blog implicat

Hai să vorbim despre poliție…
Nu despre cea rusă – cu ea totul e clar: ea servește o dictatură autoritară personală care a declanșat un război de agresiune împotriva unui vecin. Poliția rusă e arma obedientă a regimului Putin – și servilismul ei nu va face decît să crească: nu e greu de imaginat că polițiștii ruși vor căuta să fie cît mai utili regimului ”pe loc” (persecutînd disidența reală și imaginară) pentru a evita să fie trimiși pe front…
Hai să vorbim despre poliția moldovenească. Spre deosebire de poliția rusă, poliția moldovenească servește un regim democratic care respectă drepturile și libertățile omului. Am exagerat, evident. Unicul lucru adevărat din fraza de mai sus e că poliția moldovenească servește…Însă nu servește, cum ne-am aștepta, democrația (regimul de drepturi și libertăți) ci…partidele de la guvernare (care, regulă generală, nu sînt niciodată prietene cu democrația).
Tocmai cînd mă gîndeam că, după acel moment de rușine (pentru poliție și pentru societate) în care poliția intimida un grup de protestatari (pe noi, de la Occupy Guguță) cu motivul nesimțit că nu am avea documente pe tobele pe care le folosim la protest (și azi toți cei care au fost implicați din partea poliției și-au păstrat epoleții și poate chiar au crescut în carieră) gradul de penibilitate al poliției nu are cum cădea mai jos, iată că vine un alt moment, egal de rușinos.
E vorba de momentul în care poliția cere primăriei capitalei să interzică un protest (al simpatizanților lui Șor) în centrul orașului pe motiv că participanții la protest fumează în locuri publice (!), își fac nevoile în spațiul public și, în general, încalcă bunele moravuri.

Mă așteptam ca moravurile poliției să nu se schimbe prea mult (dacă tot e vorba de moravuri) – orice guvernare moldovenească iubește să întărească bîta represivă a poliției cît poate, că să-și asigure loialitatea – dar nu mă așteptam ca noul management, tehnocrat și ”pro-european” al instituției să fie la fel de servil și la fel de antipatic drepturilor cetățenilor precum era sub ”oligarhie”.
Mă așteptam ca poliția să slujească guvernarea, dar nici chiar pe față – propunîndu-i acesteia să-i măture protestul pe un motiv atît de ridicol precum e fumatul în public…
(Evident, primăria Chișinău, aia care trebui să dea curs invitației poliției de a interzice protestul, tot nu se prea are cu dreptul la protest și exprimare liberă al cetățeanuluii – cît face doar bravada, la fel de nesimțită a primarului, de a permite sau interzice proteste după bunul plac – vezi exemplul Marșului Diversității).
Reiterez că mă doare în cot de Șor și mai reiterez că poliția asta care e vajnică în a interzice protestatarilor lui Șor prezența în spațiul public e tot aceeași poliția care i-a permis lui Șor să fugă din Moldova (îl puteau reține și pe el pe vreun pretext cu moravurile și fumatul în public, laolaltă cu Plahotniuc și alți fugari).
Reiterez că mă doare în cot și de această guvernare care o să plece și ea, la fel cum au venit și au plecat și celelalte (Deși poate e cazul să le amintim că exact asat e poliția care v-a persecutat, v-a instalat dispozitive de ascultare în dormitoare, v-a săltat de la monumentul lui Ștefan în 2018 pentru a-i sluji pe alți oameni vajnici din acea vreme, și e aceeași poliție care, probabil, o să vă aresteze și o să vă persecute pe viitor cînd veți ieși de la butoanele puterii.)
Nu mă doare în cot însă cînd văd că inșii cu bastoane și cu monopolul legitim la violență, pentru a place guvernării se războiesc cu cetățenii – cu babe care vînd pătrunjel, cu inși care fumează în public – în timp ce protejează criminalitatea – de la Șor la cei care ridică construcții ilegale în oraș la cei care înșeală oameni cu apartamente etc. 

Războiul a schimbat Ucraina. Și asta e o realitate.
Deși (încă) nu este implicată direct în acest război (și sperăm să nu fie), Moldova este afectată de situația din Ucraina.
Războiul va schimba și Moldova. Încă nu știm cum exact, dar știm că acest conflict e un moment de cotitură în care multe dintre lucrurile care ni se par ”de la sine înțeles” vor fi reașezate pe alte temelii, multe din discuțiile neterminate ale societății moldovenești vor trebui reluate în alți termeni.
De exemplu cea despre educație, cea despre protecția și garanțiile minoritățile naționale, cea despre limba rusă etc.
Citesc o statistică a Ministerului Educației despre înmatricularea copiilor refugiați în instituțiile de învățămînt:

” În ceea ce ține de limba de instruire solicitată, 37 de copii optează pentru limba română, 40 pentru ucraineană, iar 554 din solicitanți aleg limba rusă”.

