”madrileni” (ei au avut doar doi jucători spanioli în teren) și cam asta e toată realitatea fotbalului din Liga Campionilor. Echipele astea reprezintă doar banii oligarhului/patronului care bagă banii.
Echipele mari, alea care joacă în Liga Campionilor și-au pierdut demult legătura atît cu țările în care activează cît și, dar mai ales, cu orașele în care au apărut și de care și-au legat istoria.
Cîți parizieni sînt la PSG? Ori francezi în genere? Cîți jucători originari din Liverpool are echipa FC Liverpool? Cîți jucători londonezi are Chelsea Londra, ultima cîștigătoare a Ligii Campionilor? E deja fapt curent ca echipele în Anglia să iasă pe teren fără nici un jucător englez.
Dacă jucau doar cu jucători locali (cum e fantasma din capul celor care critică pe FC Sheriff) echipe precum FC Liverpool sau Real Madrid nu pupau Liga Campionilor. Poate FC Barcelona ar fi o mică excepție deoarece perioada de glorie a echipei a cuprins o generație fenomenală crescută la pepiniera din La Masia, dar și aia a fost excepție. Mai e si Atletico Bilbao care joacă bine doar cu jucători basci și ăsta tot e un model interesant. Dar Atletico Bilbao nu prea cîștigă Liga Campionilor.
În epoca fotbalului comercial globalizat, echipele, inclusiv cele pretins locale, nu-s decît circuri globale comerciale ambulante, legate de orașe întîmplător, dar legate mai tare și mai strîns de tot felul de fluxuri de bani murdari, semi-murdari și mai ”curăței” din petrol, contrabandă, fonduri de investiții, bănci, automobile, case de pariuri etc.
Localul, teritoriul e doar un pretext, o notă de subsol adăugată la imaginea echipei, un fundal sau o culoare frumoasă peste niște bani murdari.
Deteritorializarea jocului e vizibilă în faptul că majoritatea marilor echipe iau mai mulți bani din vînzarea tricorilor în alte părți ale lumii, sau din drepturi de televiziune pentru retransmisiunea meciurilor decît din vînzarea de bilete la meciuri pentru fanii locali.
Și direcția în care evoluează lumea fotbalistică e tot spre deteritorializare. Unica legătură ce încă nu poate fi ruptă e cea cu banii (și ea e mai problematică).
După cum s-a văzut în scandalul cu Super Liga europeană, cluburile și proprietarii lor sînt demult gata să se lepede de corsetul ”teritorial” și să joace într-un format în care echipe ce nu reprezintă decît bani să joace pentru a aduce alți bani. Dacă era o posibilitate să facă Super Liga Europeană pe Lună, Abramovich, Perez și ceilalți o făceau.
Există fotbal local? Evident, dar ăsta nu apare la televizor și cu atît mai mult în Liga Campionilor. Cei care vor fotbal local să meargă în campionatul regional și cel de amatori, acolo echipe din diverse sate și orășele se luptă între ele pe terenuri cu gropi și buruieni, pe care în timpul liber pasc oile și vacile. Și asta nu e rău. E genul de fotbal care a dispărut din cauza invaziei fotbalului ca spectacol, pompat cu bani ca să scoată și mai mulți bani.


Sep 22 2021

Despre oligarhi și banii lor.

Vitalie Sprînceană

A scris ieri presa că banii fiului lui Vlad Filat, confiscați de autoritățile britanice (jumătate de milion de parai) vor merge pentru ”angajarea unor asistenți personali pentru asistarea și îngrijirea persoanelor cu dizabilități severe timp de patru luni”.

Feciorul fostului macho Nr. 1 al țării (prin cumul a exercitat și funcția de prim-ministru dar și pe cea de ”autor” al schemei ”Moldova-poveste de succes) nu a putut justifica proveniența unor bani pe care-i folosea pentru a închiria o locuință de lux la Londra și fiscul britanic i-a confiscat. 

