blog implicat

Contrar părerii comune, deci, socialismul nu a eliminat sfera privată; el a distrus sfera publică – ca ideal, nu ca instituție. El a transformat sfera publică într-un ”celălalt” străin într-o măsură atît de mare încât  o nouă sferă publică a apărut după 1989 ca o reacție împotriva ”publicului” per se. Socialismul și-a construit, astfel, propriul cal troian ce nu doar că a i-adus sfârșitul dar a și speriat  generațiile ce au trăit pe durata lui împotriva oricărei ideologii ce propovăduiește binele  comun așa încât abilitatea lor de a crea o alternativă viabilă, fie ea democrație sau altceva, a fost serios compromisă. Mai încolo, socialismul a propulsat o întreagă armată, o veritabilă coloană a cincea, de nihiliști publici și entuziaști privați în lumea de după 1989. (…) Prin asediile asupra privatului, prin exagerarea sferei publice, prin crearea unor ziduri brutale între aceste domenii, socialismul a aranjat scena pentru o lume în care zidurile brutale persistă, dar în care deja sfera publică e sub asediu. (Sonia Hirt în Iron Curtains: Gates, Suburbs and Privatization of Space in the Post-socialist City, 2012, p.22)

* * * *

Ziarul Liberation publică, în ediția de week-end, 14-15 septembrie, un dosar despre criza economică și despre creativitatea comunităților în privința căilor de supraviețuire a efectelor acesteia. Concluzia dosarului: trebuie să ne reamintim de socialitate, de facerea lucrurilor în comun și de valoarea economică a unor bunuri culturale precum cooperarea și solidaritatea.

* * * *

Kiril Medvedev scrie, în numărul  82 (iulie-august) al revistei  The New Left Review un articol în care trece în revistă poezia politică rusă contemporană. Așa l-am re-descoperit pe Vadim Lungul, poet moldovean de limbă rusă, activist și om implicat.

via Slavoj Zizek (The Year of Dreaming Dangerously, Verso:2012), despre revoltele ce zguduie acum Turcia, Brazilia, Bulgaria, Grecia și alte țări (și retrospectiv Occupy Wall Street și Primăvara Arabă):

Protestele de azi sînt de foarte multe ori revolte ale ”burgheziei salariate” și sînt motivate de frica acesteia de a-și pierde privilegiile. Acestea nu sînt proteste ale proletarilor ci proteste ale celor cărora le e frică să fie reduși la statutul de proletari. De aceea nu vedem în grupurile de protest inși cu locuri de muncă precare (din industria textilă, bunăoară) ci mai ales grupuri privilegiate de muncitori ce au un job garantat – serviciu public, învățători, angajați în transporturi. Protestele studențești ar trebui interpretate în aceeași cheie – motivația lor principală e teama că educația nu le va mai garanta surplusul la salariu în viața de mai tîrziu.
Întrebarea pe care ar trebui s-o adresăm de fiecare dată: în ce măsură reușesc, aceste proteste, să mobilizeze muncitorii săraci, precariatul și țăranii? (pp.11-12) 

 Al Doilea Război Mondial. Memorie și istorie în Estul și Vestul Europei. Chișinău. Editura Cartier 2012.

Zicea Vasile Ernu azi pe o rețea de socializare că ziua de ieri, 9 mai, a avut prea multă emoție și prea puțină rațiune. Avea doar parțial dreptate: ieri am văzut prea puțină rațiune în polemicile și discuțiile prilejuite de semnificațiile Victoriei, Europei și Reconcilierii.

Cealaltă parte a adevărului este că au lipsit și emoțiile bune: sensibilitatea pentru lucrurile venerate de ceilalți, respectul pentru dreptul lor de a-și spune o părere chiar dacă nu suntem de acord cu ea, tactul de a spune lucruri neplăcute fără a ofensa, curajul de a-ți asuma întregul adevăr și nu doar bucățile ce-ți convin…

Am impresia că avem prea multe amvoane din care tot felul de pseudo-preoți țin predici despre cum ”adevărul istoric” e de partea lor și despre cum cei care nu-s de acord cu ei se găsesc în rătăcire (mă refer la nătîngii din ambele tabere).

Cred că avem nevoie de spații mai orizontale decît amvoanele, așa încît să avem cel puțin dreptul la contra-argument și la îndoială.

Mai cred că discuțiile despre istorie ar trebui lăsate deschise întotdeauna, chiar și atunci cînd certitudinea pare sigură. Cu atît mai mult acolo unde certitudinea e imposibilă.