Altfel spus, 90 % din copii aleg să studieze în limba rusă.
Și cred că proporția va rămîne la fel. Parțial, din motive obiective – Moldova nu a avut nici pînă la război o infrastructură culturală și educațională în limba ucraineană foarte dezvoltată (un liceu și jumătate și o bibliotecă municipală e cam puțin pentru grupul etnic cel mai numeros din țară!). Așa încît, copiii refugiați nu au altă alegere decît să se înscrie în Moldova într-o filieră educațională de limbă rusă. (Ceea ce aduce trauma suplimentară că limba rusă e, la moment, și limba agresorului, iar o realitate în care copiii care fug de un război studiază în limba celui care le-a agresat țara…aduce suficiente traume suplimentare).
La fel (în aceleași proporții) situația va fi similară și pe piața muncii. Ucrainenele și ucrainenii care vor dori să muncească și să locuiască în Moldova se vor confrunta cu situația că pagina de internet a Agenției Naționale de Ocupare a Forței de Muncă practic nu are variantă în limba rusă, că paginile în limba rusă ale instituțiilor de stat (primăriile, diversele instituții de stat ce presteaza servicii) sînt de rîsul găinilor (dacă sînt în genere).
Societatea moldovenească, la rîndul ei, va trebui să accepte mai multă vorbire rusească (și ucraineană), adică mai mult discurs neromânesc în spațiul public, în sistemul educațional.
(Ceea ce nu va fi deloc ușor: îmi povestea cineva că încă în primele zile ale războiului un lector la o universitate moldovenească a refuzat să vorbească cu studenții din grupa rusă în limba rusă din motivul că … e limba ocupantului…Ceva mai încoace, în timpul unei emisiuni la o televiziune locală povesteam istoria asta despre faptul că, dacă Moldova va primi refugiați pe termen lung, va trebui să facă deriva de la modelul imaginar al statului unitar mononaționa, care e doar în capul unora, la realitatea statului multietnic. Interlocutorul din studio, după ce m-a ascultat, mi-a șoptit: Asta nu e bine!)
Asta e realitatea. De care deja trebuie să ne pregătim.

Așteptăm un microbuz spre Gara de Nord. Vine 117. Urcăm. 

Pe la o bucată de drum urcă o bătrînică. Are două genți pe care le pune alături de șofer. 

La Unic microbuzul oprește ca să mai ia călători. Se uită la genți și nitam-nisam se apucă să strige:

– Ce e cu gențile astea aici? Ce fel de rîsuri de genți îs astea?

– Genți ca gențile, răspunde femeia. 

– Nu genți da rîsuri. 

– Uită-te la tine, răspunde femeia. 

– Plătește pentru genți, zice șoferul și iese să fumeze. 

…Sînt gata să plătesc pentru gențile femeii dar, cînd se urcă înapoi, șoferul nu mai comentează nimic. Nu comentează nici cînd bătrînica coboară la Ismail.

Cînd un grup de alți călători coboară la Gara de Nord, șoferul le urează voios: Sărbători Fericite! 

Noua proză după Mircea V.Ciobanu « Gheorghe Erizanu via kwout

Nu comentez, doar semnalez. O discuție despre starea  noii proze basarabene.

fragmente brute dintr-un periplu, va urma

2 iunie. Liceul Teoretic “M. Tuzlov”, din Chirsova, Comrat, deopotrivă cu multe altele din republică  organizează, în cadrul sesiunii Bacalureat 2009, primul examen – cel la limba română pentru alolingvi…

08.30 – vocea dictorului anunță latura pe care vor fi deschise plicurile (cu codurile de bare, ștampilele pentru sigilarea pachetelor cu lucrări și parola/loginul prin intermediul cărora centrul se conectează la un site special).

Imprimarea testelor durează ceva vreme: programul Examinator.exe, care asigură conexiunea cu serverului Ministerului Educației, identifică constant erori, probabil din cauza suprasolicitării liniei. Aplicarea codului de bare pe lucrări e o altă operațiune cronofagă: examenul propriu-zis începe pe la 09.45 (mai târziu aveam să aflu că în unele centre BAC au fost probleme și mai mari – deconectarea conexiunii internet, ieșirea din uz a imprimantelor și că, proba, pe alocuri a demarat la amiază).

