Cel mai recent film al lui Aki Kaurismäki, Le Havre (2011), relatează istoria unui grup de emigranţi ilegali de provenienţă africană care doresc cu tot dinadinsul să ajungă în Marea Britanie, dar sunt reţinuţi de poliţia franceză de frontieră şi reîntorşi acasă. Un singur băiat de vreo 10-12 ani, Idrissa, reuşeşte să scape de arest şi se ascunde în oraş. Poliţia vrea să-i dea de urmă şi-l caută cu înfrigurare, dar băiatul beneficiază de ajutorul neaşteptat al unui lustruitor de pantofi, Marcel Marx (ins cu foste ambiţii de literat), de sprijinul cercului de prieteni ai lui Marcel, dar şi al poliţistului care are obligaţia să-l prindă. La final, cu complicitatea poliţistului, băiatul e trimis (ilegal din nou!) la Londra, unde lucrează mamă-sa (la fel de ilegal!).
În film întreg oraşul ţine, într-o nebunie a facerii de bine, cu băiatul: e complice la tăinuirea şi întreţinerea acestuia, apoi e săritor la nevoie pentru a aduna cele câteva mii de euro ce urmează a fi plătite contrabandiştilor locali, cei care îl vor duce pe Idrissa în Marea Britanie.
În fapt, oraşul se opune prin priviri ascunse, gesturi cu dublă semnificaţie, disidenţă legală şi acţiuni underground politicilor autorităţilor centrale. Ca şi cum oraşul s-ar afla sub ocupaţie străină! (N-am putut să evit asocierea între atmosfera închisă a filmului despre emigranţii africani şi cea a filmelor despre ocupaţia nazistă a Franţei, despre Rezistenţă şi despre curajul inşilor care au mers, făţiş ori pe ascuns, împotriva unor regulamente ce contraziceau bunul-simţ şi demnitatea umană.)
Finalul oarecum fericit al poveştii – Idrissa îşi împlineşte visul, chit că asta presupune încălcarea legii de cel puţin două ori – sugerează o idee subversivă, cea potrivit căreia legile şi reglementările juridice cu privire la statutul emigranţilor nu doar că sunt învechite şi total inadaptate la realităţile lumii contemporane, ci şi imorale.
Istoria copilului african Idrissa explorează într-un mod dramatic figura emigrantului, acest paria al lumii noastre, „unica figură imaginabilă a timpului nostru şi singura categorie în care putem întrezări limitele comunităţii noastre politice”, după spusele lui Giorgio Agamben.
Nicăieri nu se văd mai clar tensiunile înscrise în conceptul vag al „drepturilor omului”, moştenirea lui îndoielnică (dependenţa de un stat ce ar garanta drepturile), dar şi fundamentul său firav – „sfânta trinitate” stat-naţiune-teritoriu – decât în existenţa cotidiană, dincolo de marginile legii, a zecilor de milioane de emigranţi în mişcare.
Vedem zilnic aceşti sărmani la TV sau citim despre ei în presă, ori, dacă avem norocul să trăim într-o ţară dezvoltată, interacţionăm cu ei direct la bufet – mexicani şi salvadorieni prepară mâncarea la universitatea mea, inclusiv mâncare italiană şi franţuzească, tot ei fac curăţenie, iar majoritatea medicilor de la policlinică provin din India. Ei se înghesuie în bărci supraîncărcate pentru a ajunge din Cuba în SUA, din Africa în Italia şi Spania, ei traversează deşertul pentru a obţine joburi pe teritoriu american, tot ei depăşesc bariera rasismului pentru a munci la construcţii în Rusia sau Franţa.
La modul general, figura emigrantului acţionează şi ca o scenă pe care este disimulată constant artificialitatea ce locuieşte în chiar intimitatea presupuselor „esenţe” ale drepturilor omului, adică abisul ce desparte proclamata lor universalitate inalienabilă şi dependenţa lor de comunitatea politică a statului-naţiune.
Or, după cum arată practica legală şi politică contemporană, simplul fapt de a fi om nu garantează nicidecum dreptul de a beneficia de „drepturile omului”!
Un exemplu la îndemână: multe ţări, inclusiv din cele democratice, au făcut ilegal actul de a „încuraja sau ajuta” un emigrant ilegal (jurisprudenţa SUA reglementează aceste tipuri de comportament prin intermediul mecanismelor stipulate în the Federal Immigration and Nationality Act Section 8 USC 1324(a)(1)(A)(iv)(b)(iii)).
