blog implicat

Semnalam anterior o carte excelentă apărută la Cartier despre memoria războiului al doilea mondial și lăudam mai ales contribuția Dianei Dumitru care s-a încumetat să studieze participarea localnicilor, adică a basarabenilor, la genocidul evreilor.
Cum mă și așteptam, biletul de pe blog a stârnit reacții mai ales din partea negaționiștilor și anti-semiților patrioți care s-au simțit lezați să descopere că basarabeanul de rînd n-a fost doar victimă a războiului, ci și profitor sau chiar călău al concetățenilor săi de altă religie.
Azi e 22 iunie și vom vorbi iar despre Război. Îi vom spune Marele Război pentru Apărarea Patriei. Sau ne vom limita la numele neutru, Al doilea Război Mondial pe frontul din Est, sau atacul german asupra Uniunii Sovietice.
Vom lua o pauză de tăcere și vom păstra un minut de reculegere. Și vom medita. Asupra victoriei împotriva fascismului și nazismului.
Asupra diferitelor forme de fascism ce au rămas încă vii: fascismul rasei (persecuțiile asupra celor ce ”amenință” puritatea rasei – homosexualii, în primul rînd, persecutați odinioară de naziști, persecutați azi de cei care i-au învins pe naziști), fascismul memoriei (nedorința de a ne aminti lucrurile rușinoase și construirea unor trecuturi compuse exclusiv din momente de glorie), fascismul responsabilității (frica și nedorința de a ne asuma responsabilitatea pentru co-participarea noastră la evenimente urîte), fascismul aroganței (lipsa curajului de a spune celor pe care i-am rănit și persecutat, adică romi, homosexuali, iehoviști, credincioși de altă religie, inși cu alte gusturi politice: Iertați-ne!).
Atașez deci pentru lectură și discuție capitolul Dianei Dumitru dinvolumul Al Doilea Război Mondial. Memorie și istorie în Estul și Vestul Europei (Cartier, 2012).

Diana Dumitru Vecini in Vremuri de Restriste

capitol publicat cu permisiunea autoarei.

Poklosie (2012).
Am scris cîndva despre un film german foarte similar – ”Das schreckliche Mädchen” (1990). Acolo, o fetiță curioasă și deșteaptă se apucă să scrie un eseu la tema Rezistenței în orașul ei pe durata celui de-al doilea război mondial pentru a descoperi că n-a fost, de fapt, rezistență, ci colaborare și obediență.
Apoi am pomenit și o carte – Jan Tomasz Gross “The Golden Harvest”, în care autorul povestea cum locuitorii din satele ce se învecinau cu lagărele de concentrare prosperau pe seama evreilor.
Poklosie e ambele.

E cel puțin un argument interesant. Nu am fost în totalitate convins de această explicație culturală – cauzele stau doar în atitudini și valori – dar e un mare-mare pas dincolo de (ne)raționamentele rasiste ce explică diferențele în școlarizare și mobilitate socială între evrei și neevrei în termeni biologici.

Cultura e mai argumentabilă decât biologia.

Aștept să citesc întreaga carte.

“Spre deosebire de colegii lor creștini, în mare parte analfabeți, băieții evrei ca regulă știau să scrie și să citească în ebraică. Părinții lor nu puneau linguri de argint în leagăne, ci erau preocupați de hrana spirituală. Părinții evrei știau exact câte abilități culturale precum lectura, scrisul sau artimetica pot contribui la succesul copiilor lor, în timp ce pentru mulți părinți și preoți creștini, pănă hăt în secolul 20 era valabilă avertizarea că ”lectura strică ochii!”.

Această constelație de factori e responsabilă pentru diferențe semnificative în nivelul de educație și mobilitate socială. În 1869, 14.8 % din copiii încadrați în gimnazii proveneau din familii evreiești, chiar dacă populația mozaică a orașului era doar de 4 %. În 1886, 46.5 % din din copiii evrei în Prusia continuau educația dincolo de școala primară și pînă în 1901 această proporție a crescut pănă la 56.3 %. În același timp interesul copiilor cretini pentru educația superioară a crescut de la 6.3 la 7.3 %.”