Elevii scriu, înfigurat, inițial pe ciorne, apoi, cuvânt după cuvânt, transcriu textul pe foaia albă a testului. Unele expresii sunt scrise de mai multe ori pe maculator, apoi șterse, re-scrise și iar re-șterse, re-re-scrise și re-re-șterse – un proces creativ normal, nelipsit însă de o oarecare nervozitate.

Nu au dreptul să primească sfaturi, ajutor sau sugestii de la colegi sau profesori, dar, pe durata anilor de școală și-au dezvoltat un mecanism de ocolire a interdicțiilor: șoapte scurte, aruncate peste umăr, aparent aiurea, de fapt cu destinație precisă, apoi culegând răspunsul la fel, din zobr, fără a se întoarce cu fața/corpul spre coleg, gestul trădării pentru “neștiutorii” începători. Comunică între ei cu ajutorul unui hibrid lingvistic, straniu melanj de găgăuză, bulgară și rusă, presărate pe alocuri cu slove românești, mutilate însă în așa fel, încât pot fi recunoscute cu greu…

Limba română e mai mult decât străină pentru acești cetățeni moldoveni. Chiar dacă o studiază, conform planului Ministerului Educației, câte 3-4 ore pe săptămână, ajung să cunoască doar câteva fraze șablon, eventual ceva înjurături (pe care Ministerul, prevăzător, nu le-a inclus în test), două-trei versuri dintr-un cântec (Maria, hu, Maria, hei), vreo expresie trăsnită sau politețile zilnice (Bună ziua, bună seara, la revedere)… Având acest “bagaj” tinerii se iau la trântă cu examinatorii din Chișinău, cu limba română, cu viitorul lor, cu toată lumea…

Multe cuvinte le aud pentru prima oară, ca și cum ar fi fost inventate azi special pentru ei, ca să-i încurce, zice o domniță nervoasă, aliniind șirurile de “trebuie” în propoziții scurte…

Liceul are vreo 500 de copii, toți din familii alolingve, adică ale minorităților naționale. De obicei, micuții învață limba mamei: dacă tata e bulgar și mama găgăuză, copilul vorbește găgăuza, daca tata e găgăuz, iar mama bulgăroaică, fiul/fiica devin bulgari. E o lege nescrisă, consfințită totuși, zi de zi, cu o eficiență înspăimântătoare, prin diviziunea patriarhală a muncii.

Pentru această jumătate de mie de elevi sunt doar 3 profesori de română (unul a absolvit la Chiținău, are o brumă de cunoștințe filologice, altul e deja la pensie, și trebuie rugat mult, mai ales că se mișcă greu, să predea, altfel copiii nu vor putea acoperi programul școlar pe discipline). Fiecărui profesor îi revin peste 150 copii, pe săptămână, care trebuie inițiați în tainele limbii “de stat”. O muncă enormă, plătită prost, realizată în condiții mizerabile (lipsește un cabinet lingofonic, manualele sunt puțintele etc.)

Studiul celorlalte limbi (bulgară și găgăuză) e la nivel… La nivelul paraginii. Din fericire, statul bulgar și cel turc sunt ceva mai înțelepte și mai bogate decât cel moldovean – anual, cei mai buni elevi pleacă în Bulgaria, la odihnă, în tabere de vară, unde au ocazia să interacționeze cu semenii lor bulgari, să-și perfecționeze limba, să creeze noi legături. Absolvenții pot merge la studii la Sofia, Plovdiv, Ankara – politicile pentru diaspora ale Turciei și Bulgariei îi au în grijă. Uneori, comunități bulgare sau turce fac donații de carte școlilor din UTA Găgăuzia.

Bănuiesc, Ministerul Educației de la Chișinău, ar putea organiza și el asemenea tabere de vară de integrare, unde unii copii vorbitori de limbă română ar interacționa cu alți copii alolingvi din republică, ajutându-i pe aceștia să însușească limba de stat, sau ar putea organiza schimburi de elevi între regiunile vorbitoare de limbă română și restul (după modelul franco-german), astfel ca, copii să se cunoască reciproc, să-și sporească abilitățile lingvistice și eventual, să învețe a respecta diferențele. Argumentul “Nu sunt bani!” e cumva pueril.