„Ajutorul” sau „încurajarea” nu au conţinuturi neapărat precise şi pot însemna oferirea de adăpost, hrană, refugiu şi asistenţă pentru cei căutaţi de poliţia de frontieră, dar şi servicii de transport sau legale. Adică aproximativ toate interacţiunile posibile între două fiinţe umane – una în situaţia disperată de a avea nevoie de ajutor şi cealaltă în postura de a-i putea oferi acest ajutor. Cum ar veni, legea penalizează şi trece în registrul crimelor emoţiile fundamentale ce construiesc registrul umanităţii – mila, compasiunea, empatia.
Contradicţiile abia aici încep, pentru că principiul legal care cere ca emigranţii ilegali să nu fie ajutaţi, ci, din contra, să fie denunţaţi autorităţilor, urmând ca acestea să-i interneze în lagăre pentru refugiaţi (o revenire „legitimă” a lagărelor de concentrare pe teritoriul european) ori să-i deporteze în ţările lor de origine, reprezintă mai mult decât o serie de proceduri imorale.
Ar fi vorba de o schizofrenie cultivată cu bună ştiinţă de discursurile politice ale vremii: pe de o parte, afirmarea agresivă a unor presupuse drepturi universale, zidite în însăşi calitatea noastră de a fi oameni, dobândite automat în momentul naşterii (ghilimelele pot fi adăugate aici oriunde!) şi de dragul cărora ar merita chiar uneori să ducem războaie, iar pe de altă parte – negarea zilnică şi constantă a acestor drepturi pentru unele grupuri sociale concrete, în ochii lumii întregi, adică într-un regim al vizibilităţii clare.
Emigranţii sunt reduşi la ceea ce Agamben numea la nuda vita, adică fiinţe umane a căror existenţă biologică nu presupune şi careva drepturi „umane”. E vorba de un act de excluziune temporar-permanent (nu-i aşa că nu există nimic mai veşnic decât lucrurile temporare?) a unor oameni din regnul uman, de retragerea abuzivă a statutului de fiinţă umană în virtutea unor considerente politice.
Se ştie unde duce drumul dezumanizării. Auschwitzul a fost posibil doar după ce inşi ca Eichmann au trecut şcoala de „negândire” conform căreia evreul nu mai era personalitate, nici persoană, şi nici măcar om.
Rebeliunea orăşenilor din filmul lui Kaurismäki mai are o semnificaţie – cea a unei vagi înţelegeri (care trebuie ridicată la rang de avertisment) că acest mecanism de deconstrucţie şi reconfigurare părtinitoare a „drepturilor universale ale omului” (înscrise în Declaraţia ONU, dar şi în alte documente fundamentale ce ne gâdilă amorul propriu) poate reprezenta un pericol şi pentru comunităţile domestice.
Odată consolidat prin elaborarea unor dispozitive legale, dar şi prin legitimitatea votului în nebunie pe care europenii îl dau unor partide populiste (există un paradox aici – politicile populiste sunt îmbrăţişate în temei de alegători cu predilecţie pentru valori „tradiţionale” – familie, religie, cultură, adică valori cu ferestre spre transcendenţă şi absolut, dar care, când e vorba de grupuri sociale ce nu le sunt pe plac, fac uz de cele mai sofisticate tehnici postmoderne pentru a justifica excluziunile bazate pe chef şi frică), mecanismul ar putea merge în orice direcţie. Francezii au inventat actul de retragere a cetăţeniei pentru elemente nesigure încă pe durata Primului Război Mondial şi l-au aplicat pe larg cetăţenilor de origine germană. Naziştii l-au utilizat din plin pentru a-i dezumaniza pe evrei. Mai târziu autorităţile sovietice foloseau tertipul retragerii cetăţeniei pentru unii disidenţi incomozi, aşa încât aceştia puteau deveni peste noapte apatrizi ori emigranţi ilegali fără drept de şedere pe teritoriul ţării în care s-au născut. Mult mai aproape de azi, adică anul trecut, serviciile secrete americane au asasinat în Yemen, fără un proces de judecată, pe cetăţeanul american Anwar al-Awlaki, pentru bănuite legături cu al-Qaida. Partea problematică a asasinatului ţine de lipsa totală a transparenţei – un cetăţean este suspectat (tainic), apoi ucis (tainic). Or, judecata, pe lângă aspectul reparării prejudiciului, mai are şi această funcţie de a institui transparenţă asupra modului în care cetăţenii tratează între ei sau cu statul.
La margini diferite, teroristul şi emigrantul ilegal reprezintă cele două figuri cruciale ale excluziunii legale atât de caracteristice vremurilor noastre.
Articol apărut în nr. 1-2 (207-208), ianuarie-februarie 2012 al revistei Contrafort.
