Тебе что, обязательно было вспоминать Мандельштама? Что, не знаешь других поэтов, нерепрессированных, ну Пупкина какого нибудь?
(rom. Chiar era necesar să amintești de Mandelștam? Nu cunoști alți poeți, ce nu ar fi fost supuși represiunilor? Un Pupkin oarecare, de exemplu.)
E un fragment de dialog ce are loc într-o familie de intelectuali evrei evacuată, în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei (1) undeva în regiunea Novosibirsk. Se găsește în excelenta ecranizare a romanului lui Vasilii Grossman, ”Viață și destin” (Жизнь и судьба), regizată de Serghei Ursuliak.
Ursuliak știe bine anii 40 – a mai regizat un serial, Lichidarea (2007) în care povestea viața criminală a orașului Odesa imediat după război precum și luptele pe care le-a purtat puterea sovietică pentru a restaura ordinea publică.
Filmul ”Viață și Destin” trădează, în mod clar, textul cărții, cel puțin în partea în care Grossman are grijă să sugereze înrudirea celor două forme politice ale răului totalitar: fascismul și comunismul. Probabil e o mare pierdere.
Pe de altă parte, ecranizarea aduce și un câștig. Regizorul ce nu a găsit curaj să pună în film semnul politic și moral de egalitate pus de scriitor în carte, a îndrăznit totuși să bage sub lupă cotidianul sovietic al războiului (pe front și în spatele frontului).
Pe urmele lui Grossman (dar și a unor Soljenițân sau Șalamov), Ursuliak găsește în Marele Război un imens ghem de războaie și conflicte mai mici, o serie necontenită de războaie civile. Liniile de front ale acestui războaie nu trec prin spațiul ce-i separă de fasciști de comuniști, ci prin teritoriile identităților etnice, religioase, de clasă sau politice. Câteva exemple: evreiii și restul lumii (documentarul Iz Goi a lui Alexandr Stupnikov), etniile minoritare și rușii, sătenii și regimul (E adevărat, întreabă un ostaș sovietic în filmul lui Ursuliak, că colhozurile vor fi desființate imediat după război?).
Nu-i o noutate, dar trebuie s-o repetăm la nesfărșit: atunci când naziștii nu-i extermină pe sovietici, ultimii au grijă să se nimicească singuri. O zice genial în Lichidarea alt erou al lui Ursuliak, banditul ucrainean naționalist Vitalie (porecla Academicianul): Cine să vă înțeleagă pe voi, bolșevicii? Dacă nu luptați contra cuiva, atunci vă apucați să vă ucideți între voi!
Găsesc această obsesie cu miriadele de războaie civile ce s-au desfășurat sub umbrela Marelui Război, în unele filme ce au apărut recent în spațiul cultural rus. E evidentă la Serghei Loznița în filmul său ”În ceață” (2012), după romanul cu același nume a lui Vasil Bykaw (Bykov). Se găsește și în eposul lui Nikita Mihalkov, ”Soarele înșelător 2” (Утомлённые солнцем 2) în cel puțin două momente. În primul, două femei privesc de departe cum un sat întreg urmează să fie nimicit pentru că acolo au fost uciși doi ostași nemți. Una din ele îi zice celeilalte: Să nu-ți fie jale de ei. Merită să moară. Au stat ca lașii ascunși în casă când tu le cereai să te scape de soldații germani ce doreau să te siluiască. Asta e pedeapsa lor. Într-un alt moment antologic, Iosif Stalin îi vorbește lui Kotov cel reînviat din lagărele morții și din batalionul de pedeapsă (штрафбат) despre civilii ce au rămas în spatele frontului: Ei trebuie pedepsiți pentru că nu contribuie la efortul de război.
Încet-încet, filmul rusesc contemporan despre război dezvrăjește povestea unificatoare a Marelui Efort. Victoria finală a URSS asupra Germaniei Fasciste apare, în această nouă înțelegere, mai degrabă ca paradox decât ca rezultat legitim.
A se citi, în calitate de supliment, două excelente monografii ale lui Antony Beevor, ”Stalingrad” și ”Berlin. Căderea-1945”.