Mediul natural de comunicare este total nefavorabil însușirii limbii române: la un “Bună ziua!”, rostit în Chirsova, Comrat, Congaz, Svetlîi mai obții un “Bună ziua!”, dar la “Spuneți-mi vă rog, unde…”, drept răspuns urmează o tăcere lungă-prelungă…

Ministerul repartizează an de an în școlile din zonele populate compact de minorități naționale, zeci de absolvenți ai școlilor pedagogice din republică, însă doar o parte infimă din aceștia, de regulă unități, merg încolo. Cauzele sunt multe, de fapt o legiune de cauze: remunerarea, prestigiul scăzut al muncii de profesor, condițiile materiale precare.  Nici un patriot de carton, din ăia care strigă la microfoanele din Chișinău, că alolingvii trebuie să cunoască obligatoriu limba de stat nu are închipuire că actul de studiere a unei limbi cere niscaiva efort, nu unul declarativ ci de logistică, organizare și de strategie. Tustrele lipsesc până una-alta.

O soluție ar fi instituirea unor remuneri duble-triple pentru pedagogii care merg în zonele populate cu minorități etnice. și pentru ceilalți profesori, căci situația e identică pentru toate zonele și toate obiectele (cu excepția poate, a unor școli zise de elită din Chișinău și Bălți).

Examenele nu țin, însă, cont de aceste dedesubturi locale. Nota urmează să aprecieze cunoștințele elevului, nu eficiența îndoielnică a politicilor de profil ale Ministerului Educației…

Reconstrucţia clădirii Parlamentului ca studiu al caracterului “naţional”.

Notă:

1. aşa este evacuat gunoiul de construcţie pe europeneşte.

2. tradiţii locale…

Cum se întâmplă de obicei cu eşecurile, nimeni nu prea vrea să şi le asume… Opoziţia spune că „revoluţia” a fost provocată, organizată şi simulată de Putere, aceasta, la rândul său, zice că mulţimile au fost organizate şi ghidate de unii lideri ai opoziţiei de la Chişinău… Ambele părţi se desolidarizează univoc de actele de vandalism…

Şi cum discursul despre evenimente, pare a fi mai important decât evenimentele însăşi, conceptele-cheie, de fapt containerele semantice care structurează post-factum ghemul încurcat de evenimente, strategii, întâmplări, coincidenţe par a fi arme mai eficiente decât pietrele şi focul ce au devastat cele două clădiri de stat…

So:

Revoluţie – posibilităţile tehnice de căutare pe twitter sunt foarte reduse, iar facebook-ul e încă inaccesibil în reţeaua mea, deci nu am reuşit să identific cine a fost primul care a folosit calificativul „revoluţie” pentru evenimentele ce se derulau la Chişinău în zilele de 6-7 aprilie. Îndrăznesc să presupun că nu a fost „forjat” înainte de dimineaţa zilei de 7 aprilie, şi nu înainte de începerea asediului Preşedinţiei Republicii Moldova… Adică, aproximativ, ora 11.00 – 12.00 a zilei de marţi, 7 aprilie…

Inovaţia terminologică „Revoluţie” a fost mai degrabă o reacţie emoţională stihiinică, apărută în vre-un colţ neaşteptat al internetului, decât un calcul sau o mărturie obiectivă. În nici un moment, logica evenimentelor nu a semănat cu o revoluţie: nu era un program, un lider, un plan… Totuşi, „revoluţie” a prins, parte din cauza unei neînţelegeri a ceea ce se întâmpla în stradă (neînţelegerea a fost comună şi generală: nici conducerea ţării, nici liderii Opoziţiei, nici mulţimea protestatară, nici jurnaliştii locali nu au avut o percepţie adecvată pe moment), parte din cauza situaţiei psihologice specifice, un fel de nemulţumire, deznădejde şi deziluzie care s-a constituit în sol fertil pentru un anumit tip de perspectivă…

După prima utilizare patetică a noţiunii „revoluţie” aceasta s-a impus rapid în practica discursivă a tratării evenimentelor de către simpatizanţii protestului (foarte numeroşi pe internet) dar şi de unii emiţători aflaţi la „pe front” în detrimentul altor paradigme conceptuale… Au existat, la un moment, câteva scheme discursive concurente: „protest” sau „revoltă” (utilizat mai ales de mass-media occidentală, mult mai lucidă decât cea locală), „luptă”, „manifestaţie”, „violenţe”. Dintre ele, s-a impus paradigma revoluţionară…

O fi din cauza predominanţei, printre generatorii fluxului de ştiri şi informaţii fierbinţi a tinerilor jurnalişti, twitterişti şi internauţi, mai puţin experimentaţi în evaluarea unor mişcări sociale, mai predispuşi spre o interpretare „revoluţionară”, şi mai lesne de sedus de mitul tânărului revoluţionar rebel… O fi şi din cauza conotaţiilor specifice ale „revoluţiei” cu toată încărcătura ei emoţională intensă. O fi şi din motivele unei simpatii părtinitoare a jurnaliştilor şi internauţilor faţă de ceea ce se întâmpla în stradă.

