blog implicat

De ieri circulă pe net un mesaj care mi-a venit de cel puţin 5 ori, din diferite direcţii:

„sunt cateva lucruri pe care le visez. as vrea sa fie 10.000 de grupulete a cate 10 oameni, asezati pe jos in pman si la toate intersectiile din jur. sa vina cu laptopuri si carti si ipods – si sa discute – si sa vina in fiecare zi.
as vrea sa nu fie acolo persoane de care nu mi-ar placea sa ma apropii in viata cotidiana – persoane in costume sportive si rase pe cap, care rad si mananca seminte – si care se legau de mine cand aveam 15 ani ca am parul prea lung.
as vrea sa nu se urle slogane despre lucruri pe care nu le vrem, dar sa se ne dam exact seama care e schimbarea pe care o asteptam. si sa stim exact de ce venim acolo.
as vrea sa stam impreuna – si sa ne simtim bine impreuna – sa fie grupuri mici si frumoase, asa cum am vazut cateva.
as vrea sa stau acolo asa cum am stat ieri cu un grup de fosti elevi de-ai mei – asezati pe asfalt, stiind exact de ce am iesit si fiind siguri ca vom iesi in fiecare zi.
daca vom iesi acolo, zilnic, si vom sta impreuna – si nu vom demonstra ca suntem slabi, si nu vom accepta provocarile – va fi bine.
daca nu vom avea ura, va fi bine.
daca violenta necontrolata – despre care ne spun atatea psihologiile multimii – va fi inlocuita de calm si deschidere si siguranta de sine, va fi bine.”

Iniţial am crezut că e o glumă, un eseu distribuit anonim pe net, un nou trend literar – de a trimite bucăţi de proză pe net pentru a ajunge direct la cititor, pe urmă însă am înţeles că ar fi vorba totuşi de un soi de manifest cică nepolitic, dar totuşi politic…

Încerc să înţeleg dacă este vorba de un cenaclu literar care vrea performance în stradă cu 10 mii de grupuleţe a câte 10 oameni, sau o iniţiativă politică ad-hoc, fără organizarea, haotică, vulnerabilă, dezorganizată, dar cu emoţii, adică exact o hoardă necontrolată ca aia în care a degenerat protestul paşnic de marţi…

Întâi, că e discriminatorie: „as vrea sa nu fie acolo persoane de care nu mi-ar placea sa ma apropii in viata cotidiana – persoane in costume sportive si rase pe cap, care rad si mananca seminte – si care se legau de mine cand aveam 15 ani ca am parul prea lung.” Ok, şi dacă aceste persoane vă împărtăşesc ideea? Le alungaţi acasă pentru că mănâncă seminţe? Înlocuiţi autoritarismul roşu cu unul democratic? Discriminarea conform unui criteriu fals şi insignifiant (lungimea părului) o păstraţi deci, doar că îi conferiţi o aură democratică…

Apoi, că e fără mesaj: „as vrea sa nu se urle slogane despre lucruri pe care nu le vrem, dar sa se ne dam exact seama care e schimbarea pe care o asteptam. si sa stim exact de ce venim acolo” Şi? Unde vă e mesajul? Unde e acel „să ştim exact de ce venim acolo”?  A ascunde mesajul în păpuşoaie şi a vorbi stufos despre scopuri nu e manifest, nici lozincă, e masturbare publică… Citiţi, băieţi, manifeste: măcar „Manifestul Partidului Comunist” ca să vedeţi cum se scrie un slogan, cum se formulează o idee, cum se argumentează un scop… Mai faceţi o raită şi prin Lenin, care se întreba: ce-i de făcut? şi veţi vedea ce fac Ei …

„as vrea sa stam impreuna – si sa ne simtim bine impreuna – sa fie grupuri mici si frumoase” – minunat. Vandalii de marţi stăteau şi ei împreună şi se simţeau bine…Bănuiesc că, dintr-o perspectivă neroniană, păreau şi frumoşi. Dar iresponsabili, inconştienţi, turmentaţi de euforia puterii absolute în bârlogul „duşmanului răpus”, setoşi de violenţă…

Îmi este frică de un activism care-şi propune „să stea împreună”, şi de un mesaj „revoluţionar” de genul: să ne simţim bine împreună… Halal revoluţie moldovenească.