Cărțile bune pot fi acele spații orizontale în care am putea discuta diferențele.

Nu exagerez, sper, cînd zic că volumul Al Doilea Război Mondial. Memorie și istorie în Estul și Vestul Europei (Cartier, 2012) e o asemenea carte bună și ”orizontală”, în sensul că nu emite adevăruri finale ci din contra, are grijă deopotrivă să scoată valul tăcerii de pe lucruri uitate și să interogheze lucrurile cele mai familiare pentru a găsi aspecte incomode.

Noutatea volumului stă, întîi de toate, în polifonia sa – articolele lasă mai multe glasuri să vorbească: vocile personale și emoționale ale supraviețuitorilor, vocile rigide ale documentelor de arhivă, dar și vocile flexibile și oportuniste ale politicienilor ce iau decizii în privința politicilor memoriei.

Personal m-am bucurat să aud vocile supraviețuitorilor pentru că documentele și politicienii au mai vorbit și vor mai vorbi cu alte ocazii. Dintre toate sursele istorice doar supraviețuitorii sînt efemeri.

Aș evidenția în primul rînd contribuția Dianei Dumitru Vecini în vremuri de restriște: Atitudini față de evrei în Basarabia și Transnistria în 1941–1944 (pp.44-74). E un articol pe care l-am așteptat mult și pe care-l consider excepțional din mai multe puncte de vedere: reprezintă un act de curaj personal și conectează istoriografia locală la polemicile curente din Europa și America.

Sursa de inspirație e desigur Jan T. Gross (despre unele cărți ale sale am scris și pe acest blog), cel care a răvășit, prin cele cîteva cărți ale sale, polemica istorică în Polonia și a contribuit decisiv la demolarea unor mituri naționale poloneze.

Pe scurt Gross cercetează arhivele, adună mărturiile localnicilor și supraviețuitorilor și găsește că polonezii au participat în mod voluntar și nesiliți de nimeni la exterminarea evreilor atît pe durata ocupației germane cît și după sfîrșitul războiului. Recent, într-o altă carte Gross demonstrează că populația băștinașă a avut de profitat economic de pe urma pogromurilor evreiești și a existenței lagărelor de concentrare.

Nu-i greu de văzut de ce cărțile lui Jan Gross au stîrnit polemici furioase în Polonia și în afara ei. Efectul cel mai mare era dizolvarea mitului fondator al Poloniei în calitate exclusivă de țară-victimă a războiului și a terorii. Gross adaugă nuanțe tabloului și arată că polonezii au co-participat, în anumite limite, la realizarea Holocaustului.

Revenind la articolul Dianei Dumitru, autoarea face exact același lucru – sapă dincolo de marile ideologeme (unitatea poporului sovietic, rezistența generală în fața inamicului, moldovenii ca victime ale celor două regimuri totalitare) și sondează terenul microscopic al interacțiunilor între oamenii reali în situații concrete.

Avantajul evident al acestei abordări este că scoate confruntarea din sfera abstractă a conflictului ideologic și-i dă o față (in)umană. În istoria povestită de Diana Dumitru victimele, la fel ca și călăii, au nume concrete, trăiesc cot la cot în locuri concrete, și-au fost vecini de zeci de ani, se văd pe durata războiului și, dacă au noroc, și după război.

E o istorie problematică și dureroasă, pentru că de cele mai multe ori e istoria unui eșec – cel al relațiilor inter-personale colonizate și exploatate de imperativele ideologice sau stereotipurile religioase.

Cercetătorul o spune din capul locului, băștinașii, adică moldovenii, știau despre deportarea evreilor și despre exterminarea lor. Deci nu aveau în nici un sens scuza ignoranței.

Un supraviețuitor, Michael Zilbering, povestește că vecinii săi, aceeași moldoveni cu care au co-existat vreme îndelungată, „au luat topoare, furci, bare de metal și au mers să omoare și să jefuiască evrei” (p.48).

Altă supraviețuitoare, Evghenia Sherman din Lipcani își amintește: „Cînd a izbucnit războiul, moldovenii imediat au ars casa noastră. Ei erau acei care i-au ajutat pe nemți, ei au ars case și oameni… Moldovenii erau mai răi ca SS…” (p.49)

Cîțiva moldoveni au violat femei de origine evreiască; alți moldoveni cumpărau evrei mai bine îmbrăcați și-i jefuiau de lucruri și haine, după care-i omorau; tot moldoveni băteau evreii din convoiul ce mergea spre Transnistria; țărani basarabeni se deplasau în masă, cu căruțele spre Florești, Edineț, Călărași și alte orașe cu populație evreiască unde cotrobăiau prin casele evreilor deportați și-și însușeau mobilă, covoare, perne – scenele par rupte din alte vremuri și ele în nici un caz nu fac parte din repertoriul de povești cu care nu auto-jelim pe 9 mai, 28 iunie sau în alte zile.

