Oct 26 2021

Mitropolia și problema gazelor

Vitalie Sprînceană

Știe cineva dacă Mitropolia Moldovei are o poziție pe problema gazelor?
A zis cumva Mitropolitul că merge la Moscova să îl roage personal pe șeful Gazprom să dea dovadă de niște spirit creștin și să se împartă mai ieftin și mai cu milă din gazul pe care bunul Dumnezeu l-a dat din abundență rușilor dar nu a dat deloc fraților lor întru credință moldoveni?
Că, iarna vine peste toți laolaltă?
Că tot se laudă că e chezășie a prieteniei moldo-ruse, Biserica ar fi fost instituția potrivită să mai atenueze din discuțiile despre ”prețul de piață” (că doar nu vinzi fraților tăi de credință chestii la preț de piață!)
Am căutat pe paginile eparhiilor și tot e tăcere despre gaze.
Eparhiile sînt active dar pe alte teme decît cele despre care îngheață enoriașii.
Eparhia Ungheni se bucură de o diplomă la festivalul ”A ruginit frunza din vii”.
La Bălți Marchel adună semnături…nu pentru gaz, împotriva Convenției de la Istanbul…Asta îl doare pe el.


Oct 26 2021

Nostalgii după KGB…

Vitalie Sprînceană

Întrebare la Radio Erevan:
– Va mai fi nevoie de KGB în anul 2021 pentru a-i intimida pe disidenți, intelectuali, ziariști, activiști civici, alți cetățeni care gîndesc și pun întrebări incomode?
– Nu, pînă atunci ei se vor învăța să se intimideze, să se urmărească, să se denunțe și să se cenzureze reciproc…
Pentru a instaura poliția gîndirii nu e nevoie de dictatori, e suficient un grup de cetățeni ”bine intenționați” și ”patrioți”.
(Autorul postării din captura de imagine este economist la Expert-Grup).


Oct 26 2021

Democrație hipercenzitară în Suedia secolului XIX.

Vitalie Sprînceană
Alegătorii dispunea de un număr de voturi în funcție de nivelul impozitelor plătite, de bunurile și de veniturile lor. În cadrul acelui procent de 20 % de bărbați suficient de bogați ca să poată vota la alegerile pentru Camera inferioară, alegătorii erau repartizați în patruzeci de grupuri, fiecare asociat unei ponderi electorale diferite. Concret, fiecare membru al celui mai puțin bogat grup dispunea de 1 vot, în vreme ce fiecare membru al celui mai bogat grup avea până la 54 voturi.
Un sistem similar se aplica pentru alegerile municipale organizate în Suedia între anii 1862 și 1909, care aveau o particularitate suplimentară, anume faptul că societățile anonime aveau și ele dreptul de a participa la aceste alegeri locale, tot cu număr de voturi care depindea de amploarea impozitelor, a bunurilor și profiturilor.
Totuși, pentru municipalitățile urbane, un singur alegător, persoană fizică sau antrepriză, nu putea să dispună de mai mult de 100 de voturi. În schimb, pentru municipalitățile rurale nu exista nici o restricție de acest esl așa încât, cu ocazia alegerilor municipale din 1871, erau 54 de comune în Suedia unde un singur alegător deținea peste 50 % din voturi. Printre acești dictatori cu legitimitate democratică desăvârșită se număra, de pildă, însuși prim-ministru, contele Arvid Posse, care, în anii 1880, dispunea el singur de majoritatea voturilor din comuna sa de reședință, unde familia sa deținea un vast domeniu funciar.”
(Thomas Piketty, Capital și Ideologie, pp.205-206).
În cam un veac Suedia s-a transformat, din una din cele mai inegale societăți politice din Europa în una din cele mai egale.