„daca violenta necontrolata – despre care ne spun atatea psihologiile multimii – va fi inlocuita de calm si deschidere si siguranta de sine, va fi bine” „Tovarăşi”, 10 mii de mulgătoare plus 10 mii de academicieni, adunaţi în piaţă, fără scop, fără idee, fără lideri, fără organizare, fără mesaj şi până la urmă fără sens, nu fac 20 mii de profesori universitari, ci 20 mii mulgătoare…

E uluitor cât de mult îl fascinează pe autorul anonim ideea celor 100 mii de demonstranţi care ar citi poezie, o gloată sedusă de un vers, un fel de reading performance la scară naţională… Am impresia că întregul text a fost scris de dragul acestei idei…În faţa unei asemenea privelişti eventuale, raţiunea stă să tacă…Emoţie, fior, sentiment, entuziasm – toate se trezesc sub impulsul palpitaţiilor unei mulţimi care ar citi pe Kant, Nabokov, Proust, Joyce, Dumas, Playboy, Private, Manual de Silvicultură şi Horticultură, Scheme şi Desene în Industria maşinilor, Dicţionar de Pleonasme etc…

Un mesaj/slogan/apel redactat într-o impecabilă limbă literară, scris însă, într-un execrabil limbaj politic… Încă o încercare idioată de a aduna în piaţă emoţie şi sentimente, prost organizate şi fără o idee concretă a ceea ce vor să facă, încă carne de tun politică pentru un anume tip de discurs. Ca şi marţi, how-how-ul împotriva know-how-ului…

p.s. la Chişinău plouă. „Revoluţia” se amână…

4 NO! ai protestului din Chişinău:

1. No message! Asta s-a văzut încă din seara zilei de luni: era multă emoţie, tristeţe, disperare, pe alocuri lacrimi chiar. Lumânările urmau să fie expresia unei stări zisă „de doliu” (motivaţiile iniţiale ale manifestanţilor). Sentimentul difuz a persistat şi în primele ore ale dimineţii de marţi. Se ştia că se protestează, dar nu se ştia pentru ce. Se ştia împotriva cui, dar nimeni nu cunoştea mesajul de alternativă.

Nu-l cunoşteau nici organizatorii (formal, Ghenadie Brega, Natalia Morari şi organizaţia de tineret a PLDM, depăşiţi complet, conştient sau inconştient, de situaţie). Pentru că  nu era.

Lipsa mesajului deveni vizibilă cam la 1 oră de protest, când banalul „Jos comuniştii!” suna uzat…Mulţimea se afla în aşteptare: nu se ştia ce va urma.

În faţa Preşedinţiei, s-a scandat: „Jos comuniştii!”, „Afară!”, „Refuz-rezist, sunt anticomunist!”, „1-2, 1-2, comuniştii la gunoi!” – lozinci făurite încă de Iurie Roşca (marele absent al protestului de marţi)… Apoi altele „cuminţi” şi impersonale: „Libertate!” (ăsta l-ar fi strigat oricine, chiar poliţiştii şi … comuniştii), „Hoţii!” (un mesaj omnibus şi acesta, semn al crizei de imaginaţie şi al lipsei de pregătire retorică a gloatei)… Când arsenalul de strigături politice a fost epuizat, activii au lansat înjurături: „Muie lor!”… Dincolo de frivolitatea verbală, sau de extazul violării în comun, a unor reguli publice de bun simţ, aceste chemări nu aveau nici un farmec… Violenţa, în opinia mea, a venit ca o consecinţă directă a acestei inconsistenţe verbale – 7 aprilie 2009 nu a lansat vre-un slogan original, demn de aminitirea urmaşilor, nici vre-un cântec ad-hoc sau vreo strigătură caustică.

La un moment, în piaţă existau 5-6 mesaje care concurau între ele: de la unionistul „Trăiască şi-nflorească, Moldova, Ardealul şi Ţara Românească!”, apoi „Moldova nu e a lor!”, la statalistul „ Roşca şi cu Vova, ne-au furat Moldova!” sau „Moldova! Moldova!”

