blog implicat

Ne-am întâlnit la o cafea şi ceva discuţii. Am schimbat ceva idei.  

– sărbătoarea ca loc de întâlnire a unui timp şi a unui spaţiu sacru (Eliade). Sărbătoarea ar fi „reactualizarea unui eveniment sacru care a avut loc într-un trecut mitic, „la începutul începuturilor”. Participarea religioasă la o sărbătoare implică ieşirea din durata temporală „obişnuită” şi reintegrarea în Timpul mitic actualizat de acea sărbătoare.”

Ideea intră în pană atunci când trebuie să explice „sărbătorile spontane”, neprevăzute, cauzate de un eveniment. Altă breşă: configuraţia timp sacru – spaţiu sacru e prea „materialistă”, o variantă modificată a unor sisteme de coordonate mecaniciste. O istorioară: anii 60, SUA. Într-un orăşel de provincie, clădirea bisericii din localitate a fost vândută unui particular. Acesta a transformat-o în bar. În locul sfintei cruci, la intrare a fost agăţată o placă pe care era zugrăvită o sticlă de bere. Gestul nu a plăcut comunităţii religioase din localitate care a început să se revolte, să ceară închiderea barului, recuperarea lăcaşului sfânt etc. Parohul a trebuit să răspundă. A făcut-o, cumva iritat. A început prin a demasca totala ignoranţă a „revoltaţilor” faţă de ceea ce este o biserică. Chiar credeau ei că Biserica înseamnă scândurile, cărămizile şi geamurile de sticlă? Ori acoperişul de olane? Aici, continua el, e un caz de materialism împotriva căruia Biserica luptă. Clădirea fostei Biserici nu mai era pământ sfânt. Ea fusese dezsfinţită, desanctificată, desacralizată (eng. Desanctified). Devenise un loc ca oricare altul. Placa cu berea sta la intrarea unui bar, nu a unei biserici. Cei care nu puteau să facă diferenţa, încheia preotul, au o problemă cu perceperea celor sfinte…

Cumva prea protestantă această istorie. Democratizarea sacrului e o primă consecinţă. Divinul nu stă înscris în careva lucruri-locuri-timpuri a priori. Este mobil, nomad, poate apărea oriunde, nu neapărat acolo unde lumea trâmbiţă că este…

  – (A. Lupuşor) sărbătoarea restabileşte nişte legături cu un principiu superior (Lumea, Dumnezeu, cosmosul). E o ieşire din normalitatea cotidiană şi intrarea într-o altă normalitate. Un fel de revenire la matcă, pasărea Phoenix care trebuie să renască în fiecare din noi.

 – (Năstica) sărbătoarea – o frică de singurătate. Nevoia omului de a fi oameni pentru a evita solitudinea. Sărbătorim pentru a nu ne gândi că, de fapt, suntem singuri. Contrateză: sărăbtorile au fost instaurate de însuşi Dumnezeu, care şi-a lăsat o zi de odihnă.

Corolar: de ce suntem Împreună?

– teoria capacului (Eu şi Dorel): sărbătoarea este precum actul de ridicare a capacului pentru ca aburii să iasă: o supapă prin care potenţialul de tulburări sociale este „răcit” şi lăsat afară. Rezultatul este că „sistemul se răceşte”. Argument: saturnaliile, shopping-ul ca terapie.

Posibile piste:

a) sărbătoarea ca formă ascunsă a Puterii.

b) sărbătoarea ca încadrare a individului în Social.

c) sărbătoarea ca spaţiu de dispariţia a psalmului individual şi transformarea lui în marş colectiv.

Corolar: sărbătoarea este o formă de creştere a randamentului muncii. Situaţia ideală: la sărbătorile de iarnă cheltui atât de mult încât intri în datorii pentru care trebuie să munceşti anul întreg.

– relaţia timp sacru (festiv) – timp profan nu trebuie închistată în relaţia muncă – odihnă. Se munceşte şi în zilele de odihnă (vezi Subotnicele, clăcile). Altfel de muncă, însă. În timpul zis profan munceşti pentru tine. Pe durata sărbătorii munceşti pentru comunitate, pentru NOI, pentru OAMENI. Gratuit, benevol. În comun.