 Ele totuși s-au întîmplat printre noi, cu participarea voluntară a strămoșilor noștri, unii probabil încă în viață.

Asta nu înseamnă, în nici un caz, și autorul are grijă să menționeze acest fapt, că moldovenii basarabeni ar fi fost cu toții călăi ori că ar fi în mod intrinsec răi.

Însă pînă la urmă, așa cum zic rezultatele unor faimoase experimente psihologice, răul cel mare e comis de oameni normali.

Articolul pomenește și exemple în care, spre cinstea noastră, băștinașii au salvat evreii și i-au ajutat să supraviețuiască chiar și în condiții de lagăr și cu riscul de a fi pedepsiți ei înșiși.

Întrebarea: Cum e cu putință un rău atît de mare? rămîne totuși deschisă chiar dacă luăm în calcul faptul că contextul politic național al anilor 30 a favorizat și chiar stimulat anti-semitismul ori faptul că o bună parte a pogromurilor anti-evreiești a fost organizată pe față sau pe ascuns de către autoritățile statului.

Justificările generale și invocarea contextului nu țin drept argument plauzibil: constrîngerile au fost aceleași pentru toți dar doar unii au pășit dincolo de linia ce desparte în mod hotărît răul de bine.

Eu sper mult ca această contribuție a Dianei să pornească un proces de revizuire a unor mituri naționale (asta ne-ar ajuta să depășim și capcanele dihotomice Noi cei buni vs Ei cei răi).

Cred că Diana a făcut cel puțin două lucruri grozave:

–          a reușit să dilueze pe Noi (cei întotdeauna buni, eterne victime ale unor conjuncturi externe) și să adauge cîte puțin din acest Noi atît la victime cît și la călăi. E dureros, dar avem și multe motive de gîndire.

–          ne-a forțat să medităm la imensa cantitate de rău și ură ce se ascunde în relațiile noastre inter-personale și inter-etnice și care ar putea, în anumite condiții, să explodeze, așa cum a explodat pe durata războiului, așa cum a explodat pe 8-9 aprilie 2009 în comisariatele de poliție. Aici iar avem mult de gîndit…

Altă voce a supraviețuitorilor poate fi auzită la lectura contribuției Sandei și Igor Șarov, care investighează memoria deportărilor din 1941 și 1949.

În baza mărturiilor supraviețuitorilor deportărilor autorii găsesc că memoria construită și reconstruită permanent a deportărilor gravitează în jurul unor repere precum starea de permanentă  frică, presiune și psihoză colectivă, ameninţări, intimidări, arestări, maltratări (p.200). Un fapt remarcabil, atît memoria deportărilor cît și semnificațiile și justificările post-factum nu sunt unice sau omogene. Din contra, ele sunt conflict，duale și uneori chiar antagonice așa încît nu e greu uneori să-i vedem pe foștii deportați pe poziții adverse. Pe de o parte unii deportați vor purta veșnic dușmănie regimului comunist pentru că le-a distrus viața, pe de altă parte, alți deportați (cum e cazul lui Mina D. povestit la paginile 215-216) se re-integrează cu succes în societatea sovietică și ajung chiar să ocupe funcții de conducere în partid. Ultimii sunt nevoiți să construiască sofisticate discursuri justificatoare ale violenței a cărei victime nevinovate au fost.

Semn că memoria personală deopotrivă cu cea colectivă sînt sensibile la schimbare și, dacă mai trebuie de demonstrat,  nu fac copii fidele realității istorice ci adaptări la zi.

Cele cîteva contribuțiile externe ale volumului reușesc să contextualizeze volumul și să integreze cazul moldovenesc în mai largul cadru european.

Astfel Mark Sandle relatează că în Marea Britanie memoria războiului e re-construită în mod constant pentru a putea fi actualizată în funcție de cerințele zilei de azi.

Jutta Scherrer găsește un lucru similar în politicile memoriei în Franța și Germania – trecutul e încă un loc în care se poartă bătălii dure cu mize simbolice excepționale. Nici în una din țări, sugerează cercetătoarea, războiul nu e memorizat ”așa cum a fost” și e constant trecut prin grile care lasă unele subiecte afară (vina colectivă a nemților de rînd, colaboraționismul francezilor, aventurile coloniale).