1. Mi se pare un gest de bun simț să folosesc termenul sovieto-rus Marele Război pentru Apărarea Patriei în locul occidentalismului mai neutru Războiul al Doilea Mondial. Pentru țara aia și pentru cetățenii ei războiul chiar a fost unul pe viață și pe moarte, de apărare a Patriei în toate sensurile ei – familie, casă, sat, oraș, Țară.
pai, Vitalie, in logica asta, din clipa in care armata rosie a intrat in spatiul german, adica 44, putem vorbi de marele razboi de aparare a patriei si in cazul germanilor. cum numesti tu actiunile militare rusesti din 39,40 ale Rusiei sovietice in tarile baltice, Polonia, Finlanda, Basarabia?
rusii se tem sa impinga adevarul pana la capat, dar au spus-o Littell si Grossman
@talex, ma tem ca nu exista un raspuns simplu si echivoc la intrebarea ta.
Punctez trei momente:
– unul metodologic. Ochelarii ”nationali” pe care-i purtam, adica abordarea proceselor istorice din punctul de vedere al tarilor-natiuni simplifica mult, ca si oricare alti ochelari metodologici. Dar perspectiva nationalsita simplifica mult prea mult. Chiar daca istoriografiile nationale abordeaza lucrurile in cheia Tara Noastra-Impotriva tarii lor, realitatile istorice s-au asternut de-a lungul altor linii decat cele nationale iar razboiul al doilea mondial a tras fronturi pe linii etnice, religioase si de clasa. Nici unul din aceste razboaie nu poate fi descris corect si adecvat cu rigla nationala. Unul din multele exemple: evreii. Se poate afirma cu o doza mare de incredere si adevar (istoric si moral) ca razboiul al doilea mondial a fost un razboi impotriva evreilor. I-au ucis intai nemtii, apoi romanii, apoi polonezii,ucrainenii, estonii si letonii, belorusii si cam toata lumea ce avea arma in mana. I-au ucis pe timpul razboiului, apoi si dupa razboi (ultimul pogrom a avut loc in 1946 in Polonia – supravietuitorii Holocaustului au fost omorati de polonezii proaspat eliberati de sub jugul nazist de catre sovietici).
am scris despre asta aici: https://www.spranceana.com/2009/11/05/razboiul-al-doilea-mondial-nu-a-avut-loc/
mai sunt apoi razboaiele rasiale, cele de clasa, cele etnice (popoarele caucaziene si ucrainenii au pus mana pe arma contra regimului sovietic).
Concluzie preliminara: ar trebui sa ne distantam, de dragul cercetarii istorico-sociologico-etice de abordarea nationala. Ea nu e unicul cadru de analiza posibil.
– un moment conceptual, legat logic de cel metodologic: saracia unor scheme istorice atunci cand aplicam grila simplista victima-agresor. Aici am putea imprumuta multe de la analiza sociologica a rolurilor. La fel cum un om poate indeplini mai multe roluri in diferite contexte sociale la fel si analiza istorica trebuie sa tina cont de faptul ca entitatile mari – natiunile, regimurile – apar in mod diferit in contexte variate. Asa incat, acelasi stat/regim apare intr-un context ca victima si in celalalt ca agresor. Asa e cazul Romaniei-victima (1940) si Romaniei-agresor (1941-1944). Genocidul evreiesc organizat de autoritatile romanesti ma impiedica, si cred impiedica orice bun simt, sa integram Romania doar in categoria victima. La fel e si cu polonezii, cu ucrainenii. Asta nu inseamna ca trebuie sa abandonam shema victima-agresor dar ca trebuie s-o extindem si s-o nuantam si suplimentam cu detaliile de rigoare.
– in fine, un moment etic. Eu nu cred ca poate exista, in cazul acestui razboi (despre altele probabil putem vorbi la fel) o pozitie etica neutra si obiectiva din care am putea judeca lucrurile. Eu insumi sunt partinitor. Fac parte dintr-un popor ce nu a suferit in mod direct de la razboi, dar fara nici un merit, intrucat faptul ca eu is moldovean-roman e la fel de aleatoriu ca si faptul ca alti oameni s-au nascut evrei. (O zice excelent Littel pe care l-ai citat: tu cititorule bucura-te ca nu ai fost pus in situatia de a ucide, pentru ca in schema ucigas-victima locul tau e de cele mai multe ori ales fara voia ta).