Nu exista vreo platformă politică în afara acelui „Jos comuniştii!”. Nici o idee despre alternativă. În nici un moment, liderii opoziţiei, care se aflau în mulţime, nu păreau a şti ce doresc, şi nici a stăpâni situaţia. Petiţia cu revendicări, înjghebată în grabă în piaţă, „pe tanc”, e mărturie a unei crize de idei, mesaje şi viziuni. A fost un eveniment ad-hoc, iniţial conceput ca protest emoţional pasiv, dar care a scăpat din mâinile unor organizatori incompetenţi sau incapabili…

Fiecare revoluţie are o idee. Protestul moldovean nu a avut una. „Jos comuniştii!” nu e platformă politică, ci plan de acţiune, oarecum „împlinit” marţi în stradă…

Altă idee, cea a organizării unor alegeri repetate a fost abandonată de „liderii opoziţiei protestatare” (Vlad Filat, Serafim Urechean şi Dorin Chirtoacă) chiar la intrarea în clădirea Guvernului. La întâlnirea cu Vladimir Voronin aceştia n-au făcut decât să se justifice pentru violenţele stradale (pe care nu le puteau controla sau înfluenţa în vre-un mod), iar argumentul „tătucului” că, până una-alta, la CEC nu e nici o contestaţie din partea vreunui partid de opoziţie, inclusiv a celor care n-au trecut pragul electoral, nu a fost combătut în vre-un fel… Derizoriu… La fel de derizoriu precum faptul că Vitalia Pavlicenco se chinuia să explice unor băbuţe isterice că „Alegerile au fost flasificate pentru toţi, inclusiv pentru cei care nu au trecut pragul electoral.” La întrebarea unui trecător: de ce nu scrieţi petiţii, d-na Pavlicenco a ezitat să răspundă… Oficial, deci, nimeni nu a contestat în vre-un fel desfăşurarea alegerilor… cu exceptia baroneseiEmma, probabil unicul politician onest…

În fine, o a treia idee, „Să-i batem pe poliţişti!” e discreditantă de la început la capăt. Ea nu putea fi privită (cum a şi fost, de fapt), decât ca o tentativă de uzurpare a puterii în stat prin anihilarea autorităţilor tradiţionale de menţinere a Ordinii.

Lipsa mesajului a constituit un bun prilej pentru Putere de a-i imprima  un sens propriu: anti-românism (Am văzut, zice Voronin, sub ce steaguri s-au desfăşurat violenţele…) , anti-statalitate, anti-constituţionalitate, puci, etc… E la discreţia lor… Retoric, victoria e de partea lor… încă… Mai degrabă decât de mesaje centralizate, mulţimea a fost ghidată de zvonuri care circulau abil, mobilizând emoţii sau chiar acţiuni: „Două studente moarte!”, „Doi poliţişti decedaţi!”, „Voronin stă la Aeroport, în aşteptarea unor ştiri din Piaţa Marii Adunături Naţionale. Dacă reuşim, el zboară într-o direcţie necunoscută. Fuge din ţară!”, „Un băiat de la mine din sat a fost răpit de poliţie, să-l salvăm!”, „Un prieten lucrează la MAI, se ştie sigur despre morţi.” (chestia cu morţii a prins chiar şi unele mass-media occidentale, cum ar fi Le Figaro)  – doar câteva perle din folclorul zvonistic al afacerii. Zvonurile au circulat rapid, iar absenţa unui centru care le-ar fi putut infirma sau controla, le conferea un iz de credibilitatea, adică, mulţimea ştie, vede… Unele detalii păreau să confirme zvonurile: câteva fete plângeau, în altă parte se vedeau ambulanţe plecând din 5 în 5 minute… Alte zvonuri au servit în calitate de ghid de acţiuni: „sunt poliţişti în spatele parlamentului, acolo se trage în oameni!” ori „poliţiştii bat fete!”.

Partea veselă a lipsei mesajului: unii distrugători, mergeau în Grădina Publică „Ştefan cel Mare şi Sfânt” să cumpere îngheţată, apă minerală, ţigări… Erau, acolo, paşnici, cuminţi, după care se aruncau din nou în iureş.

2. No leader!  Cum e ţara, aşa e şi revoluţia. Adică moldovenească, prost organizată…Spre ora 11.00 a zilei de marţi, puterea, efectiv se tăvălea în stradă. Trebuia doar să se ridice s-o ia cineva… Acel cineva a fost, de fapt, marele absent al „Revoluţiei Moldave 1.0″

La întrebarea „Ce facem?” nu se găsea cineva să poată răspunde. La fel pentru „Ce va urma?” şi altele… Nu a existat, pe durata protestelor, un punct unic, retoric sau geografic în piaţă, conceput ca un centru al revoltelor…

Întâi, până spre seară, adică până spre ora 17.00 (atunci clădirile Parlamentului şi preşedinţiei) se aflau deja în mâinile protestatarilor, nu a existat un control sonor al mulţimii: megafoane sau altceva… Se striga din toţi bojocii (să mai zic, chestia asta este ineficientă în condiţii urbane, la mulţimi de 30-40 mii oameni care strigă, ţipă, fluieră?). Unde erau  megafoanele? Microfoanele? Să fi fost atât de săraci organizatorii/liderii de opoziţie şi restul salvatorilor naţiunii încât să nu poată găsi un megafon ce ar fi acoperit întreaga piaţă?