În fine, Tatiana Jurjenko investighează fenomenul naționalizării și confesionalizării memoriei războiului în Rusia actuală și găsește că procesele politice curente în Ucraina afectează mult memoria războiului în orașul Harkiv.

Celelalte contribuții sunt trecute în revistă și analizate în prefața remarcabilă semnată de Andrei Cușco.

…Aș dori să recomand cartea aceasta politicienilor chiar dacă știu că majoritatea din ei nu citesc – ei ”cunosc” a priori adevărurile istorice. Și pe activiștii din multele tabere naționaliste și internaționaliste i-aș pune s-o citească, chiar dacă știu că nici ei nu prea au încredere în cărți: ei cred că lucrurile ce nu coincid cu părerea lor sunt neapărat falsuri sau manipulări.

Cea mai proastă soartă pentru această carte ar fi să fie citită doar de istorici (chiar dacă unora din ei le e recomandată cu insistență!).

Jan Tomasz Gross “The Golden Harvest”

E o carte construită în jurul unei imagini din Polonia anilor 40: cea a unor muncitori în mijlocul unei zile de trudă.

Poza nu s-ar fi evidențiat prin nimic special dacă obiectul muncii nu ar fi fost atît de macabru – oamenii aceștia cu hîrleț în mînă, cu șepci și basmale ce-i feresc de razele fierbinți ale soarelui, unii mai bătrîni, alții mai tineri, unii cu strai neîngrijit și ceilalți în uniforme, câțiva din ei privesc țintă obiectivul – probabil le pasă cum vor arăta în poză, alți cîțiva par să discute lejer, deci, toți acești oameni au în fața lor o grămadă de cranii și oase. Sînt ale evreilor ce au pierit în lagărul de concentrare de la Treblinka.

Iar muncitorii din poză sapă pămînturile din jurul fostului lagăr pentru a căuta aur și bijuterii.

Imaginea e îngrozitoare pentru că prezintă genocidul ca o normalitate – nimic din privirea sau din mărturiile ulterioare ale ”săpătorilor” nu sugerează că aceștia ar percepe ”munca” lor ca fiind ceva rău sau anormal. Din contra, e o zi obișnuită de vară și niște muncitori obișnuiți au ieșit în cîmp să facă munca dintotdeauna a țăranului – să sape pămîntul.

Pagini alese ale rușinii:

”Scriitoarea Rachela Auerbach a vizitat Treblinka în noiembrie 1945, în calitate de membru al unei delegații oficiale organizate de Comisia Principală pentru Investigarea Crimelor Hitleriste. Ea și-a numit un capitol dintr-o carte despre lagărul de concentrare de la Treblinka pe care a scris-o ”Febra de Aur din Treblinka”. A văzut peste tot oameni cu lopețile. ”Ei sapă, caută, scot oase și părți ale corpului – poate vor găsi ceva, măcar un dinte de aur!” Se găsesc acolo și ostași sovietici ce fac același lucru doar că în mod ”eficient” – aceștia detonează explozibil în locurile în care, după părerea lor, s-ar găsi aur. Bombele crează gropi mari pline de cranii, oase și părți ale corpului, unele din ele încă neputrezite.”  (pp.21-22)

”Satele din apropierea lagărului au prosperat ca rezultat al comerțului dintre gardieni și săteni. Acoperișurile din stuf ale caselor din satele de lîngă Treblinka au fost schimbate cu altele din metal. Întregul sat părea o bucată de Europă prosperă ce s-a mutat peste noapte în Podlasie.” (pp.30-31)

”Jaful evreilor a fost o practică socială curentă mai degrabă decît o activitate criminală sau rezultatul comportamentului deviant al cîtorva indivizi.” (p.77)

”Un raport al rezistenței poloneze trimis la Londra guvernului în exil menționa lipsa de patriotism a evreilor: aceștia nu doreau să se lase jefuiți de polonezi, ci ascundeau lucrurile de preț care ajungeau, în cele din urmă pe mîna nemților. Era un comportament, menționează sursa, nepatriotic. ” (pp.77-78)

Nivelul cel mai înalt și terifiant al depersonalizării – ”identificarea omului cu proprietatea sa.” (p.87) Evreul nu mai e om, ci o pereche de papuci ce pot servi altcuiva, ori un ceas care poate fi vîndut în altă parte. Mai mult, evreii sînt depersonalizați și după moarte de vreme ce mormintele lor nu par să fie protejate de acea lege umană nescrisă a respectului pentru morți. Chiar și după ce a fost ucis, evreul nu reprezintă decît un dinte de aur neglijat probabil de gardieni ori de alți săpători.

