Aug 6 2015

Svetlana Boym (1966-2015)

Vitalie Sprînceană

Citesc pe profile-ul de facebook al antropologului Serghei Ușakin (Serguei A. Oushakine) că a murit Svetlana Boym, critic literar și slavist redutabil, care preda în ultima vreme Literaturi Slave și Comparate la Harvard).
I-am citit două cărți: Common Places: Mythologies of Everyday Life in Russia (1995) și The Future of Nostalgia (2002).

Alte legături:
Site-ul personal (http://www.svetlanaboym.com/main.htm ). Și cel profesional, pe site-ul universității.
Un fragment (în limba rusă) din The Future of Nostalgia.
O listă cu articole și alte materiale scurte (în rusă).
S. Boym despre slow thinking:


Aug 3 2015

Omul Nou. Religie.

Vitalie Sprînceană

Mă văd, la o terasă în centrul Chișinăului, cu o prietenă originară din raionul Ungheni care tocmai s-a întors  de acasă. Zice că a fost, între altele, și la înmormîntarea unui coleg de clasă.

”- L-au găsit undeva la gunoiște – era slăbit, cam bea în ultima vreme. A murit singur și sărac. Rudele lui – părinții îi muriseră mai demult – nu au avut bani să plătească preotului tariful pentru înmormîntare așa că l-au îngropat fără el…

Curat business, nu credință. Adică cum vine asta, omul acela, dacă nu avea bani, nu-l merită pe Dumnezeu?

Aici s-a văzut dintr-o dată ce mai este biserica astăzi: o firmă care nu are decît profitul ca scop.

O mătușică l-a întrebat cîndva pe acest preot – de ce o înmormîntare costă în satul nostru  mai mult decît în la Ungheni (v.s. centrul raional)? Preotul i-a răspuns:

– La Ungheni se fac mai multe înmormîntări, de aia costul uneia e mai mic decît în sat, unde au loc mai puține înmormîntări…

El ce, vrea ca mai mulți oameni să moară ca el să coboare prețul la o înmormîntare?

(Eu tac. O ascult. Ea continuă.)

La Blajini este un obicei, știi, fiecare familie își aghezmuiește mormintele apropiaților. La noi în sat dăscălița merge împreună cu popa – el stropește, ea adună pomelnicele[1]  cu numele morților, în care oamenii pun bani care și cum poate, unul 5 lei, altul 10 lei. Dăscălița verifică pomelnicele și adună banii. Dacă i se pare că cineva a pus prea puțin atunci întoarce pomelnicului ca omul să mai adauge. Anul trecut, tot de Blajini, a întors pomelnicul unui moșulică pentru că acela pusese doar 5 lei.

Moșul a strigat cu voce tare, ca să-l audă cît mai multă lume:

– Părinte, nu ai cumva vreo 10 lei să mă împrumuți pînă luna viitoare, cînd îmi vine pensia? Că iaca – dăscălița zice că 5 lei, cît am pus eu în pomelnic, e prea puțin!

Preotul s-a rușinat, dăscălița a luat pomelnicul omului și a mers mai departe.”

Note:

[1]    Pomelnic – carnet cu două compartimente, pentru morți și vii, în care enoriașii adaugă numele apropiaților (celor în viață și celor decedați) și pe care îl dau preotului ca acesta să-i pomenească în timpul slujbei și a altor ritualuri.

(fragment dintr-o carte în lucru)


Jun 23 2015

Ficțiune.