În al doilea rând, se cerea un individ hotărât care ar fi urcat în copaci, pe stâlpi dacă era nevoie, pentru a ţine sub control mulţimea, a o dirija şi a-i imprima direcţia cuvenită (eh, Iurie Roşca le-ar fi putut preda ceva know-how)… Nu era de găsit. Tentativele lui Vlad Filat de a stăpâni mulţimea au eşuat… Gloata i-a strigat, sugestiv şi chiar cu reproş: „Nu se aude! Nu se aude!”, după care Filat a părăsit scările Preşedinţiei. Era clar, că nimeni nu are vre-un control asupra adunăturii de oameni… Şi mai clar că nimeni nu vrea (nu poate) să-şi asume acest control…

Intervenţiile lui Urechean, Chirtoacă de a calma lumea, nu au avut nici un efect. Ei erau parte din peisajul politic, parte a scenei politice vizate… Şi nici nu aveau stofa morală sau credibilitatea de a face ceva…

Concluzie: nu a existat un lider logistic, moral, politic, retoric sau de oricare alt gen…

3. No power!  Marţi, poliţia a fost paşnică. Suspect de paşnică (Voronin a recunoscut că a abandonat Parlamentul şi Preşedinţia protestatarilor în mod intenţionat – o capcană inteligentă în care mulţimea a căzut din plin). Vidul de putere, format în absenţa laşă a poliţiei a fost rapid umplut de indivizi de diferite vârste şi orientări, care au preluat iniţiativa transofrmând spaţiul cucerit în unul al dezmăţului. Şi dacă, patima arderii parlamentului, poate fi cumva înţeleasă ca fiind o ispită a puterii absolute într-un spaţiu odinioară sacru, un fel de jubilare de după bătălia câştigată, violenţa „activiştilor” care agresau trecătorii (pentru ţigări, băuturi, bani) sau echipajele serviciului de asistenţă medicală urgentă  e de neînţeles… Aducea mult a puşcărie… A stare „naturală”. A anarhism prost înţeles… A ohlocraţie… A orgie…

Puterea mulţimii a fost oarbă, în sensul de absenţă a unei logici şi a unui control… A fost multă violenţă care s-a revărsat, cu mânie, peste perimetrul parlament-preşedinţie, fără un scop anume, provocând distrugeri de dragul distrugerilor…

Concluzie preliminară: poliţia iese prost din această afacere. Dacă a cedat presiunii protestatarilor şi a abandonat poziţiile, nereuşind să apere ceea ce de fapt e misiunea ei, atunci se cere o reformare a ei, o demisie a eternului conducător Papuc şi o reformulare a obiectivelor ei, o revizuire a programelor de pregătire a cadrelor din MAI…

În fapt, poliţia părea nepregătită (intenţionat sau nu): aveau scuturi de o calitate proastă, din tinichea, nu aveau jartiere sau genunchiere, mânuiau prost bastoanele, erau îmbrăcaţi sumar, au fost reperaţi indivizi cu cravată, echipaţi rapid în căşti şi costume…Nu dispuneau de tunuri de apă profesioniste, ci doar de ceva furtunuri împrumutate de la serviciul de pompieri care împroşcau gloata fără a cauza alte efecte decât udatul hainelor şi părului manifestanţilor… Au fost slabi, aparent neputincioşi în orice moment al zilei de marţi… repet, dacă slăbiciunea lor nu era prefăcută, ci chiar adevărată (desfăşurarea ulterioră a evenimentelor pare să infirme această ipoteză), atunci e cam străşnicuţ în ţara Moldovei, când orice mulţime de 5-10 mii oameni poate lua cu asalt Preşedinţia, parlamentul, de ce nu guvernul, primăria şi tot aşa, până la locuinţele individuale… Nu mă simt în siguranţă cu o astfel de poliţie, care cedează rapid unei presiuni a mulţimii…

Pe de altă parte, admiţând că poliţia a acţionat după un scenariu prestabilit, şi funcţia ei s-ar fi rezumat doar la provocarea şi înrăirea protestatarilor, atunci e iar rău pentru că Poliţia, ca garant al ordinii publice şi al statului de drept, a fost folosită, a câta oară, ca prezervativ politic şi instrument pentru realizarea unor scopuri suspecte, ceva cu care ne-am obişnuit, dar care am vrea să se schimbe cumva…