Vocile care se împotriveau utilizării termenului „revoluţie” au cedat, puţin câte puţin, sub lavina în creştere a presiunii deopotrivă emoţională şi retorică…

Lovitură de stat-puci – originea acestei paradigme poate fi stabilită aproximativ cu exactitate: a fost utilizată iniţial de Mark Tkaciuk, şeful staff-ului electoral al Particului Comuniştilor, într-un comunicat remis presei (aici varianta rusă originală) – la orele 16.00 ale zilei de marţi, 7 aprilie, apoi,   şi  de către preşedintele Vladimir Voronin în cadrul tratativelor cu emisarii mulţimii: Vlad Filat/Serafim Urechean/Dorin Chirtoacă. Dintre liderii, opoziţiei Serafim Urechean, în disputa sa cu preşedintele a părut să susţină punctul de vedere al acestuia (că ar fi vorba de o lovitură de stat, dar a declinat orice co-participare, din contra, a susţinut că ar fi încercat s-o oprească. A fost un fel de recunoaştere tacită a paradigmei). Formula „norocoasă” a fost reluată în cadrul adresării televizate a preşedintelui ţării către popor, în seara zilei de 7 aprilie şi a marcat tonul editorialelor, articolelor şi intervenţiilor din mass-media apropiată sau simpatizantă Puterii. Ulterior, a obţinut legitimitate „populară” prin utilizare masivă în cadrul acţiunilor de susţinere a regimului constituţional, desfăşurate rapid şi abil în majoritatea raioanelor şi centrelor urbane ale republicii. Spre ziua de vineri, 10 aprilie, paradigma „puci-lovitură de stat” a devenit punct de vedere oficial, comun şi general al interpretării lui 7 aprilie moldovenesc…

O altă explicaţie „obiectivă” ţine de monopolul Puterii asupra spaţiului informaţional al ţării, configurat cu dibăcie în acea zi, astfel încât, cu excepţia postului public Moldova 1, nici un alt canal mediatic nu a avut acoperire generală. Monopolul mediatic s-a transformat în monopol discursiv şi de interpretare.

Încă o explicaţie ar putea fi aderenţa aproape unanimă a mass-media de limbă rusă din Moldova şi din Rusia la schema discursivă a „puciului”.

Treptat, această schemă discursivă s-a autonomizat în raport cu emiţătorii şi legitimatorii ei ajungând să fie monedă curentă în dezbaterile politice ale momentului, inclusiv  cu participarea forţelor politice care nu au trecut pragul electoral. Mai mult, schema „puciului” a deşteptat animozităţi mai vechi ale scenei politice autohtone, fiind integrată cu atâta abilitate încât a ajuns să fie paradigmă interpretativă şi pentru unele evenimente anterioare alegerilor (românismul moldovean, relaţiile cu România, presupusul naţionalism etc.)

Pentru moment tabloul „pucist” pare cel mai influent, legitim, „coerent”, „adevărat” şi va servi, probabil, drept cadru de judecare şi gândire a vieţii politice curente, dar şi de o nouă regulă a jocului, de care vor ţine cont noii participanţi ai jocului…

Totuşi, ştiind că istoria se scrie de învingători, iar aceasta cu atât mai lesne în Moldova, unde tradiţia jocului politic încă nu e stabilă, deci flexibilă, s-ar putea ca, după o eventuală victorie a unei opoziţii la nişte alegeri viitoare, istoria să fie re-scrisă, cum s-a mai întâmplat…

Vandali-vandalism –  formula aparţine lui Javier Solana, Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Politica Externă şi Securitate Comună, şi a fost utilizată într-o declaraţie specială cu privire la situaţia din Moldova. „Vandalizarea clădirilor guvernamentale este neacceptabilă.” – a declarat oficialul european, oarecum  mai lucid politic decât majoritatea actorilor locali implicaţi în evenimente. Declaraţia lui Solana a venit înaintea comunicatului de presă al Partidului Comuniştilor şi bănuiesc, a fost ingredientul care a sediementat şi structurat discursul oficial al autorităţilor de la Chişinău. Un fel de principiu legitimator emis de o instanţă căreia atât Opoziţia cât şi Puterea i-au recunoscut credibilitatea şi supremaţia. Un fel de multiplu comun al intereslor atât de diferite ale părţilor. Paradigma discursivă oficială a Uniunii Europene a fost cadrul la care, ulterior, au fost anexate celelalte atelaje retorice…Liderii Opoziţiei nu aveau altă ieşire decât să accepte „verdictul” european.