Apoi, poporul meu a privit calm cum mii de membri ai sai au fost urcati in vagoane si dusi in Transnistria, sau executati pe loc. In satul meu au fost impuscati vreo 7 evrei, inclusiv copiii. Si satenii nu au intervenit in vreun fel.
Cercetarile din domeniul psihologiilor sociale nici ele nu-mi dau prea multe sperante ca un nou Holocaust ar fi imposibil. Am scris despre asta aici
https://www.spranceana.com/2009/04/06/lagar-de-concentrare-in-conditii-de-casa-i/
De aia prefer sa evit calificativele etice si moralismul.
Problema pe care o am eu cu Rusia (dincolo de fascinatia pentru literatura, film, muzica) tine de crearea si impunerii unei memorii selective, a unui anumit tip de memorie care extrage din creuzetul istoriei doar fapte, evenimente convenabile fabricarii unui adevar propriu. un “adevar” pe care il impune aproape tuturor fara a tine cont de sensibilitatile diferitelor grupuri sociale, etnice, lingviste ( a se vedea Caucazul de ex.) eu, ca roman basarabea, accept pozitia ta prin care afirmi ca dupa 41 Romania devine stat agresor, accept si recunosc asasinarea evreilor si tiganilor in Transnistria si chia folosirea disproportionata a fortei la Odesa, de dupa cucerirea orasului. In acelasi timp ar fi corect si echitabil sa mentionam faptul ca Romania a fost printre putinele tari care nu i-a dat pe evrei pe mana nazistilor, iata ce declara Shimon Peres in august 2010 cu ocazia vizitei in Romania “Nu vom uita niciodata ca, in perioada cea mai intunecata a Europei, in perioada nazista, romanii au salvat vietile multor evrei de aici, 400000 de evrei, care au venit in Israel si au contribuit si contribuie la construirea Israelului, ei iubesc Israelul, dar nu si-au uitat iubirea pentru Romania, si-au pastrat cultura romaneasca. pentru aceasta doresc sa multumesc poporului roman si sa ii spun ca aceasta este o prietenie care nu se va termina si care va continua multa vreme in viitor, nu doar in istorie. ma simt aici ca acasa, ma simt ca intr-o tara prietena si nu vorbesc doar despre trecut, ci si despre viitor.”
– dar sa revin la Rusia, sunt de acord ca liniile de demarcatie devin invizibile sau mai bine-zis fluide, ca adevarul, in masura in care putem vorbi de un adevar independent, supra -istoriografic, tine de pozitionare, de optica, de structura intima a fiecarui individ, dar totusi…atunci cand exista o evidenta a faptelor, de necontesat, iar Rusia insista (mitoman) asupra propriilor adevaruri si vorbim aici de “adevaruri” care ne privesc diresct pe noi – moldovenism, limba moldoveneasca, Romania stat agresor(zilele noastre), Rusia – eliberatoare, democratie populara, Rogozin (Rusia e o tare mare si daca asa a hotarat, asa va fi), etc.
Eu ma pot raporta intelegator la trecut, chiar daca as putea sa-ti spun ca strabunicul meu a fost deportat de rusi si a murit in tren, ca toata averea i-a fost confiscata, avea 400 de oi si cateva case. dar ce mai conteaza?! un simplu fapt printre atatea altelea. dar nu asta-i motivul contrarierii mele. si nici nu incerc sa exteriorizez vina, acuzand Rusia de toate relele, fiecare cu propria vina. dar tinand cont ca avem azi in fata (mi-as dori in spate) o Rusie care practica un limbaj similar cu cel al defunctei (sau nu) Urss, imi trezeste foarte multe semne de intrebare. Panait Istrati s-a lamurit dupa o calatorie in Rusia prin 1927 cum sta treaba cu sovietele si cu minciuna, cu impostura. si din pacate a cam anticipat ce avea sa urmeze. apoi nu putem neglija perioada de dupa cel de-al Doilea Razboi, 45 de ani de impunere a fortei, a violentei, anii 56, 68, 89-90. Monstuozitatea faptelor sale care ies din paradigma directa a razboiului ma inspaimanta.
in 2006 lucram la Moskova, la “stroika” si stateam in gazda la o doamna in varsta, fosta profesoara universitara. la inceput nu indrazneam sa-i spun ce cred, dar pe masura ce trea timpul am inceput sa discutam despre scritorii si la un moment dat doamna imi zice – a mi vas liubim, a pacemu vi ne liubite nas si-i tot dadea cu “maldavkii iazik”, atunci eu i-am spus priteneste ca nu exista nici o limba moldoveneasca, ca moldovenii sunt romani, asa cum si Rusia s-a format din mai multe cnezate, etc. La care Doamna usor mirata, trista, fascinata (toate la un loc) imi zice – a mî znaem shto bessarabia eto rumanskaia ceasti.