Oct 25 2021

Mansardele care ard…și problema locativă în municipiul Chișinău

Vitalie Sprînceană
Primarul general al capitalei, Ion Ceban a propus azi, ca ”fiecare familie din cele 20 care au avut de suferit în urma incendiului mansardelor din strada Pelivan va primi suma investită la procurarea apartamentului, în conformitate cu contractul.” Adică, locuitorii municipiului vor plăti, din buzunarul public, daunele cauzate de incendiu.
Lumea a dezbătut azi dacă e corect să achităm din bani publici pierderi private, dacă nu cumva oamenii care s-au mutat în construcții de lemn și rîzînă au și ei o vină ori dacă generozitatea primarului are și altă explicație decît campania de PR pentru a se constitui în principalul opozant al puterii și a arunca o provocare autorităților naționale…
Toate discuțiile – despre ”corectitudine”, despre ”vină” ori despre ”politică” sînt importante, dar ele trebuie integrate într-o altă discuție, mai generală și mai mare, pe care autoritățile o evită – discuțiile despre problema locativă în municipiul Chișinău.
După prăbușirea URSS – în cadrul căruia fiecare putea spera că va fi asigurat cu un fel de spațiu locativ în funcție de necesități și fără legătură cu starea lui materială – statul a lăsat problema locativă pe seama pieței ”libere”.
Cetățenii (cu excepția unor grupuri care au continuat să trăiască ”în socialism” și să se bucure de locuințe subsidiate – judecători, procurori etc) au fost forțați să își rezolve problema fundamentală a dreptului la locuință prin intermediul pieței, și fără participarea statului.
Piața a făcut ce a știut ea mai bine – a crescut prețurile (sub impactul unei cereri, întîi reale, apoi speculative) și a făcut locuințele inaccesibile pentru mii de orășeni.
În lipsa unor programe publice locative (cum are fiecare țară care se respectă) ce ar oferi locuințe subsidiate, locuințe sociale, ajutor pentru plata chiriei – orășenii trebuie să scoată din buzunarul propriu pentru fiecare metru pătrat de locuință pe care îl închiriază ori îl cumpără.
În unele familii, pentru plata chiriei se duc pînă la jumătate de cheltuielile disponibile (iar uneori și mai mult) și asta ar fi fost oriunde un strigăt de alarmă, nu și în Chișinău, unde soluția prețurilor exagerate la spațiu locativ a fost… creșterea și mai mare a prețurilor.
Pentru familiile ce nu-și pot permite să trimită un membru ”în diaspora” să trimită bani pentru apartament, piața a propus, mecanismul mansardelor (în ”colaborare” cu autoritățile locale dornice să facă un ban dintr-o schemă și să arate ”că lucrează”). Esența programului era că primăria garanta 100 % la credite imobiliare în cadrul unui program municipal. Programul se referea și la locuințe în blocuri noi, dar cea mai populară componentă a acestuia se referea la construcția de mansarde – deasupra etajului superior al unor blocuri locative au fost înălțate mansarde. Pentru că criteriul principal a fost prețul – cumpărătorii făceau parte din categorii ce nu puteau plăti prețul de piață – și pentru că controlul calității a fost inexistent, companiile de construcție implicate în programul mansardelor au redus din costul și calitatea materialelor de construcție și astfel s-a ajuns la utilizarea masivă a plasticului și lemnului…Pe lîngă asta companiile au sacrificat din izolarea termică, din lucrări inginerești și rețele.
Dar oamenii care trăiesc pe salariul mediu pe economie nu-și puteau permite altceva și erau bucuroși că au un colț al lor, fie și din lemn și rîzînă. Era cel mai ieftin, oricum.
La doar cîțiva ani de la inaugurarea mansardelor acestea au început să ardă. Pe Albișoara. La Botanica pe Independenței. La Buiucani pe strada Sucevița. Acum pe strada Pelivan.
Și vor mai arde probabil – nu e greu de presupus că într-o locuință volatilă, construită din materiale inflamabile – orice scînteie, scurt-circuit, muc de țigară nestins poate provoca un incendiu.
Asemenea situații ar trebui să fie prilej de reflecție. Și acțiune.
Municipalitatea trebuie să dezvolte o politică în domeniul locuințelor sociale și să ajute diversele grupuri care au dificultate în a-și procura o locuință proprie. Se poate învăța de la experiențele din Austria, din Franța (unde 16 % din locuințe sînt locuințe sociale), din Germania, din Suedia și zeci de alte țări. Locuințele sociale ar fi o soluție de durată – investind niște bani, nu mari, municipalitatea cîștigă pe termen lung.
Problema locativă nu poate și nu trebuie lăsată doar pe seama pieței. Pînă la o limită, locuința nu este un bun de lux ori un capriciu, de care te poți lipsi. E o necesitate fundamentală.