Provocare – provocatori –  găselniţă utilizată de Vlad Filat, în cadrul întâlnirii de marţi seara cu preşedintele Voronin, în momentul în care încerca să transfere, o parte din responsabilitatea pentru violenţe, în cârca poliţiei municipale. Schema nu a prins, pentru că contravenea, în mod flagrant strategiei discursive a Partidului Puterii şi a fost preluată, fără excepţii, doar de presa de opoziţie din Republica Moldova. Anumite „probe” păreau să confere ceva credibilitate acestui tip de discurs, din păcate, blocajul informaţional la care autorităţile au recurs până la stabilizarea situaţiei şi pentru menţinerea securităţii şi siguraneţei statului, a redus mult gradul de accesibilitate şi difuzare a acestor contraprobe, precum şi a perspectivei pe care acestea o legitimau… Va fi, probabil calul retoric de bătaie al Opoziţiei, şi un fel de contraistorie a zilei de 7 aprilie…

Susţinătorii ei sunt prea eterogeni ca aceasta să găsească un sprijin semnificativ. Pentru mulţi, provocatorii, dacă au existat (s-a declanşat o psihoză de căutare şi identificare a acestora, un fel de debuşeu şi supapă pentru frustrările eşecului, proporţională cu entuziasmul primei zile) reprezintă doar una dintre nuanţele lui 7 aprilie. Alte nuanţe, la fel de importante precum incapacitatea liderilor politici de a ţine sub control o masă pe care ei au chemat-o, nepregătirea lor psihologică, retorică şi logistică sunt deloc neglijabile şi rup cumva, consensul general al paradigmei „provocatorului”, foarte aproape de cea a „revoluţiei furate” sau a „complotului de la palat”…

E, după mine, mai degrabă un tertip retoric şi pishologic care permite „ieşirea cu demnitate” dintr-o catastrofă politică, decât o explicaţie credibilă… Cred că vânătoarea de vrăjitoare provocatoare va dura atât cât paradigma pucistă, şi vor fi, cele două linii retorice care vor demarca graniţele şi diviziunile spectrului politic moldova în viitorii mulţi ani.

Concluzii: efectiv, părţile s-au aflat într-o stare de incertitudine retorică până pe la vreo 15.00. Asta dă cumva peste cap perspectiva conspiraţionistă: nici Puterea, nici Opoziţia nu au stăpânit, până la amiaza zilei de marţi logica evenimentelor… Desfăşurarea lor ulterioară ţine mai degrabă de hazard (prognozele poliţiei erau de 10 mii protestatari, nu 30 mii, apoi, incapacitatea psihologică a liderilor Opoziţiei de a fi la „înălţimea, intensitatea şi esenţa” situaţiei şi de a genera contramăsuri acţiunilor provocatorilor – circulă un zvon, în oraş, că marţi, oameni din staff-ul lui Filat căutau, prin magazinele de instrumente muzicale ale oraşului, prin pieţele legale şi ilegale megafoane, pentru că şeful PLDM nu avea de acestea în arsenalul partidului), decât de o logică iniţială…  Faptul că „provocatorii” au  reuşit se datorează în egală măsură şi ineficienţei strategiilor pacifiste ale liderilor Opoziţiei…

Paradigmele retorice şi discursive s-au aflat într-o permanentă concurenţă, şi faptul că unele din ele au reuşit să se impună se datorează atât unor coincidenţe (desfăşurarea eventimentelor propriu-zise), unor factori externi (reacţia Uniunii Europene), unor raporturi de relaţii interne (monopolul mediatic şi informaţional al Puterii)…

Discursiv, lucrurile par a fi cumva clare şi coerente… este clară deja interpretarea oficială, la fel de clară, pentru moment, şi linia retorică a Opoziţiei (aceasta se poate schimba, dacă apar bidivii mai „focoşi” sau mai eficienţi)…