Tot săptămîna asta, un tînăr unionist ce a căzut, cu idealul unirii cu tot, atît de tare încît a ajuns să distribuie pe rețele sociale înregistrări audio confidențiale care i-au fost strecurate cel mai probabil de prieteni cu epoleți, a dat drumul unui fragment audio în care fostul macho Nr. 1 al țării, Vlad Filat, cică transmitea bani (cam un milion de lei) unei televiziuni ca aceasta să îi spele imaginea…Sună a fi credibil.

Între timp, primăria satului Lăpușna, locul de baștină a acestui Casanova, se chinuie să găsească cîteva sute de mii de lei pentru a acoperi costurile de întreținere și funcționare a Centrului Comunitar pentru Tineri și Copii ”Perspectiva”.
Centrul a fost creat încă în 2008, și a fost finanțat parțial din bugetul local, parțial din cel raional, parțial din alte surse (fundații etc) dar anul acesta s-a închis. Primăria din sat nu are bani (își strînge buzunarul pentru că are de implementat un proiect cu Fondul Ecologic și are de adunat o contribuție de un milion și ceva), consiliul raional la fel nu e prea generos. 

Centrul oferea diverse servicii copiilor din familii vulnerabile – o ciorbă caldă, asistență psihologică și educațională etc. 

Costurile de activitate ale acestui centru erau de cam 600 mii lei pe an (cam jumătate din banii pe care cică îi dă Filat lunar pentru spălarea imaginii la TV și cam de 15 ori mai puțin decît banii confiscați de la fiul lui Filat de autoritățile britanice). 

Pentru mulți copii și tineri acest centru era ca o familie.

Familia asta s-a închis.Ori s-a răcit. În orice caz nu mai este. Și nu se știe cînd va fi. 

Este loc, în această istorie, de o indignare legitimă despre faptul că, în loc să fie mai activ pe plan social – mai ales din punct de vedere al asistenței pentru grupurile vulnerabile – statul moldovenesc își abandonează viitorii cetățeni. 

(Nu doar copiii sînt victime ale acestei austerități forțate – centrul de plasament pentru persoane vîrstnice, din cîte pricep, nu se lăfăie nici el în bani dar are noroc de o fundație austriacă – Concordia – căreia îi pasă mai mult de bătrîni decît statului moldovenesc). 

Mai este loc și de o altă indignare – despre relația dintre oligarhi-politicieni, fantasmele din capul lor și locul lor de baștină. 

Pe vremea cînd era prim-ministru și cel mai bun prieten al Angelei Merkel și a lui Joe Biden, Casanova de Lăpușna a aburit opinia publică ”descoperind” ruinele unei curți domnești la Lăpușna. Implicațiile erau evidente – nu putea ditamai prim-ministru să fie fecior de colhoznic născut în provincie, el nu putea fi născut decît într-o fostă curte domnească (la cît servilism era în jurul ”voievodului” nu m-aș mira dacă vre-un lacheu i-ar fi făcut un arbore genealogic care să-i tragă originile direct din Alexandru Lăpușneanu). 

”Voievodul” avea probabil proiecte mari – să-și facă un muzeu care să vorbească mai ales despre el. 

În schema asta, al cărei preț se ridica la vreo 700 mii euroi, au fost atrase niște fonduri europene dar a fost pusă în jug și primăria locală, care trebuia să dea 11 % (bugetul unui centru comunitar pentru vreo 2-3 ani). 

Lucrările de reconstrucție (de fapt de inventare) a curții domnești s-au oprit rapid, în 2017, din lipsă de bani. Voievodul era deja aruncat de pe Olimpul politic și își ducea zilele la penitenciarul Nr. 13, iar proiectele de turism voievodal la Lăpușna era cea mai mică grijă a lui…

Ironic că, o parte din banii furați de ”al vostru Vlad Filat” au fost confiscați și se întorc acum sub forma unor prestații sociale. 

E tragic că, omul Filat putea să își ajute satul (nu să îl îngroape), să își facă un bun nume (nu doar pe Pornhub) și să facă un lucru bun pentru satul său… 

Cum se mai spune în satul meu: copiii ăia i-ar fi zis cîndva un ”Mulțumesc”. 

N-o să-i zică. 