– legătura aparent stranie a sărbătorii cu afrodisiace „spirituale” (alcool, abuz culinar, opium, marijuana). Ele reprezintă calea cea mai scurtă spre extratemporalitatea şi extraspaţialitatea sacră presupusă de sărbătoare. Fără alcool sau alţi catalizatori „spirituali” o bună parte din oameni nu sunt capabili să se depăşească pe sine. Să se despartă de Eu-l social pentru a accede la Eu-l divin. Misticism. Eckhart.

– nu putem vorbi de o desacralizare a lumii. Nici măcar de o dereligizare a ei. Toate  sistemele sociale (Émile Durkheim) utilizează schema sacru-profan. Chiar dacă asistăm la moartea religiei, religiosul nu este lezat/ameninţat câtuşi de puţin.

În „Stern”, nr. 48, cam 12 pagini „filosofice”: Căutarea sensului pierdut (orig. Die Suche nach dem verlorene Sinn). Bun de tot. Câteva bucăţi de o răceală îngheţată:

„An de an, piaţa de cărţi germană este invadată de mii de titluri în milioane de exemplare care propun trucuri pentru o viaţă mai bună. O viaţă de succes a devenit, în cadrul acestui tip de gândire, o chestie de şiretlic… Totuşi, încă nici unul dintre şefii reali nu a ajuns în postul său datorită acestor „sfaturi”. Iar culegerile de reţete pentru cei care vor să devină  milionari nu au sporit, în mod semnificativ, numărul milionarilor în Germania.” – contra „raţiunii instrumentale”.

„Televizorul celor 3 posturi unea, înainte, Familia şi Naţiunea. Televizorul de azi, cel cu 300 posturi, desparte copiii de părinţi, prietenii de prietene, vecinii de vecini, soţii de soţi.”

„Profetul vremurilor noi este biofilosoful, pentru care omul este un sclav al naturii sale biologice.” – noua moarte a lui Dumnezeu… Cultura în faţa plutonului execuţiei organizate de „factorii naturali”….

Revista „Marie Eclaire”, un fel de gazetă-tapetă din USA a publicat un articol în care un ne-jurnalist amaerican se dă cu părerea asupra celor mai periculoase locuri pentru femei în lumea mare. Moldova e acolo, printre „fruntaşi”, cu circa 750 mii, zice revista, de prostituate trimise în lume să-şi ridice fustele (şi, simultan-inconştient, PIB-ul ţării).

Background.

Cum patriotismul pe băţ e o licoare ce înnobilează orice rahat, s-au găsit nişte băieţi veseli la Chişinău şi au cerut Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene publicarea unei dezminţiri în aceeaşi revistă. Vajnicii patrioţi de paie au uitat să se pronunţe asupra conţinutului contestării: ministerul să declare că sunt mult mai multe sau mult mai puţine?  

Că nu poate nega existenţa prostituatelor originare din Moldova pe piaţa internaţională de valori sexuale…

Mă rog, ministerul ca ministerul, calic cum e, ştie că în USA, cu mare deosebire de Republic of Moldova, presa e oarecum liberă, deci nu cred că o poate trage cineva la carandaş, cu excepţia unor cazuri „clinice” demne de autorităţile judecătoreşti americane… Nu e un asemenea caz…

Interesant că în apărarea demnităţii ţării primii au sărit cei care îngroapă de 2-3 ori pe zi republicuţa Moldova, unind-o fie cu vecinul din Vest, fie cu cel din Est. E, ce însemnătate are asta, când colacul istericii patriotarde e atât de crocant! Muţunachii rotofei, avizi „tineri politici” porniţi împotriva boşorogismului, fără a avea alte arme decât juneţea lor idioată, au sărit cu vorba ca să se afle în treabă – era o pâine de mâncat şi ar fi fost păcat să fie scăpată o astfel de ocazie de apărut pe sticlă… printre ei, target group-ul programelor de Work and Travel care şi-au revărsat mânia proletară adunată în fast-food-uri şi disneyland-uri peste „hidra jurnalistică ignorantă americană”, în fapt, o hârtie colorată pentru gospodinele SUA-ne.

Solicit patrioţilor de hârtie să protesteze şi faţă de rapoartele ONU care ne plasează printre cele mai sărace ţări din Europa, şi faţă de BERD sau Freedom House care nu ne acordă indicii maximi, aşa cum noi, bravi urmaşi ai lui Ştefan cel Mare, Mihai Eminescu şi apostolul Andrei, îi merităm „cu prisosinţă”

.