4. No control! Provocatorii, dacă au existat, au acţionat la început reuşind să înfierbânte gloata. Probabil, pe urmă s-au retras: nu era nevoie de ei, hoarda spărgea şi violenta de una singură sub impulsul electrizant iniţial, care s-a declanşat mai târziu ca o lavină… O violenţă ce se auto-reproducea şi auto-multiplica pe măsură ce cădea un bastion sau altul, se răspundea unei provocări (închipuite ori reală) sau alteia… restul, vorba clasicilor, a fost tăcere… şi acţiune necontrolată… Lucrurile au început să se limpezeazscă abia spre seară, după dezastru, când unii idealişti s-au rupt din grupul celor care jefuiau clădirile şi au mers în faţă, unde, ieşiţi din logica fierbinte a evenimentelor, au aflat că liderii Opoziţiei se desolidarizau cu ceea ce ei considerau a fi apogeul revoltei lor juvenile… Demoralizaţi, au mers acasă… Se cuvine o doză mare de respect pentru primarul general al Chişinăului, Dorin Chirtoacă, care a încercat în câteva rânduri să ducă mulţimea din clădirile jefuite în Piaţa Marii Adunări Naţionale şi, în cele din urmă, avu un oarecare succes…

Pe durata întregii zile, mulţimea a acţionat ca o apă furioasă, prinsă în zăgazuri pe care încearcă, haotic, să le rupă… E o minune că au fost lăsate neatinse alte obiecte din zonă: Ministerul Agriculturii, Teatrul Naţional de Operă şi Balet, Muzeul Naţional de Arte Plastice, Cinematograful „Patria”, clădirea Serviciului de Informaţii şi Securitate (SIS), cele câteva pizzerii din zonă etc…

Fără lider, fără mesaj, fără idei, fără control – o sinteză oarecum crudă, dar veridică a „Revoluţiei Moldoveneşti 1.0″. O revoluţie a orfanilor, ca să-l citez pe Dumitru Mânzărari…

Participanţii.

Tineri de toate vârstele. Predominant 17-25 ani. Studenţi, vizibil, pentru că se mişcau în găşti organizate relativ constante. Băieţi şi fete: unele în blugi, altele în fuste, mai lungi, mai scurte. La început glume. Atmosferă de grătar: mulţi gură cască, adunaţi mai ales pe bulevard, adică undeva în mijlocul gloatei. Strigăte dispersate: „Jos Comuniştii!”, „Afară!”, „Zimbru campion!”. „Trăiască pinguinii!” a strigat un tip de alături, dorind să provoace zâmbete în cercul de fete ce-l înconjura. Reuşi.

Acest tip de protestatar, să-i zicem, protestatarul-indiferent, reprezintă cam 60 % din cei prezenţi. Ei sunt mijlocul de aur: păstrează o distanţă consecventă faţă de vâltoarea evenimentelor, nu se bagă sub tirul de apă sau pietre, privesc oarecum cu indiferenţă. Sunt perfect conştienţi în fiecare moment: participă afectiv doar la unele valuri ale mulţimii, manifestă activism selectiv şi la urale… Interesul îi ţine pe loc: jocul focului, al apei, al puterii oarbe, al gloatei… Imobili din punctul de vedere al dinamicii – se mişcă anevoie, preferă să stea pe loc, pe poziţii bune de unde se vede bine şi nu e pericol…

Altfel de participanţi. Predominant indivizi de 35-45 ani. Ochelari de soare, sacouri negre, din piele. Un prieten mai în vârstă: „Râşniţele astea le văd de prin 1990, sunt prezenţi la toate protestele.” Scrutează atent mulţimea, se ţin deoparte. Nu au un comportament agresiv, dar nici nu încearcă să-şi mascheze curiozitatea. Circulă permanent – uneori trec demonstrativ prin mijlocul unor grupuri de 5-10 alţi manifestanţi. Nu cred că provoacă, probabil le place să sfideze …

Protestatarul-suporter – stă în imediata vecinătate a lucrurilor interesante. De obicei, el nu aruncă pietre, doar strigă, încurajează, bate din palme, aclamează, aplaudă, îmbărbătează. Unele fete din acest grup şterg sângele de pe fruntea unor „combatanţi” cu batitele lor finuţe. Protestatarul-suporter reprezintă, de fapt, pilonul pe care se construieşte activismul celorlalţi: el alimentează emoţional, psihologic şi retoric grupul „activilor”. Deseori, suporterii părăsesc grupul pentru a se ralia „indiferenţilor” sau „activilor”. Mai ales ultimilor. Grupul este nestatornic, flexibil, se mişcă deopotrivă cu logica evenimentelor. De fapt, aveam impresia, că anume suporterii declanşează această logică.