Ei n-o să zică ”Mulțumesc” nici statului ce nu găsește cîteva sute de mii de lei pentru asistență socială pentru copii în dificultate dar găsește anual cîteva zeci de milioane pentru Arena Chișinău – ”centrul comunitar pentru copiii lui Candu și a bomondului de la capitală).


Sep 9 2021

Pensiile s-au majorat. Acum e timpul să crească!

Vitalie Sprînceană

Chiar și majorată, pensia minimă rămîne oricum sub minimul de existență (2000 contra 2100 lei), adică pensionarii încă sînt sub pragul supraviețuirii, și tot sînt încă tehnic ”morți” de sărăcie.

Pensiile trebuie crescute încă foarte drastic așa încît, la o primă etapă să fie măcar cu 30-40 % peste minimul de existență iar la a doua etapă, ce trebuie să vină rapid, se fie măcar 30-40 % din salariul mediu pe economie.

E o temă deopotrivă de morală și de economie.

Una din discuțiile pe care am tot auzit-o în legătură cu această temă a fost despre ”de unde luăm banii?”, pentru că statul nu i-ar avea acum.

Nu știu dacă statul îi are sau nu, în sensul în care statul i-ar avea probabil dacă ar limita evaziunea fiscală, salariile la plic, schemele de transfer a banilor în paradisuri fiscale, subdeclararea bunurilor de lux etc.

Dar chiar și dacă am porni de la premiza că statul ar fi cumva pe 0 cu finanțele, tot ar exista soluții.

Statul ar putea, evident, emite obligații. Ori să se împrumute. 

Esența economică a pensiilor e că acestea reprezintă, pînă la o anumită limită, bani care intră rapid înapoi în economie. Adică, sînt cheltuiți imediat cum vin pe energie electrică, medicamente, alimente, haine, servicii și produse. Nu ai de ce să te temi că moș Ion și mătușa Ileana vor scoate banii în paradisuri fiscale (cum s-a întîmplat cu mega-creditul pe care guvernul l-a dat în 2014-2015 băncilor). 

Evident, așa cum îmi zicea cineva, dacă farmaciile ți-s înregistrate în paradisuri fiscale, ori companiile de energie electrică reprezintă căpușe/scheme de estorcare a banilor, banii din creșterea pensiilor vor ajunge și în paradisuri fiscale. 

Dar oricum, majoritatea lor rămîn în economia națională și vor alimenta creșterea economică locală. 

Nu poți să faci economie capitalistă prosperă și bogată cu oameni săraci.


Sep 8 2021

Despre presă, oligarhat și corporații…

Vitalie Sprînceană

Dezvăluirea de azi, despre înrudirea între o jurnalistă ”luptătoare cu oligarhia” și un oligarh e scandal și scandaloasă doar în măsura în care personajele implicate sînt extrem de cunoscute și influente. 

Paradoxul așa-zisului scandal e că deși acesta se referă la o situație aproape obișnuită ce se întâmplă în mod frecvent – cînd mass-media ”independentă” face alianțe cu corporații, afaceriști și bandiți dubioși – lumea a reacționat de parcă chestia asta s-ar fi întîmplat pentru prima oară. 

N-o să o fac pe justițiarul că nu mă interesează cîștigurile ”morale” imediate, dar tot nu mă pot abține să nu menționez că, de ani de zile am tot semnalat deriva ”așa-zisei” prese, atît cea angajată cît și cea care își zice independentă. 

Despre troli, oameni plătiți să scoată murdărie ori să murdărească și care își mai zic și presă nu prea e nimic de spus. Acolo lucrurile sînt clare – e vorba de mercenari și mercenare care sînt plătiți pentru ticăloșie. 

Mult mai gravă, și mai neobservată (dar constantă) a fost și rămîne a fi deriva așa-zisei prese ”de calitate”, care mai e cunoscută ca și ”independentă”, ”neafiliată” etc. 