Puţină istorie:

Ceva timp în urmă, un ziar turcesc, „Tempo” a publicat un articol care spunea, negru pe alb şi alb pe alte culori, că o bună parte din femeile Moldovei fac muncă sexuală „la negru” în străinătate şi anumite „cercuri autohtone” extrag din aceste activităţi profituri imense, exprimabile în case luxoase prin suburbiile Chişinăului, automobile ultima modă, că troleibuzele din Chişinău sunt murdare, nespălate, nu sunt dezinfectate şi deci reprezintă un potenţial sporit de epidemii. Boon, patrioţii de paie au sărit rapid să dea în Turcul care ne „umileşte” ţărişoara… Mai ales că există o mare tradiţie „istorică” şi un mare plus de imagine, cu vechi origini, în lupta contra ienicerilor şi spahiilor.

Sigur, ca nişte jurnalişti-activişti moldoveni ce se află, n-au mers să vadă dacă, chiar, ceea ce spun turculeţii ar fi adevărat. Nu s-au dus la Regia Transport Electric Chişinău să vadă dacă troleurile care circulă prin oraş primesc altă udeală/spălătură decât sfânta ploaie. În schimb au ieşit cu pieptul în faţa ambasadei Turciei căreia i-au cerut să se bage pe fir.. Ambasada a băgat…patrioţii la un loc călduţ, explicându-le că, de fapt, la Istanbul, Ankara şi în alte părţi ale Înaltei Porţi există o chestie căreia îi zice libertatea presei, în care guvernul turc, spre deosebire de Puterea (şi Opoziţia ) moldovenească, nu se prea bagă cu laba-i păroasă… Scandalul s-a sfârşit subit, troleurile au rămas la fel de răpănoase/jegoase (pot certifica, personal câteva „plăceri” epidemice înhăţate personal în cele mai curate troleibuze din cel mai frumos oraş de pe planteă), femeile moldoveneşti sunt la fel de mult exploatate şi lipsite de drepturi în Turcia şi aiurea, dar patrioţii de paie sunt liniştiţi – au protestat, au bifat, au cerut respectarea aparenţelor, au primit porţia de vazelină ce li se cuvine…

Oare trebuie să vină un „turc” să ne zică că transportul public e la fel de murdar ca întotdeauna, se dezinfectează la fel de rar precum pe vremea lui Costin/Urechean/Ursu/Iordan/Chirtoacă? Sau e neapărat ca revista Playboy, Penthouse, Hustler sau Private să sugereze orăşenilor că zilnic, între 19.00 – 19.30, pe bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt al capitalei nu circulă nici un troleu 22 spre Buiucani, în schimb, merg 4-5 autobuze 22, cu aceeaşi rută, dar alt tarif? Mă rog, primarul fiind liberal, cum ar veni, de-al nostru, patriot, asemenea detalii nu contează, la fel precum faptul că autobuzul cu pricina se bucură de un statut de extrateritorialitate ciudată, fiind unicul autobuz permis pe un bulevard unde autobuzele sunt interzise şi fiind unicul autobuz în care preţul e de 3 lei, nu 2, aşa cum prevăd deciziile Consiliului Municipal… Nu mai adaug că această rută nu e administrată de Parcul Urban de Autobuze, aşa cum cere legea… mă rog, orăşenii sunt o bună pâine de jecmănit, ar fi păcat să n-o faci….

Activismul de birou…

Îşi trage rădăcinile din corectitudinea politică idioată, un fel de vazelină cu care se ung anumite chestii pentru a nu provoca durere, fără a opera mari schimbări în structura ontologică a procesului…

Acest activism este o chestie de o fascinaţie uluitoare. Posedă o ambivalenţă ce-i permite chiar un grad de universalitate, împăcând capra laşităţii cu lupul curajului.

Întâi pentru că, activiştii de birou, pot protesta în linişte, fără a-şi părăsi locurile călduţe din fotolii, garsoniere cu termopan sau birouri luxoase în inima capitalei. Nu e nevoie să frămânţi mâzga din stradă, să îngheţi sau să răguşeşti ţipând la megafon când poţi alcătui o petiţie pe care o trimiţi cu un simplu click unde doreşti. N-ai treabă cu poliţia, nu rişti să ajungi la dubă. Deschide petitiononline sau altă formă de rinocerism electronic şi loveşte în cine vrei, cât vrei, cum vrei.

