Sep 25 2022

despre vot în bătaia puștii

Vitalie Sprînceană

Nu înțeleg bucuria susținătorilor lui Putin în privința anschluss-urilor care se întîmplă acum în teritoriile ocupate de ruși în Ucraina (nu poți numi altfel așa-zisele referendumuri în care urna de vot este însoțită de ”pistolari”).
Elementul cheie în acest proces nu este urna de vot (care ar trebui să valideze exercițiul), ci soldatul înarmat cu automat care însoțește urna și forțează votul.
Altfel spus, nu e un caz în care arma protejează votul ci unul în care arma forțează votul.
Nu e greu de imaginat că apartenența (națională, etnică sau alianță supranațională) a pistolarilor s-ar putea schimba…Și că, în anumite condiții exact așa cineva ar putea face referendumuri cu vot în bătaia puștii pentru ieșirea din Federație a unor regiuni/entități etc.


Sep 23 2022

Oare suntem gata să repetăm istoria cu ”inimă mare” pentru refugiații ruși?

Vitalie Sprînceană
Oare sîntem gata să repetăm istoria ”cu inimă mare”, adică să deschidem țara, casele, spațiile de adăpost și pentru cei care fug acum din Rusia de înrolarea în armată?
Ei tot sînt persoane refugiate…


Jun 12 2022

ziua Rusiei e și ziua rușilor anti-război

Vitalie Sprînceană
Legat de faptul că azi e Ziua Rusiei, ar trebui să atragem atenția nu doar asupra lui Putin (care, să mai repet truismul arhicunoscut, nu reprezintă Rusia – la fel cum Maia Sandu, Igor Dodon și ceilalți nu reprezintă Moldova, la fel cum fiecare din noi face diferența între stat și patrie și comunitate), ci și asupra rușilor ordinari.
Încă caut un istoric/o istorică curajoasă care ar scrie despre responsabilitatea colectivă și istoria acestui concept – dar pînă atunci ar trebui să facem această distincție esențială…
O cunoscută, cercetătoare la Moscova, îmi spunea că un coleg al său, de la o universitate provincială, a îndrăznit să critice războiul (pe care propaganda de stat îl numește ”operațiune specială”) și a fost concediat de la universitate. Omul, doctor habilitat în științe socio-umane, profesor universitar, a devenit neangajabil – nu-l ia nimeni nicăieri la vreo universitate, muzeu, instituție culturală – și a fost nevoit să se angajeze ca și curier de livrare a hrănii la Yandex…Însăși cunoscuta mea (din motive evidente nu dau nume) a fost și ea angajată anul trecut la o universitate rusă și, tot pentru condamnarea războiului pe postări pe rețele sociale, a fost quasi-concediată de la universitate: i-au zis că nu îndeplinește nu știu ce normative, i-au tăiat din bonusuri, apoi din salariu iar acum în genere nu-i mai plătesc salariul. Ca să nu o concedieze cu tam-tam, administrația probabil nu va mai prelungi contractul acesteia din toamnă (în Rusia, ca și în Moldova, contractele cadrelor didactice cu universitățile se încheie doar pe un an, ca să fie profesorul/lectorul cuminte).
Acesta e contextul în care trăiesc milioane de oameni în Rusia – cu riscul de a fi aruncați în stradă, lăsați fără lucru, persecutați, arestați sau chiar băgați la pușcărie în caz că critică puterea…
Lumea uită că Putin poartă două războaie simultan – unul în Ucraina, contra unor ”naziști” imaginari, și altul pe intern, contra unor oameni reali care sînt impuși să se conformeze, sînt hărțuiți, umiliți, închiși…
Și dacă pentru primul război au fost imaginate sancțiuni (deocamdată inutile), condamnări și rezoluții la cele mai înalte tribune, al doilea e aproape invizibil pentru lumea externă…
Nu celebrez zilele oficiale ale țărilor (nici a Moldovei n-o celebrez), dar cred că azi ar trebui celebrați (și să ne exprimăm solidaritatea) față de cei care refuză Rusia lui Putin și își imaginează și luptă pentru o altfel de Rusie: democrată, pașnică, demilitarizată, justă…
Unele și unii sînt cunoscuți: Rezistența Antimilitară Feministă, Mișcarea ”Vesna”… Altele și alții protestează și acționează anonim și invizibil: ajută refugiați, lipesc afișe și postere în spațiul public, organizează pichete, traduc și distribuie cărți, construiesc platforme ce ocolesc blocajele statului rus, blochează liniile de cale ferată, adună informație despre soldații morți, demaschează minciunile propagandei ruse…
Toți fac o muncă comună – construiesc o altfel de țară în care rușii ar putea trăi în pace cu ei și cu vecinii lor.