Protestatarul-activ – eterogen, mulţi tineri, minori chiar. Despre ei se ştie totul: aruncă pietre, provoacă poliţia, formează baricade, sustrag scuturi, bâte, epoleţi sau căşti de poliţişti pe care le livrează, patetic, mulţimii de aclamanţi. Se bagă neînfricat sub tirul de pietre, sub şuvoiul de apă, gonesc poliţiştii pe coridoarele Preşedinţiei şi Parlamentului, scot mobilă, aprind ruguri pe care ard prada…În ochii lor e beţia puterii: sunt agresivi, unul cere să i se cumpere ţigări: mulţimea îi aruncă un pachet… Clădirile sunt ale lor: conform unui ritual străvechi, soldaţilor, după asediu, li se permite să jefuiască reduta cucerită. Geamurile sparte reprezintă probe ale „bărbăţiei” lor, fiind deopotrivă mărturii materiale ale unui eroism… spre seară, când „cetăţile duşmane” au căzut, o parte din activi s-a disociat de grup. Au apărut sacoşe, saci, plicuri în care foştii vandali îşi încarcă achiziţiile…

N-am văzut provocatori (poate n-am ştiut să-i identific), dar erau indivizi care ştiau, la fiece moment ce trebuie să facă, cum trebuie s-o facă şi ce va urma. 

E oficial. Poetul Grigore Vieru muri, azi noapte, la Spitalul de Urgenţă din Chişinău şi va fi înmormântat la cimitirul din strada Armenească la 20 ianuarie. Preşedintele Vladimir Voronin a semnat un decret privind declararea zilei de doliu naţional la 20 ianuarie şi constituirea Comisiei de stat pentru organizarea funeraliilor poetului Grigore Vieru.(Unimedia).

Televiziunea Publică “Moldova 1” a băgat un flash pe durata filmului “Văleu, văleu, nu turna”, apoi a întrerupt emisiunea “Ring Star” pentru a pune pe post înregistrarea seratei de creaţie prilejuită de aniversarea a 70-a scriitorului (an. 2005)…

Grigore Vieru a fost un poet complex, a scris mult şi contradictoriu. A excelat în poezia pentru copii (cei mari şi mici) – după părerea mea umilă, cel mai talentat cântăreţ al Mamei în limba română, reuşind să scrie cam tot ce se putea scrie despre mamă: a comparat-o/asemuit-o cu toate – izvorul, stelele, pădurea, natura, cerul etc. A scris, despre mamă, în toate registrele: tragic, comic, baladă, poezie, odă, bocet, doină…

A exploatat intens sensibilitatea şi emoţiile, fiind un poet al inconţtientului pasional.

A fost, într-un sens, nihilist. Întreaga sa creaţie poate fi citită prin grila opoziţiei/negării Progresului şi Civilizaţiei. A opus Inovaţiei Tradiţia, Noului necunoscut vechiul trăit şi idealizat: emergenţei familiei moderne, cu mobilitatea sa inerentă, Vieru i-a opus o familie statică, tradiţională, fondată pe dragostea necondiţionată de mamă, deteritorializării şi intensificării migraţiei –  casă părintească, societăţii globale –  Patria. E, în acest manifest, o nostalgie nedisimulată după mica comunitate rurală, frăţia, ca opusă societăţii anonime, construită pe relaţii abstracte.

Poezia sa pentru maturi este incomparabil sub nivelul creaţiei “materne”, la fel ca şi puţina publicistică. Poeziile despre limba română, Prut, Nistru, Lenin utilizează scheme poetice identice, repetiţii de metafore şi motive, construcţie şi sonoritate…

Odată cu moartea poetului Grigore Vieru se crează două goluri (pe care sper, din toată inima, să nu le acopere nimeni!) – instituţiile „poezie naţională” şi „poet naţional”, ambele rămăşiţe ale unei centralizări a artei de care aş vrea să uităm cât se poate de curând…

Instituţia „poezie naţională” a fost utilă regimurilor care au practicat forme de control a creaţiei: naţionalismul deşănţat nu se prea deosebeşte, în acest caz, de comunism. Ambele tipuri de mentalitate colectivă unică au avut nevoie de creaţii „reprezentative” şi „educative” care ar fi desăvârşit, la nivel imaginar, unitatea/uniformizarea clamată de naţiune/partid.

