Jan 8 2023

D’ale imperialismului (2). Despre imperialismul moldovenesc intern.

Vitalie Sprînceană

Încheiam textul precedent, despre “imperialismul genetic” cu un îndemn de a lua discuția despre imperialism în serios și de a o purta cu toată sinceritatea și sensibilitatea necesară. 

Aruncam o teză provocatoare – o invitație să ne gîndim la noi nu doar ca victime ale imperialismului ci și ca buni făptuitori ai acestuia. Altfel spus, nu doar că sîntem influențați și afectați de diverse proiecte imperialiste și colonizatoare din zonă ci sîntem și noi, în raport cu alte grupuri subordonate, imperialiști și colonizatori.
Provocarea nu mi-a prea reușit de vreme ce această invitație la discuție a trecut neobservată.

Majoritatea reacțiilor au rămas la discuțiile despre imperialismul rus. Mă rog, el e mai vizibil și e unicul la care e voie de criticat.
(Dinspre stînga am fost criticat că nu am menționat în discuție imperialismul britanic sau cel chinez, dinspre dreapta – că nu m-am referit și la imperialisme istorice – cel otoman, cel sovietic. Dinspre liberali – că nu prea avem motive să calificăm expresii precum ”imperialismul rus se transmite prin laptele matern” ca fiind problematice atîta timp cît ele nu conțin saluturi naziste. Dinspre paleo-conservatorii moldoveniști – că nu am pomenit nimic despre imperialismul românesc). 

O să reiau provocarea. În mod deliberat las la o parte imperialismele externe. Ele sînt importante, fără îndoială, dar despre ele vorbim aproape tot timpul (chiar dacă strîmb – de vreme ce fiecare parte a discuției vede și condamnă doar imperialismul ce nu-i convine).

Cred că e timpul să vorbim și despre imperialismul (sau imperialismele) interne. E o discuție legitimă pe care nu o purtăm aproape niciodată. Pentru că această discuție ne scoate din zona de victime eterne și ne arată într-o oglindă proastă – cea de grup care, prin instituțiile ce le controlează, reproduce și aplică față de alte grupuri aceleași practici colonizatoare și imperialiste pe care nu le tolerăm atunci cînd noi sîntem subiectul lor.

Să dezvolt exemplul pe care l-am dat în textul precedent: populația romă din Moldova. Conform recensămîntului din 2014 numărul romilor din Moldova ar fi în jur de 10 mii. Conform altor studii, făcute ulterior (și mai bine), numărul acestora ar fi de cel puțin 25 mii persoane. În unele orașe ponderea populației rome este considerabilă – la Otaci, bunăoară, aproape jumătate din populația orașului este romă. Cum credeți, cîte școli cu predare romă există în Republica Moldova? Zero. Cîte manuale în limba romă? Zero. Cîți profesori de limbă romă? Zero. În cîte școli se predă istoria romilor? Din informațiile pe care le știu, doar la liceul Mihai Eminescu din orașul Otaci se predă Istoria romilor în clasele primare. În limba rusă.

Discuțiile despre copii romi care nu prea frecventează școala sînt de obicei centrate pe tradițiile comunității, discriminare (reală), dificultăți financiare. Dar aproape niciodată despre faptul că, spre deosebire de copiii care se consideră români sau ruși în Moldova, copiii romi nu pot merge la o școală cu predare în limba romă în care să învețe obiectele în limba lor maternă. Ori măcar să învețe istoria comunității lor.

Legat de comunitatea romă, politicile statului român, sovietic și cel moldovenesc (după 1990) au avut aceeași linii colonizatoare ce au alterat comunitatea romă: integrarea acestora în societatea majoritară, sedentarizarea lor, ruperea legăturilor comunitare prin predarea unei curicule ”național-majoritare”/universaliste, refuzul de a promova politici ale memoriei (recuperarea istoriei romilor), politici ineficiente de discriminare pozitivă etc.
Fiecare entitate statală a dorit să educe din romi buni români, buni cetățeni sovietici, buni moldoveni/români, nu însă și buni romi.