Un punct mare pentru Publika și pentru reportajul lor de ieri cu privire la Holocaustul din Republica Moldova.

Psihologii fac majoritatea generalizărilor despre natura umană studiind mai ales societatea noastră care reprezintă doar o parte îngustă și atipică a diversității umane.

O investigație realizată în 2008 în privința subiecților studiați într-o serie de articole din cele mai cunoscute reviste psihologice descoperea că 96 % dintre aceștia proveneau din țările industriale occidentalizate (America de Nord, Europa, Noua Zeelandă și Israel), 68 % proveneau din SUA în mod particular, și aproximativ 80 % erau studenți la psihologie, adică atipici chiar și pentru societățile lor naționale.

Partea cea mai importantă a înțelegerii noastre despre psihologia umană e întemeiată, așa cum observau Joseph Henrich, Steven Heine, și Ara Norenzayan în subiecți ce pot fi descriși de acronimul WEIRD (engl. western, educated, industrialized, rich, democratic), adică studenți ce provin din occident, sunt educați, bogați și trăiesc în sisteme politice democratice. (…)

De aceea, dacă dorim să facem generalizări corecte despre natura umană, ar trebui să lărgim considerabil eșantionul studiat, de la subiecții WEIRD (în temei studenți americani la disciplina psihologie) la întreaga diversitate a lumii societăților tradiționale.

(după Jared Diamond, “The world until yesterday: What Can We Learn from Traditional Societies?“, Viking: 2012)

Am participat azi, așa cum anunțasem anterior, la o lansare de carte: Negru, Istoria unei culori de Michel Pastoureau, tradusă în română de Emilian Galaicu-Păun. Am și vorbit, în chiar două ipostaze: cea de blogger și sociolog.

Din prima postură am zis: Citiți cartea, ea merită.

Din a două am fost ceva mai elaborat. Am găsit că, pentru mine, cartea povestește trei istorii paralele:

– a succesiunii regimurilor de cunoaștere a lumii în Occident.

Într-un anume fel, Pastoureau povestește, pe cazul negrului, istoria căderii culorii în calitate de criteriu esențial al cunoașterii lumii, o evoluție ce se întinde din Evul Mediu și bătăliile centrale pentru semnificațiile culorilor (mai ales la ordinele călugărești) până în epoca modernă când culoarea este marginalizată și înghesuită în categoria percepții/senzații, deci la etapa întâi, cea mai inferioară a cunoașterii. Cea care poate fi înșelătoare, falsă, manipulatoare sau amăgitoare. Cea care este ulterior distilată de intelect și rațiune și transformată în concepte abstracte. Și incolore. Așa-i la Kant.

– a evoluției sistemelor de clasificare și distincție socială. Negrul nu e decât un pretext. Culoarea, zice corect Pastoureau, reprezintă un fapt social iar istoria ei e întâi de toate o istorie socială. Funcția culorii, în orice societate, stă în a ”clasa, marca, proclama, asocia sau contrapune” (p.21). Culoarea neagră, ca orice culoare, marchează granițe și ierarhii. De clasă, de rang, de funcții, de statut și de ierarhie. De rasă și etnie. Negrii din America dar și romii din țările noastre nu doar că sunt negri, dar sunt inferiori de negri. Sub-umani de negri pe alocuri.

– a variației simbolurilor legate de culoarea neagră. Pe alocuri legătura între simbol și lucrul simbolizat e directă: sol-fertilitate, noapte-beznă-moarte, în alte locuri e arbitrară: negru-lenjerie-erotism. La un nivel general, istoria percepției și semnificației culorii negre aduce o dovadă în plus că omul, așa cum zicea Cassirer, e un animal simbolic. Trăim încp cu simboluri, între simboluri, murim și lupătm pentru ele.

E de citit nu doar pentru specialiști ci și pentru toată lumea cu interese în științele sociale, cultură, religie, filosofie.

Au mai fost și niște bâlbe, dar pe alea le omit hoțește.

N-am scris-o eu. Nici măcar nu am tradus-o. A făcut-o excelent Emilian Galaicu-Păun.

Eu doar am citit-o. Și voi vorbi despre lectura mea.