Götz Aly. “Warum die Deutschen? Warum die Juden? Gleichheit, Neid und Rassenhass 1800 – 1933” (S. Fischer Verlag, August 2011).

a se citi un fragment în engleză pe signandsight.com

Mergând odată pe stradă, însoțit de un grup de studenți, o fetiță cerșetoare a întins mâna. Nichifor Crainic s-a oprit și i-a dat o sută de lei. Profesorul Ioan Gh. Savin, care era cu noi, i-a reproșat: ”De ce  îi dai? Nu vezi că e jidoafcă?” Dar Nichifor Crainic, liniștit și plin de bunătate, i-a răspuns: ”Suferința nu cunoaște naționalitate.” (din Paulin Lecca, De la moarte la viață, Paideia: 1997).

e 28 iunie. 1940. Tragedie. 1941. Nebunie și tragedie.

Ca ieri și azi, 19-20 aprilie 1903 (pe stilul vechi 6-7 aprilie), Chișinăul scria una din cele mai rușinoase pagini ale istoriei sale: Pogromul Evreiesc care a făcut 47 (în unele surse 49) de jertfe, inclusiv femei și copii, toți evrei, toți măcelăriți de ”bunii” creștini.

sursa: Institutul pentru Studii Evreiești

Motivul formal al Pogromului a fost dispariția unui copil, Mihail Râbacenko, la Dubăsari. Ulterior corpul acestuia a fost găsit și, deși se știa în mod sigur că fusese ucis de o rudă apropiată din motive pecuniare, cotidianul Besarabeț (Basarabeanul), sub conducerea lui Pavel Crușeveanu – un strămoș spiritual al lui Anatolie Cibric, adică la fel de prost informat și rău intenționat, a difuzat, apoi insistat pe știrea că copilul ar fi fost ucis de comunitatea evreiască în scopuri religioase: sângele acestuia, glăsuia ”dezvăluirea”, urma să fie folosit la pregătirea mâncărurilor evreiești de Paști, Matzo în principal.

sursa: Kishinevprogrom.com

Nu țin minte să fi intrat vreuna din aceste date în calendarul oficial al țării, nici în cel al zilelor de pomenit. Am văzut niște sfada electorală cu vedere spre niște zile ale libertății și alte masturbări retorice, dar o sărbătoare a Iertării, Vinei sau măcar Regretului, nu avem. Deși s-ar găsi niște motive. Pogromul Evreiesc ar constitui un prim motiv. Holocaustul, la care au participat activ și localnicii (mai puțin decât în Ucraina, Polonia sau la Baltici, dar e cert că nu ne-am sfiit să ne omorâm vecinii), deportările operate cu eșaloane sovietice dar după liste făcute de localnici, lista s-ar lungi mult. Dacă am adăuga la această listă și păcatele invididuale comise zi de zi pentru care am putea iar găsi motive relevante de a zice Iartă-mă, cred c-ar fi de-o zi cu roșu/albastru în calendar…

Dar de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere, și dacă n-am dreptul să-i cer poporului ceva, am doar un drept de a-mi cere mie orice așa că mă gândii să călătoresc spre capătul unui stereotip…Să prepar Matzo, adică. Să fiu un fals evreu pentru 2 ore așa încât să devin un creștin mai bun după aia.

Călătoria mea nu-i decât culinară, deci cumva nepericuloasă, dar tocmai aici se găsește marele paradox: scurtătura de gândire care a alimentat ură și resentiment își găsea sursele într-o necunoaștere, voită sau involuntară, a unor conținuturi ale farfuriei, pliate, așa cum se (ne)cuvine, pe alte scurtături de gândire mai ”fundamentale”.

sursa: Iudaism-ro

Mai jos stă înșirat, și la vedere, jurnalul meu de călătorie în lumea evreiască.