În al doilea rând, activismul de birou produce o pervertire a fenomenului protestatar prin faptul că nu-şi asumă riscurile acestuia, ci doar roadele, şi mai ales prestigiul… Birourile din sticlă şi aluminiu, adăpostesc, conform acestei logici ciudate, mai mulţi „eroi” şi „militanţi” decât mitingurile de 2-3 participanţi în faţa Primăriei, RTEC, MAE… a fi erou fără a trebui să mori, să lupţi – ce fericire mai mare decât asta poate să aducă nomenclaturismul de consum!

Dacă opozanţii reali au întotdeauna vânătăi la buci, picioare şi spate, de la bătăile în beciurile poliţiei (Oleg şi Ghenadie Brega sunt doar un exemplu), opozanţii de lemn au vânătăi…la piept, de atâta lovit cu pumnii în semn de laudă şi înaltă „condiţie morală patriotică” şi de prea mult zel…

Economia discursivă

a activismului de fotoliu e identică cu limba de lemn, indikuri, grafice, ecuaţii şi cifre ale socialismului: contează aparenţele pe hârtie, restul oricum nu se vede, e pomană…

Rapoartele bine legate, cu „creşterea legală” sau chiar depăşirea ei, progresul ce există doar pe hârtie, formulele lingvistice „potrivite” – sunt mai importante decât realitatea însăşi.

Aşa cum economia socialistă se dezvolta doar on paper, victoriile retorice ale patrioţilor de carton rămân doar în arhivele necitite ale internetului…

Viaţa niciunei moldovence exploatate nu se va fi schimbat spre bine în urma demersului idiot al Ministerului Moldovean (dacă va fi!) şi a patrioţilor de 2 bani, nici o „doamnă” impusă să se prostitueze undeva în lume nu va putea accesa mai simplu ambasadele moldoveneşti sărace cu duhul şi inspiraţia sau pe tinerii grijulii faţă de imaginea ţării… în schimb, pe hârtie, falnicii apărători cu ziua ai patriei vor fi repurtat o nouă victorie împotriva capitalismului lacom şi ofensator (e o reminiscenţă de comso-mall-ism din epoca construcţiei BAM-urilor)…un pas nul pentru femeile Moldovei, un „mare” pas spre nimic pentru ei…

Ceea ce lipseşte, în diareea verbală patriotică  este raportarea la realitate, nu descrierea ei în cuvinte dezinfectate. De ce, bunăoară, falşii revoluţionari n-ar cere Ministerului pur şi simplu să-şi facă treaba, adică să apere drepturile cetăţenilor moldoveni peste hotare, fie că stau ilegal, în Italia şi sunt înşelaţi sau exploataţi, să ajute femeile moldovene să-şi recupereze copiii rezutlaţi din căsătorii multinaţionale, după divorţ, mai ales în cazul ţărilor musulmane, să numere moldovenii dispăruţi ori schilodiţi la Moskova şi în alte părţi ale lumii?

Dreptul de a ofensa

Trebuie recuperat, măcar parţial, din mâinile unor inşi ce nu vor soluţionare de probleme, ci simulare pe calculator… Viaţa e mai mult decât Heroes sau Age of Empires…

La fel cum guvernul mimează creşteri economice, progrese imaginare tocmai bune de vândut unor găgăuţă de la Bruxelles sau aiure, apărătorii imaginii naţionale simulează soluţii, proteste, activisme… un fel de democraţie simulată, în care atât Opoziţia cât şi Puterea fac acelaşi joc al mimării, prinse într-o veşnică horă a simulacrelor…

Altfel, copilul din povestea lui Andresen va trebui să spună, în locul miticului „Regele e gol!”, „Regele poartă vestimentaţie sumară pentru că în tinereţe a fost discriminat negativ de tatăl său.” În asemenea cazuri, cea care pierde e gloata, adică noi, nu regele, nici copilul…

P.S. Protestul s-a consumat. Grivei şi-a făcut treaba: a lătrat la Moş Martin. Restul e tăcere.

download from Scribd

buy from Amazon

description: 

In Orientalism, Edward Saïd says that all discourse, especially cultural discourse, is inherently ideological, and therefore, regardless of the subject, historical discourse occurs in a given ideological structure. Orientalism, especially the academic study of, and discourse, political and literary, about the Arabs, Islam, and the Middle East that primarily originated in England, France, and then the United States actually creates (rather than examines or describes) a divide between the East and the West. The book’s examples situate the West as culturally superior to the East. This “Western superiority” became politically useful when France and Britain conquered and colonised “Eastern/Oriental” countries such as Egypt, India, Algeria and others.