Oct 19 2021

Despre unii morți doar de rău…Collin Powel

Vitalie Sprînceană
Despre unii morti doar de rau…
Collin Powel a decedat ieri.
Fostul secretar de stat al SUA e una din figurile cele mai toxice ale administrației Bush…
In 2003, Powel mințea o lume întreagă, fluturînd la o sesiune ONU aceasta fiola care ar fi continut antrax produs in Irak si care ar fi fost, in opinia sa, proba ca Irakul detine capacitati de productie a armelor de distrugere in masa si ca Saddam mai pregatea pe ascuns arme nucleare.
18 ani mai tîrziu, cîteva sute de mii de morți și niște trilioane de dolari cheltuiți, războiul din Irak e departe de a se fi sfîrșit…
Evident, armele de distrugere în masă nu au mai fost găsite, că nu erau.


Oct 18 2021

Convenția de la Istanbul și fantomele ei…

Vitalie Sprînceană
Mitropolitul Vladimir a scris o postare-avertizare pe pagina Mitropoliei în care se arată indignat de mai multe decizii ale guvernării: cea de a transforma furtul miliardului în datorie publică (de acum cîțiva ani), cea de a stabili pensia minimă sub nivelul minimului de existență și nu măcar la nivelul salariului mediu, cea de a nu rezolva încă problema gazelor naturale în ajun de iarnă, cea de a aresta procurorul general al țării pe motive inventate, cea de a consolida verticala puterii în stat, cea de a continua cheltuirea a sute de milioane de lei pentru construcția Arenei Chișinău.
Mitropolitul a declarat tranșant; ”este cu totul inadmisibilă promovarea și adoptarea unor legi ce ar contrazice istoria, credința ortodoxă, cultura și moralitatea, dar și tradițiile poporului nostru.”
O indignare legitimă, evident, și binevenită…
Glumesc.
Nu interesează pe mitropolitul-limuzină nimic din toate astea. Principalul bărbat în rochie a țării doar și-a exprimat un fel de mînie că Parlamentul a adoptat, între altele, o lege care protejează femeile de ”sfînta bătaie” pe care partenerii lor se credeau ”în drept” s-o aplice.
Mitropolitul, și nici biserica pe care o păstorește nu au probleme cu bătaia pe care o iau regulat femeile din Moldova. Pe ei îi ”doare” nu durerea femeilor, ci faptul că aceasta ar putea, în sfîrșit să se termine…
Tot legat de sperietoarea pe care o tot agită socialiștii, foștii troli democrați și mitropolia în legătură cu Convenția de la Istanbul (pe numele ei complet, Convenția privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice) mă gîndeam că, în anumite circumstanțe aceasta chiar nu ar fi fost necesară sau obligatorie. Și Moldova se putea lipsi de ea.
De exemplu, dacă biserica ortodoxă din Moldova se pronunța hotărît și constant, zi de zi, an de an, prin toate mijloacele și instrumentele împotriva violenței domestice și violenței împotriva femeilor: predici, condamnări morale, luări de atitudine, acțiuni de ajutorare a femeilor victime, mecanisme de mobilizare a comunității împotriva violenței de gen etc.
La fel și ”moraliștii” din Partidul Socialiștilor. Aceștia, pe de o parte sînt suficient de ipocriți să nu-și amintească că în 2019, cînd Kozak le-a dat ordinul să nu voteze cu oligarhul, au semnat în Acordul de Coaliție cu Acum și promisiunea de a ratifica Convenția. Dar memoria le e scurtă. Mai scurtă decît deputăția lui Igor Dodon.
Pe de altă parte, dacă în loc să tot poarte horugviile cu ”valori tradiționale” și să tolereze tacit violența față de femei, socialiștii ar fi consolidat și multiplicat instrumentele prin care statul și instituțiile sale protejează femeile de violență, luptă împotriva cauzelor structurale ale acesteia, are grijă ca violența de gen să fie pedepsită probabil semnificația și utilitatea Convenției nu era atît de mare…
Și adoptarea ei nu era atît de imperioasă.
Mă rog, știm cu ce s-au ocupat atît Mitropolia cît și partidul ”valorilor tradiționale” – au strîns rublă și dividente politice pentru zile mai rele.