Repet, e vorba de o comunitate ce a fost în robie pînă acum o sută și ceva de ani în urmă (nici unul dintre pretinșii moștenitori ai lui Ștefan și al statalității moldovenești medievale nu se încumetă să își ceară scuze de la comunitatea romă pentru robie, pentru ștergerea sistematică a memoriei, pentru faptul că romii au fost amestecați după placul stăpînilor lor așa încît să nu-și poată transmite memoria colectivă). 

Atitudinea colonizatoare și imperialistă (suplimentată de o mare doză de aroganță) o vedem și în tratamentul aplicat populației rome: privită permanent cu suspiciune (ca fiind încă pre-modernă și sălbatică), judecată cu măsură dublă pentru toate transgresiunile reale și imaginare (localnicii care fac mulți copii sînt de lăudat, romii care au mulți copii sînt de speriat – se plodesc prea mult, localnicii bețivi și hoți – sînt cazuri ”individuale” de jale și milă, romii – dacă unul a furat înseamnă că toți sînt hoți). Corpul romilor, sexul romilor, fiziognomia și aparența romilor, comunitatea, istoria și limba – toate sînt obiecte ale intervenției ”civilizatoare” a entităților statale din Moldova: corpul trebuie curățat, controlat, strunit, civilizat, integrat, normalizat…

Un alt exemplu – găgăuzii din Moldova, care joacă rolul de sperietoare pentru ”unioniști” și ”pro-europeni”. Oare cîte școli cu predare în limba turcă/găgăuză (le luăm ca echivalente) o fi existînd în Moldova (inclusiv în UTA Găgăuzia) cu excepția liceelor private moldo-turcești? Din cîte știu, răspunsul tot e zero.
Acum cîțiva ani ascultam o discuție a unor tineri din Găgăuzia despre starea limbii găgăuze din regiune și despre cum aceasta moare. Cauza principală a decăderii limbii găgăuze era faptul că aceasta nu era dezvoltată nicicum și nu avea nimic mai mult decît un bazin de oralitate. Limba găgăuză, discutau tinerii ăia, nu e dezvoltată în mod curent în sensul unor cărți, ziare și filme care să o păstreze și să o circule, a unor institute care să o adapteze și modernizeze (în felul în care institutele academiilor de știință de la Chișinău și București dezvoltă și modernizează limba română). Elevii din Găgăuzia nu învață geometria sau fizica sau biologia sau geografia în limba găgăuză. Le învață în limba rusă (iar pe urmă, alde naivii din Chișinău se miră de ce găgăuzii ar fi pro-ruși… Pentru că nu pot fi găgăuzi.)
De aia limba găgăuză moare. Și rămîne doar ca limbă folclorică.
Iar autoritățile din Chișinău cer ca toți găgăuzii să vorbească românește – unica, în viziunea lor, limbă legitimă a locului. Ceea ce copiii de la Chișinău au ca drept legitim – să învețe în limba maternă, e un drept refuzat pentru copiii din Găgăuzia.
Găgăuzii sînt, în imaginarul local, niște ”oaspeți” care au venit temporar și care, chiar dacă trăiesc de sute de ani pe aceste meleaguri, sînt încă ”străini”, adică agenții altora. Și sînt tratați ca atare…
Ca să trag o concluzie preliminară – imperialismul, înțeles ca un set de politici prin care o țară sau un grup (etnic, de exemplu) își impune propria cultură, limbă, relații economice care o favorizează, o politică externă favorabilă reprezintă o grilă fertilă atît pentru a analiza relațiile dintre state (teoria clasică a imperialismului) cît și în interiorul statelor. Or, politicile pe care unele grupuri etnice hegemonice în anumite țări le impun față de grupuri etnice sau sociale subalterne pot fi uneori calificate ca fiind imerialiste.
În interviul Anastasiei Danilova, de la care a pornit primul text, era vorba de relația etniei majoritare ruse cu etnia ciuvașă în cadrul Federației Ruse. S-a scris mult despre politicile statului francez față de identitățile lingvistice și etnice regionale – occitani, provansali, bretoni. Despre politicile statului spaniol (castilian) față de basci și catalani. Trebuie să scriem și despre moldoveni/români din Moldova și alte grupuri (romi, găgăuzi, bulgari, evrei, credincioși de alte religii decît cea ortodoxă).