Chestiile astea ma irita si ma nemultumesc profund, Vitalie, ca cineva ne ia de prosti si ce e mai gav, noi chiar suntem prosti, adica le confirmam din prin presupozitia. eu vreau o Rusie sincera, afectuoasa (stiu ca cer imposibilul). asa se explica de ce ii apreciez pe Platonov, Zamiatin, Grossman, Salamov cu ale sae povestiti din Kolima.
Romania si-a limpezit istoria, chiar daca se mai aud voci protocroniste, nationaliste, legionare. Istoria oficiala e ok, cea scrisa de Rusia, nu.
imi cer scuze pentru lungimea (nepotrivita poate) a mesajului și pentru ca m-am indepartat de la subiectul initial.
“impunerea”, “bine zis”,
@talex, memoriile colective sunt in principiu selective. Ele nu-s altfel si incluziunile/extinderile reprezinta un proces dureros. Rusii nu detin vreun monopol in privinta aducerilor aminte selective. Francezii inca nu si-au cerut scuze de la Algerieni pentru atrocitatile comise pe durata colonizarii si a razboiului, genocidul armean inca tensioneaza relatiile dintre Turcia si Armenia si turcii nu-si ”amintesc de el”. Ce mai, in tarile romanesti negationismul nu e pasare rara: il practica atat nebuni evidenti precum CV Tudor dar si insi aparent teferi precum Dan Sova sau, dincoace de Prut, Anatol Petrencu sau biserica ortodoxa. Ultima prefera sa nu-si aminteasca ca i-a avut drept robi pe tigani/romi. Si tot asa. Amintirile colective sunt dublate de obicei de uitari colective. La fel de selective. Rusia e, in acest sens, un stat normal. Unul in care oficialii isi amintesc niste lucruri – nu poti nega insa ca si acolo au loc transformari radicale. ”Albii” sunt reabilitati incetul cu incetul, tarul a fost canonizat si inmormantat cu onoruri. Pe de alta parte, apar carti, investigatii si filme ce interogheaza critic adevarul oficial. E un proces in desfasurare. Unul ca multe altele.
Avem si noi scheletele noastre. sa ne amintim ca am amenintat gagauzii cu bataia, bunaoara, la inceputul anilor 90. Ca chiar am facut niste marsuri incolo.
de acord, insa e vorba de cantitatea adevarului omis, iarasi un contraexemplu, Franta si Germania, isi scriu istoria impreuna. in cazul Rusiei, chiar si reabilitarea albilor, a tarului Nicolae servesc unei noi ideologii putiniste. condamnand isi legitimeaza un nou discurs politic. sunt de acord cu tine ca nu putem generaliza si ca apar si in rusia voci rationale. dar ce se intampla cand devin prea sonore – anna politkovskaia. in raport cu celelalte state Rusia e un stat mai putin normal, la o analiza mai atenta nici o comparatie nu rezista. doar in Rusia distopia a fost dusa aproape pana la desavarsire (si Germania nazista, bineinteles.
@talex, cum determini ”cantitatea adevarului omis”? Il evaluam la cel total? pe ala cum il stim? eu repet: din punctul de vedere al manipularii memoriei istorice Rusia e un stat mai mult sau mai putin normal. Adica un stat ce alege din istorie doar bucatile ce-i convin si le arunca pe celelalte. E adevarat ca exista diferente: discutiile privind trecutul sunt mai democratice in Franta si mai inchise in Rusia. Dar Franta are, cum am mai zis, destule tabu-uri. Cred ca ceea ce ne deranjeaza in cazul Rusiei e ca ”uitatii” suntem noi. Ca in memoria colectiva rusa nu incape tratamentul nedrept ce ne-a fost aplicat. Aceasta subiectivitate a noastra face Rusia un caz oarecum exceptional si aparte.