De cealaltă parte, funcţia de „poet naţional” a fost o reificare logică a nevoii de profeţi naţionali/de clasă de care Puterea a avut nevoie. Era poate, cea mai neliberă funcţie din statul politico-poetic: cu rigorile sale tematice rigide şi obligativitatea unor atitudini şi sensibilităţi. Nu ştiu dacă Grigore Vieru a prins „chestia” asta, există însă destui inşi care au făcut capital politic şi cultural pe seama lui… Mai avem un prozator „naţional”, Ion Druţă, şi un compozitor naţional, Eugen Doga.

Azi, odată cu dispariţia fizică a lui Vieru, devine reală anularea acestor două psoturi. Mai ales cea de păstor al naţiunii. Literatura autohtonă s-ar debarasa de complexele naţionale şi profetice şi s-ar crea un climat poetic normal, cu multe centre (pentru asta, US trebuie restructurată, un glasnosti şi perestroika la kolhozul de pe 31 august, 98 sunt mai mult decât necesare), curente, idei concurente… În care inovaţia ar fi salutată şi apreciată. În care criteriile succesului nu ar fi legate de aderenţa/nonaderenţa la nişte construcţii extraliterare (şi deci anormale) de genul: literatura naţională, poetul naţiunii etc.

Aşa-zisa „marginalizare”/”asasinare prin uitare” a lui Grigore Vieru e doar un mit comod… mutaţia care s-a produs a fost la nivelul calităţii şi esenţei publicului cititor al poetului. Grigore Vieru a operat la nivelul sensibilităţii, a scris poezie emoţională, pasionantă despre lucrurile obişnuite ale vieţii (casă părintească, mamă) şi cititorii săi, normal, au venit din zona consumatorilor acestui tip de poezie – gospodine, săteni, emigranţi moldoveni (vezi popularitatea nebună a unor cântece: Casa părintească nu se vinde şi altele din aceeaşi serie). Că scriitorii urbani, postmoderni, sociali, teribilişti ai Moldovei (şi cititorii lor) nu au gustat din poezia maestrului, ci au căutat alte surse, e un fapt normal…

Să-i fie ţărâna uşoară!

Urmărit joi, 8 ianuarie, la Moldova 1, filmul „Lumînarea recunoştinţei“, în regia lui Rafael Agadjanean.

Deschiderea: struguri, o vie, un  cer albastru…

Pe durata filmului: Druţă la Horodişte, Druţă în câmp, la secerat, Druţă de vorbă cu ţăranii, Druţă povestind despre copilăria sa rurală, despre prieteni, armată, sejur la Şcoala de Literatură „Gorki” din Moskova…

Elementul „sătesc” se bagă în cadru de vreo 10 ori, uneori direct, cum e cazul cu vizita lui Ion Druţă la biserica din sat, alteori subtil, cum e povestea unei învăţătoare de la Săseni, Călăraşi, autoare (pe când era elevă, în cl. IX), a unei scrisori în care cerea autorului să schimbe destinul Ruxandei şi a lui Gheorghe din „Frunze de dor”. Repetiţia asta insistentă ar trebui să însemne ceva, de vreme ce întreg filmul stă pe umerii „ţăranului Druţă”…

E poate cheia popularităţii lui Druţă printre diferitele regimuri politice autohtone: e un ţăran, se vrea ţăran, e pentru ţăran.

Mitul ţăranului ar putea fi prins dublu:

 – ca un criteriu de legitimare a creaţiei literare şi a atitudinii general-patriotice a scriitorului: eşti scriitor local, naţional, cu acte în regulă, doar dacă scrii despre spice de grâu/porumb/secară, păduri, arătură, miros de transpiraţie ţărănească, mămăligă, prosop, căruţă, cal, sat, praf, prispă, poartă etc. De unde şi înghesuiala sufocantă a scriitorilor moldoveni pe arăturile poetice de tematică rurală… Druţă convine, creaţia lui e „cuminte”, pentru că nu se „leapădă” de talpa ţării, aşa cum o fac „trădătorii” de postmoderni, poeţii urbani, fracturiştii şi restul…

– ca o unealtă de îmblânzire a intelectualului. Pe durata întregului film Ion Druţă e atât de preocupat să pună în evidenţă, la fiecare pas, originea sa ţărănească, încât am impresia că îi este frică că ar putea fi perceput ca fiind altceva decât un ţăran din câmpia Sorocii. Ţăranul din el ţine bine în chingi intelectualul rebel (dacă o fi existat) – cam asta-i şi cu fronda telectualilor autohtoni: Doamne fereşte să meargă contra poporului, contra celor mulţi (şi uneori proşti!), să-şi asume o singurătate poetică… Tragicomedia  boemei culturale moldoveneşti: sfâşiată între năzuinţa spre libertate şi libertinaj şi „obligaţia” de a-şi re-declara, la tot pasul, adeziunea la cauza „poporului”.