…Nu dispun de cerealele cuvenite (grâu, orz, secară plus polemicile cu privire la ”originalitatea” lor – istoricii evrei încă mai dispută care o fi specia cultivată în vremurile vechi), deci a trebuit să le cumpăt de la un supermarket local…Giant, în cazul meu, că se găsește cel mai aproape și oploșește o decentă secție de mâncăruri internaționale, inclusiv alimente și produse evreiești, majoritatea koșer, adică cu ștampila de conformitate cu regulile religioase pusă de rabin.

Pentru că-i Paști și la ei – mai corect ar fi să zicem că și la noi e Paști, după modelul lor, că omenașii ăia serbau Paștii mult înaintea lui Hristos și deci a creștinilor – e, pentru că-i Paști asta înseamnă, la America, reduceri și ieftineală la produsele ”specifice”: ouă, iepurași de ciocolată, cărnuri. Să mai adaug că pe malul Bâcului lucrurile stau fix așa doar că invers și că ouăle costă zilele astea de 3 ori prețul obișnuit?

Ca să fac din vorba lungă una scurtă, am procurat un pachet de Matzo Ball Mix, la preț de 1 dolar (în zilele obișnuite e 3).

Dincolo: am stricat două ouă într-un blid (poate fi farfurie, strachină ori altceva) peste care am adăugat două linguri de ulei vegetal și conținutul pachetului de Matzo Ball Mix care-i pur și simplu cereale. Tustrele lucrurile au fost amestecate cu furculița pănă am obținut o masă omogenă de consistența unui terci care trebuie băgată pe 15-20 min în congelator. După, cu mâinile ude, am făcut gogoașe de diferite mărimi (m-am străduit să le rotunjesc la dimensiuni ”mâncabile” adică să le pot înghiți întregi) care pot fi adăugate în supe, fierte singure ca aperitiv și tot așa.

De reținut: gogoașele Matzo au nevoie de măcar 25-20 min de fierbere.

Și sângele ritualic de copil creștin unde e? E în prostia și necunoașterea noastră…Adică exclusiv în capul nostru, nu în farfuria lor.

E drept, evreii ucid viață ca să-și prepare Pasca: strică 2-3 ouă în unele produse. Dar mult mai puțin decât creștinii care bagă câte 15-20 ouă într-un cozonac, taie un porc,  1 miel, 15 găini și 6 rațe cu ocazia asta…

Ca să mă repet: mâncarea e importantă, fundamental de importantă. Pentru indivizi, dar și pentru grupuri. Ea definește și păzește granițele simbolice ale comunității, ea stabilește și reproduce  ierarhii, include, dar și exclude. A găti, conform fericitei expresii a Marjoriei L. DeVault înseamnă a produce familie și comunitate/comuniune.

Mâncarea reprezintă de multe ori o esență în jurul căreia se definește o apartenență colectivă. Dar, pentru a da culturii ceea ce este a culturii, mâncarea nu epuizează cultura unui grup (asta ca să mă slăbească inșii ce se vaită că ne-am vinde culturalicește Occidentului doar pentru că bem Coca Cola).

Așa încât mâncarea poate acționa și ca puntea care leagă o comunitate de alte comunități. Pe români de acteci și maya, bunăoară.

Mămăliga n-a fost dintotdeauna mâncare tradițională românească: porumbul veni târziu, adus fiind în Europa după descoperirea Americilor. Azi ne facem că credem că până și Decebal iubea mămăligă cu mujdei.

Dușmăniile dintre popoare pot începe și din farfurie, anti-semitismul fiind proba cea mai elocventă – în neștiința lor despre Matzo creștinii bănuiau/știau/credeau că evreii pun sânge de copil în cereale. Pacea tot de acolo, din farfurie, ar trebui să pornească.

Dumnezeul creștin n-o să se supere dacă voi mânca, săptămânile astea niscaiva Matzo, ceva cozonac și pască creștină, dar și 2-3 Samosa orientale cu cartofi și mazăre…

În Rai, vorba unui prieten, se mâncau de toate, doar mere nu.