Dar cum ziceam mai sus, noi uitam la fel. De evrei. Si ma refer nu doar la Holocaust ca atare ci la anti-semitism, la modul general. Pentru ca anti-semitismul inseamna si restrictii pentru evrei de la cetatenia romaneasca. Si daca am discuta pe indelete ar trebui sa re-evaluam profilul moral al unor personalitati precum: Octavian Goga sau Bogdan Petriceicu-Hasdeu.
Uitam si pe romi. Uitam o multime de alte lucruri.
apropo, intrebare provocatoare: re-interpretarea trecutului in Franta si Germania s-a facut de dragul adevarului istoric sau de dragul unui proiect politic de impacare? Eu inclin spre a doua. Tot din acest motiv cred ca politica istoriei este foarte importanta. Si ca o politica democratica sprijina o istorie democratica iar una autoritara sprijina o istorie autoritara. Ambele insa nu au o treaba cu ”cantitatea adevarului” sau ”obiectivitate”.
Vitalie, are prea putina importanta de dragul cui s-a facut, atat timp cat majoritatea celor implicati, francezi si germani, se declara multumita, iar interpretarea istoriei a impacat ambele tabere.
cum determin cantitatea adevarului? nu sunt lipsit de subiectivism. insa mi se pare simplu. luam subiectul x, comaparam istoriografia, rusa, occidentala (adica fr,gb,gr,sua, can,it,sp) ro, pl si vom constata “cantitativ” modul in care a fost perceput un eveniment istoric.
Un exemplu – luam subiectul Basarabia de pe Wiki, si citim in rusa, fr, en, pl, sp,en, ce constatam? doar articolul in rusa spune (coplesitor) un al lucru, chiar daca exista diferente de nuanta si in celelalte cazuri. e doar un ex.
Daca nici asa nu putem intrezari conturul, liniile de proiectie ale adevarului inseamna ca orice discutie pe teme de istorie devine caduca. eu propun o schema comparativista, cred ca e o solutie.
ma abat de la subiect. ce ma mai deranjeaza? Rusia face din antisemitism si holocaust o chestie exclusiv germana, ei uita de progromurile rusesti de pe la 1905 (sper sa nu gresesc), chiar si exemplu tau cu polonezii care dupa incheirea razboilului “se razbunau” pe evrei e un bun argumnet in acest sens.
I-ai dat ca exemple pe Goga si Hasdeu, eu as zice mai mult Goga decat Hasdeu, dar cum suna astia pe langa Beria, ejov, Kobulov. ajungem iar la cantitate. pe mine ma doare ca Antonescu e un criminal (pana la urma este), dar ma doare si mai mult ca alti criminali mult mai feroce au scapat insidios de condamnarea publica.
@talex, repet indemnul din unul din comentariile anterioare: sa privim la situatia printr-o lupa ce include mai mult decat alb si negru. Deschiderea salutabila si frumoasa a Frantei fata de istoria relatiilor cu Germania e dublata/complementata de o inchidere fata de istoria relatiilor cu coloniile, Algeria in primul rand, dar si Tunisia si Haiti.
partea cu wiki e dificila. In general tind sa n-o creditez cu prea multa incredere. Mai ales in partea subiectelor sensibile. Imi zicea candva un ins ce studia perceptia avortului ca articolul despre avort din wikipedia e in sine o lupta intreaga – este revizuit si re-discutat in permanent. la fel ca cel cu privire la homosexualitate. asa e natura culturii democratice: sa fie discutata. iar contributorii de pe wikipedia nu reflecta punctele oficiale ale tarii lor ci puncte personale.
p.s. pogromul din 1905 e moldovean, nu rusesc. e treaba facuta la Chisinau. cu participanti moldoveni. au jucat si autoritatile tariste un rol dar pana la urma moldovenii au dat cu parul in cap.
Mi-a fost semnalat un articol ”serios” cu o tema si abordare similara, “Civil Wars in the Soviet Union” de Alfred Rieber aparut in Kritika nr.4 (1) winter 2003.
l-am pus aici: https://www.spranceana.com/uploads/2012/12/4.1rieber.pdf