The discourse surrounding these countries is coded, Said says, by a superiority that is not necessarily reflected in the realities of the concerned countries. When people in the West attempt to study the East they typically do so within this already coded discourse. Therefore, Said says, the study of someplace called the “Orient” and of some people known as “Arabs” fails to take into account the reality of the area as being the same place as the West (i.e., part of the Earth). Other countries and other people are not seen as the same within Oriental discourse, however, and therefore a study of these “others” must inherently be one of studying an inferior culture when Oriental discourse is used to describe them.

source: Wikipedia

Repeatedly and successfully, the celebrated Harvard philosopher Robert Nozick has reached out to a broad audience beyond the confines of his discipline, addressing ethical and social problems that matter to every thoughtful person. Here Nozick continues his search for the connections between philosophy and “ordinary” experience. In the lively and accessible style that his readers have come to expect, he offers a bold theory of rationality, the one characteristic deemed to fix humanity’s “specialness.” What are principles for? asks Nozick. We could act simply on whim, or maximize our self-interest and recommend that others do the same. As Nozick explores rationality of decision and rationality of belief, he shows how principles actually function in our day-to-day thinking and in our efforts to live peacefully and productively with each other.

Throughout, the book combines daring speculations with detailed investigations to portray the nature and status of rationality and the essential role that imagination plays in this singular human aptitude. (more)

Buy from Amazon

Download Esnips

A.L., un bun prieten răspunde, ori de câte ori este apelat la telefonul mobil, de părinţi sau prieteni, fiind întrebat unde se află: Pe AICI (aici la pizza, aici la Universitate, aici la librărie).

Eu, spre deosebire de el, răspund întotdeauna: ACOLO, adică acolo la magazin, acolo la cafenea, acolo la bibliotecă, acolo la ţară. Acest „Acolo” înseamnă în mintea mea o ruptură între un loc unde mă simt bine (aici-ul meu) şi unul în care mă aflu din varii soiuri de obligaţii. Pentru mine există un singur aici, unde e cald, unde e ok, unde e loc…

Pentru el, aici-ul e pretutindeni, oriunde se simte ca acasă. Asta probabil pentru că poartă fiinţa cu sine, faţă de mine care o las „acasă”. Fericitul!

Abisal.  Din jurnalul unui preot care se îngrijea, în secolul XIX, de alinarea condamnaţilor la moarte: „N. a comis o crimă într-un oraş rus provincial. A furat, apoi a ucis pentru a nu lăsa urme. Judecata l-a condamnat la moarte. Sentinţa urma să fie executată la un an după pronunţare. În aşteptarea morţii, N. s-a rugat foarte mult, a citit rugăciuni, a mers regulat la slujbă şi a suferit enorm pentru gestul său necugetat. A plâns, şi-a cerut iertare de la sufletul răposatului, a făcut mult bine, astfel că în dimineaţa execuţiei N. era un alt om. Unul mai bun. Aşa se întâmplă întotdeauna: condamnăm un om rău, dar ucidem un om bun, uneori un sfânt.”

Ridicol. Disidentul rus Vladimir Bukovski povestea, în una din cărţile sale o anecdotă antică, cu „iz” filosofic: „X i-ar fi împrumutat lui Y, aflat la mare ananghie, o oarecare sumă de bani. După o vreme, X însuşi avea nevoie de bani aşa că i-a cerut lui Y datoria. Y, fiind adept al şcolii lui Heraclit, i-ar fi răspuns lui X că nu-i datorează nici o leţcaie, pentru că, Y care a luat banii nu este totuna cu Y cel de acum, că de fapt sunt doi oameni diferiţi etc… Înfuriat, X i-a tras lui Y o bătaie soră cu moartea. Y l-a dat pe mâna judecăţii. Aceasta (cu o bună doză de umor) l-a achitat pe X din motivul că între X cel care a violentat şi X cel aflat în faţa judecăţii există iar o mare diferenţă (conform ideilor lui Heraclit)  – în fapt doi oameni diferiţi. În plus, judecata l-a obligat pe X (oricare dintre ei) să întoarcă datoria lui Y (oricare dintre ei)…