N-o să reiau zecile de cazuri dar hai să menționăm totuși cîteva procese care s-au petrecut în presă, în fundal, în ultimii ani:
– instaurarea unor dictaturi personale ale proprietarilor în interiorul unor redacții, în detrimentul independenței editoriale și protecției jurnaliștilor (mai țineți minte cum 10 TV a concediat întreaga echipă pentru că l-a criticat pe Plahotniuc?). Jurnaliștii au fost puși la cheremul unor boieri care au ciopîrțit cum au vrut programe editoriale, au dat afară oameni etc. Evident, asta nu s-a întîmplat doar la Publika și 10 TV – știm cazuri cînd au fost dați afară oameni din presa ”independentă” și ”antioligarhică” pentru un laik pus nu unde trebu. Protecția muncii jurnalistului ca și muncă, constituirea unor sindicate  – ar fi ajutat, dar uniunea jurnaliștilor are alte treburi iar jurnaliștii înșiși urăsc sindicatele mai mult decît pe proprietari. 

– capitularea presei în fața oligarhilor și a partidelor de la putere. Povestea veche – unor jurnaliști tare le place să aibă acces la ulciorul cu miere, de aia se înscriu în armatele mediatice ale celor de la guvernare. Cînd se schimbă conducătorul, armata mediatică trece la noul conducător. 

– capitularea în fața banului mare al corporațiilor și a banilor murdari. Să amintesc cum brigăzi de jurnaliști moldoveni din presa ”de calitate” vizitau Turcia din banii unei mafii medicale pentru a spăla imaginea unui spital implicat într-o schemă de spălat bani prin ”caritate”? Asta e doar unul dintre cazurile cele mai cunoscute. Altfel, presa ”independentă” lustruiește zi de zi și foarte harnic imaginea corporațiilor. Zeci de portaluri distribuie știri despre cît de inovațional va fi noul magazin Kaufland (chiar dacă magazinul taie cîteva zeci de copaci), alte zeci de portaluri spală imaginea companiilor de construcție care demolează centrul istoric, spațiile verzi și construiesc aiurea. O fac ca și publicitate, o fac ca și ”advertoriale” (un fel de știri laudative), o fac ca și știri de interes public. O parte a mass-media ”independentă” merge atît de departe în colaboraționismul cu corporațiile încît ajung să înjure cetățenii care se opun acestora (doar cîțiva ani în urmă o companie ce dorește să schilodească parcul Valea Trandafirilor înjura, prin paginile unui portal, cetățenii care îndrăznesc să o critice și să aibă altă părere). Doar cîțiva ani în urmă Union Fenosa se războia, prin intermediul redacției ziarului Săptămîna, cu cei care se îndoiau de necesitatea creșterii tarifelor la energie…

De cele mai multe ori etica corporativă înlocuiește etica jurnalistică. 

Apu, trebuie cumva să hrănim familiile, zic unii lăutari din aceste instituții. Adevărat, trebuie, dar gîndiți-vă și la preț… 

Evident, și aici sînt soluții – colectare de fonduri, subsidii de stat pentru presă (la cîți bani aruncă statul pe obiecte inutile precum Arena Chișinău, puteam avea o presă diversă și critică sprijinită din bani publici, nu acest amplificator de isterie și filtru al reflecției critice).

Aceste mici înfrîngeri cotidiene ale ”independenței” presei au contribuit cel puțin la fel de mult la erodarea încrederii și credibilității presei precum ”scandalul” de azi. 

Ce s-a întîmplat azi nu face decît să facă vizibil acest proces care durează de zeci de ani. 

Refacerea (dacă se va întîmpla vreodată) presei ”independente” și ”curajoase” se va face nu doar prin regîndirea relației ei cu oligarhatul, dar și prin regîndirea relației acesteia cu ”piața”, cu corporațiile și banii murdari, cu societatea și cu interesul public în general. 

 


Jul 29 2021

Despre democrație, popor și constituție în chestiunea Stadionului Republican

Vitalie Sprînceană

La decizia CC de azi în privința Stadionului Republican nu sînt prea multe de adăugat.
Pe de o parte, Curtea doar a constatat că șmechereala aia din decembrie 2020, cu votul din Parlament în 3 minute, cu un proiect adunat în grabă pe o fițuică de 3 rînduri și cu mînjeală pe ochi că asta ar însemna ”reîntoarcerea stadionului în proprietatea statului” e neconstituțională. Era de așteptat. Curtea doar a constatat că simularea aia nu are valoare legală pentru că s-a făcut cu încălcări. 