Sigur, Druţă e mare, chiar dacă s-a aşternut ceva praf peste măreţia lui. Gheorghe Doinaru a intrat demult în kolhoz încă în anii 50, apoi a construit socialismul (vezi „Frumos şi sfânt”), a venit la oraş, a militat pentru limbă şi independenţă, acum stă probabil în Italia, Portugalia sau Spania şi îngrijeşte, împreună cu Ruxanda, o babă occidentală care trebuie dusă de trei ori pe zi în spate la clozet…

Druţă însă nu ştie asta, sau nu poate şti. Druţianismul, nici măcar nu vrea să audă…

Sunt uimit că nici una din organizaţiile studenţeşti (sindicale, de partid, oficiale, ale Puterii, opoziţiei, roşii, oranj, verzi, curcubeice) nu zice/scrie o fonemă pentru re-pornirea ascensoarelor în blocul central (Rectoratul) al Universităţii de Stat din Moldova. Au luat apă în gură şi ONG-urile care luptă „cu ziua” pentru drepturile persoanelor cu dizabilităţi… Mă rog, pentru mine, la  20 şi ceva ani ai mei, cele 5 etaje (+1 pentru a coborî din stradă la intrare) sunt ca o gimnastică zilnică, bucata de sport pe care n-am timp s-o practic…

Da nu cred că de aceeaşi părere sunt zecii de profesori şi cadre universitare „în etate” sau cu anumite probleme de sănătate (cardiaci, cei cu tensiune, anemie şi alte „bucurii”). Şi mai puţin „bucuroşi” sunt cele câteva zeci de studenţi cu probleme locomotorii, pentru care „deplasarea” de 5-6 etaje e cel puţin un chin care durează 10-15 min… Sindicatele zic că nu sunt bani, o fi, se mai întâmplă şi la curţi mai mari… Şi totuşi, să fie chiar atât de greu pentru un ditamai guvernul să găsească 20-30 000 lei pentru reparaţia celor 2-3 ascensoare? 

Alta, mai veche… La biblioteca municipală „Haşdeu”, bucata de spaţiu amenajată pentru fiziologitatea cititorilor, adică WC-ul, nu funcţionează pentru oamenii de rând, ci doar pentru angajaţii bibliotecii + ceva prieteni/cunoscuţi ai lor. Restul muritorilor de rand sunt trimişi să-şi  împlinească destinul biologic în Parcul Ştefan cel Mare şi Sfânt, în spatele Aleii Clasicilor, cu plată comercială. O fi WC-ul în cauză o filială a bibliotecii, o fi biblioteca o filială a WC-ului, e greu de presupus… Oleg Brega a postat cândva pe Jurnal.Tv un reportaj despre starea asta idioată, dar n-a ieşit nimic (mai mult, nişte gentilomi de paie i-ar fi sugerat să lase în pace această temă atât de “nedemocratică” şi “necomunistă”). Şeful departamentului Cultură al Primăriei, Lucia Culev, pare a fi ocupată cu lucruri ceva mai importante (un album al Getei Burlacu etc) pentru a atrage atenţia asupra rasismului fiziologic promovat la Biblioteca Municipală aflată în subordinea ei…

Observaţie brută: Am trecut, câteva seri la rând, pe lângă Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”. Pe băncile din faţa scuarului, unde ziua se vând kitsch-uri în guaş, ulei şi acuarelă, seara stau câţiva şahişti şi joacă. Este şi un negru acolo, care joacă întotdeauna cu piesele… negre. Rasism, oare?

Observaţie filtrată prin sita  corectitudinii politice: Când ziua încă n-a plecat cu totul, iar seara încă nu a venit de-a binelea, în spaţiul adiacent instituţiei naţionale pentru treburile teatrului, care poartă numele unui vestit poet, au fost observaţi, constant şi regulat, câţiva indivizi care practică un joc cu origini orientale. Printre ei, un afromoldovean care joacă regulat, cu piesele de culoare. De ce tac organizaţiile care luptă cu discriminarea?