Aug 14 2018

Toți oamenii lui Zâgar…

Vitalie Sprînceană

E a doua carte a lui Mihail Zâgar pe care pe o citesc (despre prima am scris aici). El le-a scris în ordine inversă dar eu le-am citit cum am avut chef. Mă îndoiesc că ordinea lecturii ar conta, în genere. 
Cartea se prezintă a fi o scurtă istorie a Rusiei contemporane din perspectiva ”clicii” lui Putin (adică anturajul și persoanele ce-l înconjoară pe acesta).
Ca și în cealaltă carte Zâgar folosește metoda de a scrie istoria din prisma unui fel de jurnale personale ale persoanelor cele mai apropiate de putere – bîrfe, intrigi, cusururi sau șiretlicuri: astea-s motoarele istoriei lui Zâgar. Un fel de istorie politică a Rusiei compusă din statusuri pe instagram (Ramzan Kadîrov), pe twitter (Dmitri Medvedev), colaje din presa galbenă și… varii speculații despre eroul principal, Putin.
În legătura cu Putin, gîndirea și viziunile acestuia, subiectul central al cărții, cartea lui Zâgar nu prea aduce lucruri noi: în primul rînd autorul nu a reușit să îi ia interviu acestuia așa încît îl descrie așa cum îl găsește în presa guvernamentală sau cea de opoziție (în comparație, se pot găsi investigații foarte bune ale gîndirii și concepțiilor filosofico-politice ale lui Putin).

Fără un interviu sau măcar contact direct cu Putin cartea este, evident mult mai subțire din punct de vedere al metodologiei. Zâgar este condamnat să-și construiască un Putin personal din articole de ziare, prezențe și absențe ale lui Putin, emisiuni și dialoguri televizate, bîrfe, comunicate de presă oficiale etc. Un Putin reușit ca figură literară, dar prea puțin profund sau interesant sau relevant ca figură politică reală.

Din acest motiv Putin-ul lui Zâgar este cumva schematic (chiar dacă dinamic întucît trebuie să acopere mai multe roluri ”sociologice”): ba liberal convins, ba nehotărît, ba reacționar conservator. Și toate astea fără prea multe nuanțe sau etape intermediare.

Altfel, narațiunea e curgătoare (dar abruptă întrucît capitolele cărții nu prea comunică unul cu altul): autorul prezintă mai multe grupuri de oameni care par să nu aibă prea multe în comun (decît ura reciprocă și dorința de a parveni) și care gravitează în jurul lui Putin. Apar și dispar patriarhul, Kadîrov, Hodorkovschii, Berezovschi. Apar într-un capitol și pe urmă dispar și nu mai revin (deși continuă să rămînă influenți).

Marele absent al acestei cărți (ca și cealaltă): societatea rusă. Adică restul Rusiei. Zâgar construiește o Rusie ce se compune cel mult din două tusovci: moskovită și peterburgheză, și care conduc, cumva de sus, cumva ca pe niște marionete restul rușilor.

Lumea construită de Zâgari, una în care ceva fsb-iști, oligarhi și funcționari, secondați de un patriarh, dirijează lucrurile cum vor, conduc destine, ridică sau prăbușesc oameni, e prea simplistă ca să fie adevărată.

Poate așa arată Federația Rusă de pe strada Arbatului, dar precis nu arată așa văzută din regiunea Saratov (făcîndu-i absenți de la scrierea istoriei pe rușii de rînd, Zâgar repetă aceeași operațiune logică pe care o face anturajul lui Putin – nu le dă voie să vorbească și scrie o istorie despre ei, dar fără ei).

Societatea rusă se ține relativ închegată nu pentru că Putin sau cineva din anturajul său i-ar spune să stea în poziție de drepți. Ci pentru că există o clasă mijlocie care îi e loială puterii pentru că, împreună cu aceasta, beneficiază din urma exportului de resurse naturale, pentru că liderii celorlalte formațiuni politice – de putere sau de opoziție – sînt lipsiți de imaginație, pentru că Biserica Ortodoxă Rusă contribuie din plin la sacralizarea puterii politice ruse și la pacificarea maselor, pentru că puterea știe să certe opozanții între ei (ori îi lasă să se certe singuri și ăștia o fac cu plăcere)…Și multe altele.

Altfel, cartea e bună ca un catalog de Who is Who în politica rusă.


Nov 8 2008

presedintii Rusiei

Vitalie Sprînceană

 

  

 

Câţi Medvedevi sunt în imagine? 

credit fotografic: Le Monde, 07.11.2008