Orice ar lălăi acum PSRM, o fițuică de 2 rînduri înjghebată în 5 min nu trece în nici un fel drept preocupare constantă pentru soarta stadionului. 

Pe de altă parte, Curtea nu a examinat modul în care bucata de teren a fost juruită ambasadei SUA.
Și asta e problemă. Și despre asta vorbim atunci cînd zicem că ”Stadionul este Republican”. 

Chiar dacă am lăsa la o parte aspectul politic al problemei (că partidul democrat a dat stadionul ca ambasada să tacă despre anularea alegerilor locale din Chișinău), tot rămîn multe probleme. 

Chestiunea s-a rezolvat tot fără discuții publice. Nici parlamentul, nici guvernul, nici ministerul Culturii nu au organizat vreun eveniment de consultare publică pe acel proiect de lege. Unica formă de consultare a fost publicarea proiectului de lege pe pagina inutilă particip.gov.md. Chiar și sugestiile și comentariile lăsate acolo (sau trimise pe adresa parlamentului, cum am făcut noi) nu au fost luate în calcul. Pentru că parlamentul se grăbea și avea alte interese. 

Și dacă CC invocă faptul că proiectul PSRM+Shor din decembrie 2020 nu e constituțional pentru că opoziția nu a avut posibilitatea de a adresa întrebări și de a face comentarii, adică nu a avut posibilitatea să se expună, atunci același argument ar trebui folosit pentru a evidenția un subiect politic și mai important care a fost exclus din procesul decizional în privința Stadionului – cetățenii Republicii Moldova. 

Și dacă invocă dreptul încălcat al deputaților, CC ar trebui să constate și încălcarea dreptului cetățenilor de a participa la proces. 

Anularea unei decizii nelegitime – proiectul PSRM-Shor din decembrie 2020 – nu trebuie să servească drept justificare și legitimare a unei alte decizii nelegitime – legea din 2018. 

Ce urmează?

E greu de zis.
Pentru mine soluția ar fi revenirea la etapa zero, adică la momentul cînd decidem că avem un teren în centrul orașului și demarăm un proces larg, cu implicarea tuturor locuitorilor orașului, pentru a decide soarta acestuia. Adică, ne întoarcem la discuțiile de dinaintea deciziei cu ambasada și pornim un proces care poate avea ca finalitate logică un referendum local. În acest proces, fiecare parte să își prezinte argumente, să le discute, să le confrunte. Lasă ambasada, Shor, activiștii, artiștii, urbaniștii să convingă orașul că soluția lor e cea mai potrivită. Iar locuitorii și locuitoarele orașului să decidă la referendum dacă pe teritoriul stadionului va fi grădină urbană, parc, disneyland, blocuri sau ambasadă. 

Din punct de vedere politic e soluția cea mai democratică. 

Azi am participat la un mic protest. Pentru că nu puteam să tăcem. Poate vom mai face și altele. Altă miză, decît scoaterea chestiunii la o discuție generală și transformarea procesului în unul participativ, nu avem. 

Am auzit azi diverse opinii. 

Unii, specialiștii în geopolitică de lejancă, zic că am da moară la apa rușilor și jucăm nu știu ce carte anti-americană. Răspund: ne interesează respectarea regulilor și principiilor democratice în orice condiții. Și nu vrem să le sacrificăm nici de dragul ambasadei SUA sau altor potentați. Dacă sacrificăm democrația pentru a face pe placul americanilor sau altcuiva, n-o să avem în curînd democrație și o vom sacrifica pentru orice fleac. Iar democrația trebuie respectată mai ales în momentele principiale. 

Alți comentatori, numărători de bani, zic că e un chilipir bun pentru Moldova și că trebuie să luăm rubla (nu știu cîte trilioane de euro) și să zicem mulțumesc. Răspund: dacă vindem democrația pe bani mari, o să ajungem să o vindem și pe bani puțini. Pentru că ne declarăm intenția de a o vinde. Și eu cred că nu există bani pe lumea asta care să cumpere principiile democratice. Iar cei care fac argumentul ăsta nu duc gîndul pînă la capăt. 