Sep 29 2021

FC Sheriff, apartenențele, teritoriul…și fotbalul

Vitalie Sprînceană
Dacă tot vorbește azi toată lumea despre fotbal…hai să folosim această temă ca o platformă mai largă pentru o discuție despre sport și lumea în care trăim. (Separatismul e o chestie secundară aici).
Lumea care comentează indignată că ”FC Sheriff nu reprezintă Moldova” are dreptate. În sensul direct, de drepturi de proprietate (a imaginii, companiei care deține clubul) echipa aparține oligarhului Gușan (care își are ca loc de muncă ”Transnistria” după cum oligarhii moldoveni își au locul de muncă ”în Moldova”). Dar exact în acest sens, FC Sheriff nu aparține nici Transnistriei și nici Tiraspolului.
Dacă vremurile s-ar schimba (de exemplu corporația Sheriff ar falimenta ori Gușan s-ar apuca să scoată petrol în Irak) echipa s-ar muta fără probleme, chiar păstrîndu-și numele. Ca să dau un exemplu: Shakhtar Donețk (echipa din aceeași grupă a Ligii Campionilor) nu joacă de ani buni în Donețk (ba la Lvov, ba la Harkov, ba în Kiev) și nu prea are treabă directă cu acel oraș, dar tot e oficial ”Shakhtar Donețk” din rațiuni ce țin de imagine și de istorie, nu de teritoriu. Ca să imaginez un scenariu (im)posibil: Sheriff se poate muta și Bagram sau Jakarta și tot Sheriff Tiraspol să rămînă.
Aceeași lume care zice că ”FC Sheriff nu reprezintă Moldova” ori nu îi reprezintă pe ei ca moldoveni nu au dreptate în egală măsură. Formal echipa joacă în campionatul Moldovei și a participat din cota Moldovei în Liga Campionilor deci pentru birocrații de la UEFA și FIFA (două printre cele mai corupte organizații) echipa e moldovenească. Pe hîrtie.
(Cei care zic că această participare în Liga Campionilor nu ajută fotbalul moldovenesc tot nu sînt sinceri pînă la capăt: dacă Sheriff face un scor bun, va crește coeficientul Moldovei în clasamentele UEFA și în anii viitori mai multe echipe moldovenești vor putea participa în cupele europene și vor avea și anumite privilegii – de exemplu calificare directă în rundele 2, 3 sau chiar în faza grupelor).
Mai e însă și un alt aspect al apartenenței și identificării fanilor cu Sheriff, și a Sheriff-ului cu Moldova despre care trebuie să vorbim.
În realitatea noastră curentă, multe dintre apartenențele și afinitățile pe care le avem de cele mai multe ori nu sînt prestabilite, ci alese.
Oamenii, mai ales cînd e vorba de echipe de fotbal, sau de autori preferați, sau de branduri de îmbrăcăminte ori tehnică și le cam aleg. Și dacă ai tot dreptul să te ”identifici” cu Apple, Iphone, Puma, Nike sau FC Liverpool și ele ajung să reprezinte în mod arbitrar pentru tine diverse chestii – eleganța (Apple), succesul (Iphone), tradiția (FC Liverpool) atunci nu prea ai argumente să zici că oamenii nu se pot identifica cu FC Sheriff și nici că FC Sheriff nu te reprezintă.
Pentru că reprezentările și asocierile astea între branduri, oameni și țări sînt egal de arbitrare. Și dacă, dintr-un colț de Telenești, Sîngerei sau Cimișlia te identifici cu FC Barcelona (și zici că ea te reprezintă), ori cu Juventus sau Manchester United, exact la fel te poți identifica cu (și să fii reprezentat de) Sheriff sau FC Astana… Dacă vrem să introducem o riglă morală (și o facem) hai să fim corecți. Boicotăm Sheriff că e echipa separatistă? Lăudabilă poziție. Dar hai, din aceeași poziție morală, să boicotăm Apple și producția lor pentru că poluează mediul și exploatează muncitori și hrănește crima organizată și dictaturi în diverse colțuri ale lumii.