Nu sînt nici pro-rus, nici anti-american (chiar dacă unii tare ar vrea să mă bage în tot felul de liste), nici nu vînd principiile la kilogram. 

Sînt un om pro-democrație și în această chestiune acesta este singurul meu interes.


Jul 27 2021

Despre o campanie socială pentru cei care fac campanii sociale pentru corupți

Vitalie Sprînceană

Hai să zic că am și eu o părere față de ”campania socială pentru corupți” lansată de o corporație onegistică. 

M-am uitat peste clipul video și m-am gîndit deodată că e trist dacă imaginarul justițiar al hipsterilor anti-corupție de la Chișinău seamănă atît de mult cu coreografia clipurilor video ale diverselor grupări teroriste: oameni îngenuncheați înconjurați de mascați cu arme…

Corupții ăia nu păreau niște inși care își ispășesc pedeapsa pentru o crimă (în sistemul justiției moldovenești toată lumea are fața descoperită, ca să se înțeleagă că nu e vorba de ceva răfuială personală, dar de interesul comun la mijloc) ci mai degrabă niște captivi care au fost răpiți de nu știu ce comandos al unui narcocartel și care cer ajutor…

Tot pe partea de lectură critică a scenografiei trebuie să pomenim ciudata axa morală a clipului: funcționari corupți (cu față, cu vîrstă) vs mascați incoruptibili (funcționari și ei!), garanți și slujitori ai adevărului și binelui comun…

Sînt nedumerit: de unde atîta dragoste pentru mascați și atîta încredere în ei? 

În țara asta unele dintre cele mai mari porcării s-au făcut cu mascați, cu desfășurări de forțe și paturi de armă ce au spart geamurile unor oameni nevinovați, au rupt măsele și coaste unor cetățeni fără vină. În aprilie 2009, de exemplu, mascații au bătut și umilit oameni în comisariate și au ”organizat” o bucată de Ev Mediu la comisariatul de pe Bulgară. 

Mai sînt sute și sute de exemple în care mascații ascultau docil de puterea care ținea cureaua organelor de forță și initimidau pe ceilalți cetățeni (hai să ne amintim, bunăoară, cum mascații evacuau, în zorii zilei de 27 august, 2018, protestatari pașnici de la Monumentul lui Ștefan cel Mare pentru a face loc mahărilor). 

A-l construi pe robocopul care a ascultat pînă acum de toate ordinele ce i s-au dat de sus, indiferent cît de criminale, drept arhanghelul dreptății și justiției asta denotă o clară sărăcie a imaginației. 

Eu, evident, nu am fantezii cu mascați…Mă gîndesc că o soluție la problema corupției (despre care ar trebui să vorbim să ne înțelegem ce înseamnă) ar fi democratizarea luptei împotriva ei. 

Eu nu aștept să intervină mascații cînd cineva îmi cere anumite plăți nejustificate, dar aș vrea să am la îndemînă cîteva instrumente proprii, personale, pe care să le pot aplica fără mascați, și fără show-uri cu arme, căști și scuturi. 

Aș vrea, de exemplu, să pot să fac arest civil pe inși pe care i-am prins cu mîța în sac ori să am dreptul să le pot aplica o amendă (cu dovezi, evident). 

Restul e teatru de păpuși. 


Jul 21 2021

Viitorul televiziunii este o reclamă. Sau despre o bătaie la TV

Vitalie Sprînceană

Cîțiva papagali s-au încăierat ieri live la TV. 

Asta nu intra în planul inițial. 

Conform scenariului, papagalii urmau să se adune în studio, să recite la nesfîrșit poeziile patetice despre trecut, viitor, unire, CSI, Rusia, UE, politica moldovenească, adică să sugă din deget și din non-evenimente tot felul de semnificații solemne…

Dar lucrurile au deraiat din momentul cînd papagalii au ieșit din scenariu și s-au apucat să-și măsoare penele. 

În loc să meargă după text, și să fredoneze cîntece despre unicele teme permise – exaltarea față de UE (îmi amintesc că ultimul recital pe această temă s-a sfîrșit trist în 2014, cînd cîntăreții și-au luat un miliard și ceva onorariu iar spectatorii au rămas cu minus un miliard și cu o oligarhie pe cap) și demisia procurorului general (ales tot de aceeași ceată de cîntăreți în 2019, în urma unui concurs dubios dar organizat pompos), papagalii s-au apucat să își măsoare penajul și … meritele…

Evident, papagalii s-au împăcat rapid – urmează să mai apară în studiouri și nimeni nu e gata să fie chiar atît de viteaz încît să refuze o invitație la tv, cu riscul de a fi umilit acolo… 

E ceva greșit în societatea în care tot felul de deiateli preferă mai degrabă să fie umiliți și să se umilească la TV decît să fie uitați și neinvitați. 

Prevăd un mare viitor pentru talk-show-uri în care invitaților li se va permite să se bată în direct, să-și dea la greu pumni, picioare, bîte etc. 

Ar fi mai multe teme de discutat. Una, importantă, e despre masculinitatea toxică și despre hormonii masculilor din studio care, lipsiți de argumente, și-au dat pumni. 

Vlada Ciobanu a explicat mai bine ce e cu masculinitatea toxică și de ce dacă aduci cinci cocoși într-un studio nu iese neapărat o discuție (mai ales pe niște teme despre care actualii invitați au cam spus tot ce puteau spune încă în 2012-2013 și nu fac să repete totul ca pe o poezie…)

Despre violență și recursul la violență ca mijloc de a discuta și soluționa discuții tot trebuie să vorbim. E plină istoria noastră politică, culturală și socială de inși care vor să dea la bot atunci cînd nu-s de acord cu ceva…În sensul ăsta, Țîcu și Țuțu nu-s universuri diferite ci sînt parte din aceeași problemă… Problema asta e legată direct de miile de forme de violență prin care ne rezvolvăm ”diferențele”… 

Mai e o altă temă, la fel de importantă (și mai puțin discutată). Despre halul în care a ajuns mass-media ”liberă” și ”independentă” că, în goana după rating (emisiunea de ieri era o colecție de platitudini și inși ce nu ar fi trebuit să ajungă pe sticlă în genere) ajung să invite colecția de invitați de ieri (ansamblul etno-politic ”vreau microfon și audiență). 

Cum se face că, după ani și ani și ani de luptă pentru libertatea de exprimare ne-am pomenit cu o televiziune publică slabă și cu o puzderie de televiziuni mici, corporative, care nu știu altceva să vîndă decît platitudini, recitaluri și bătăi în regim live? 

Eu sînt suporter necondiționat pentru libertatea de exprimare dar parcă mi se pare că nu pentru o astfel de presă am tot vorbit și am prostestat. Parcă aș fi vrut niște respect pentru privitori – că, la naiba, e o umilință și pentru TV și pentru privitori să-l porți pe Chirtoacă în studio și să vorbească la fel de parcă s-a teleportat din 2007, ori să îl inviți pe Cosovan să îți povestească despre viitor și valori. 

Parcă aș fi vrut de la presă niște responsabilitate față de public, pentru că funcția ei nu este doar să vîndă ci și să educe, să funcționeze ca un mediu de comunicare, ca o platformă de discuție…

Și cred că undeva aici găsim și o cauză a degradării mass-media: iluzia că presa are o singură misiune, să vîndă, adică să aducă audiență. 

Nu să educe, nu să comunice, ci doar să vîndă chiloți, parfum, tabletci și cartele de reîncărcare. Cu orice preț. Chiar cu prețul sugerii din deget a știrilor, chiar cu prețul auto-umilirii mass-media (nu pot să nu mă întristez cum îi tot văd prin studiouri TV pe toți călăii presei din 2012-2019). 

Bătaia de la TV de ieri vinde. Probabil va fi una dintre cele mai vizitate emisiuni. Dar nu pentru conținutul ei de discuții. Ci pentru scena de bătaie (abia aștept să văd momentul cînd televiziunile vor aranja mici bătăi în studio, poate chiar și cu bîte și lanțuguri de la Drujbă, ca să fie mai veridic) pentru a aduce rating și publicitate. 

Așa arată prăbușirea mass-media…Ca o eternă publicitate întreruptă uneori de inși ce se bat ca să vă atragă atenția.