Pozițiile morale îs așa: ori îs coerente și pînă la capăt, ori îs parțiale și ipocrite.
O altă discuție, la fel de interesantă este cea despre relația dintre fotbal și teritoriu.
E o iluzie să crezi că teritoriul contează în fotbalul de club.
Lumea care vorbește despre Sheriff că ar reprezenta Transnistria și Tiraspolul (și nu Moldova și Chișinăul) nu prea a văzut componența echipelor pe teren ca să vadă că, bunăoară, nici un jucător al echipei din Tiraspol nu era nu doar transnistrean, ci nici măcar moldoveni. Greci, luxembrughezi, uzbeci, bosniaci etc – asta era echipa transnistreană. Nici madrilenii nu erau tocmai ”madrileni” (ei au avut doar doi jucători spanioli în teren) și cam asta e toată realitatea fotbalului din Liga Campionilor. Echipele astea reprezintă doar banii oligarhului/patronului care bagă banii.
Echipele mari, alea care joacă în Liga Campionilor și-au pierdut demult legătura atît cu țările în care activează cît și, dar mai ales, cu orașele în care au apărut și de care și-au legat istoria.
Cîți parizieni sînt la PSG? Ori francezi în genere? Cîți jucători originari din Liverpool are echipa FC Liverpool? Cîți jucători londonezi are Chelsea Londra, ultima cîștigătoare a Ligii Campionilor? E deja fapt curent ca echipele în Anglia să iasă pe teren fără nici un jucător englez.
Dacă jucau doar cu jucători locali (cum e fantasma din capul celor care critică pe FC Sheriff) echipe precum FC Liverpool sau Real Madrid nu pupau Liga Campionilor. Poate FC Barcelona ar fi o mică excepție deoarece perioada de glorie a echipei a cuprins o generație fenomenală crescută la pepiniera din La Masia, dar și aia a fost excepție. Mai e si Atletico Bilbao care joacă bine doar cu jucători basci și ăsta tot e un model interesant. Dar Atletico Bilbao nu prea cîștigă Liga Campionilor.
În epoca fotbalului comercial globalizat, echipele, inclusiv cele pretins locale, nu-s decît circuri globale comerciale ambulante, legate de orașe întîmplător, dar legate mai tare și mai strîns de tot felul de fluxuri de bani murdari, semi-murdari și mai ”curăței” din petrol, contrabandă, fonduri de investiții, bănci, automobile, case de pariuri etc.
Localul, teritoriul e doar un pretext, o notă de subsol adăugată la imaginea echipei, un fundal sau o culoare frumoasă peste niște bani murdari.
Deteritorializarea jocului e vizibilă în faptul că majoritatea marilor echipe iau mai mulți bani din vînzarea tricorilor în alte părți ale lumii, sau din drepturi de televiziune pentru retransmisiunea meciurilor decît din vînzarea de bilete la meciuri pentru fanii locali.
Și direcția în care evoluează lumea fotbalistică e tot spre deteritorializare. Unica legătură ce încă nu poate fi ruptă e cea cu banii (și ea e mai problematică).
După cum s-a văzut în scandalul cu Super Liga europeană, cluburile și proprietarii lor sînt demult gata să se lepede de corsetul ”teritorial” și să joace într-un format în care echipe ce nu reprezintă decît bani să joace pentru a aduce alți bani. Dacă era o posibilitate să facă Super Liga Europeană pe Lună, Abramovich, Perez și ceilalți o făceau.
Există fotbal local? Evident, dar ăsta nu apare la televizor și cu atît mai mult în Liga Campionilor. Cei care vor fotbal local să meargă în campionatul regional și cel de amatori, acolo echipe din diverse sate și orășele se luptă între ele pe terenuri cu gropi și buruieni, pe care în timpul liber pasc oile și vacile. Și asta nu e rău. E genul de fotbal care a dispărut din cauza invaziei fotbalului ca spectacol, pompat cu bani ca să scoată și mai mulți bani.