Vitalie Sprînceană

Yuval Harari. ”Sapiens: A Brief History of Humankind” (Harper, 2015).
“Cum a reușit Homo sapiens să treacă acest prag (V.S. dificultatea de a coopera flexibil în grupuri mari), reușind eventual să construiască orașe cu zeci de mii de locuitori și imperii ce administrează sute de milioane? Secretul constă, probabil, în apariția ficțiunii. Grupuri mari de străini pot coopera împreună atunci cînd ei cred în mituri comune.
Toate felurile de cooperare umană – fie statul modern, fie biserica medievală, un oraș vechi sau un trib arhaic – au la bază mituri comune care există doar în imaginarul colectiv al oamenilor. Bisericile își au originile în mituri religioase comune. Doi catolici ce nu s-au întîlnit niciodată pot totuși să meargă împreună la o cruciadă ori să adune fonduri pentru a construi un spital pentru că amîndoi cred că Dumnezeu s-a întrupat în carne umană și a ales să fie răstignit pe cruce pentru păcatele noastre. Statele se bazează pe mituri naționale comune. Doi sîrbi care nu s-au văzut vreodată vor decide să-și riște viața unul pentru altul pentru că ambii cred în existența națiunii sîrbe, în patria sîrbă și în steatul sîrb. Sistemele legale sînt construite și ele pe mituri legale comune. Doi avocați care nu se cunosc pot totuși să-și unească eforturile pentru a apăra un străin pentru că ambii cred în existența unor legi, a justiției, a drepturilor omului – și a banilor plătiți ca recompensă.
Totuși niciunul din aceste lucruri nu există în afară istoriilor pe care oamenii le inventează și le zic reciproc. Nu există dumnezei în univers, nici națiuni, nici bani, nici drepturi ale omului și nici justiție în afara imaginației ființelor umane.

(eng. How did Homo sapiens manage to cross this critical threshold, eventually founding cities comprising tens of thousands of inhabitants and empires ruling hundreds of millions? The secret was probably the appearance of fiction. Large numbers of strangers can cooperate successfully by believing in common myths.

Any large-scale human cooperation – whether a modern state, a medieval church, an ancient city or an archaic tribe – is rooted in common myths that exist only in peoples collective imagination. Churches are rooted in common religious myths. Two Catholics who have never met can nevertheless go together on crusade or pool funds to build a hospital because they both believe that God was incarnated in human flesh and allowed Himself to be crucified to redeem our sins. States are rooted in common national myths. Two Serbs who have never met might risk their lives to save one another because both believe in the existence of the Serbian nation, the Serbian homeland and the Serbian flag. Judicial systems are rooted in common legal myths. Two lawyers who have never met can nevertheless combine efforts to defend a complete stranger because they both believe in the existence of laws, justice, human rights – and the money paid out in fees.

Yet none of these things exists outside the stories that people invent and tell one another. There are no gods in the universe, no nations, no money, no human rights, no laws, and no justice outside the common imagination of human beings.)


Nov 4 2014

Notă de lectură. Globalizare și cultură (Frederic Jameson)

Vitalie Sprînceană

”People often evoke “corrosive individualism” and also consumerist  “materialism” as a way of accounting for the destructiveness of the new globalization process. But  I think these moralizing concepts are inadequate to the task, and do not sufficiently identify the  destructive forces that are North American in origin and result from the unchallenged primacy of  the United States today and thus the “American way of life” and American mass media culture.  This is consumerism as such, the very linchpin of our economic system, and also the mode of  daily life in which all our mass culture and entertainment industries train us ceaselessly day after  day, in an image and media barrage quite unparalleled in history. Since the discrediting of socialism by the collapse of Russian communism, only religious fundamentalism has seemed to  offer an alternative way of life — let us not, heaven help us, call it a lifestyle — to American consumerism.” (Frederic Jameson, Globalization as Philosophical Issue, p.65 in Jameson, Fredric, and Masao Miyoshi. The Cultures of Globalization. Duke University Press, 1998.).


Oct 20 2014

Despre Uniunea Scriitorilor doar de rău…(2)

Vitalie Sprînceană

Ce mai fac scriitorii? Un ban…

Am sunat la telefonul indicat în anunțul din imagine (publicat în numărul de vineri, 17 octombrie, al revistei Экономическое Обозрение).
Am întrebat cît costă un metru pătrat pentru că am vrea să facem o bibliotecă Platzforma, un spațiu pentru discuții și întîlniri.
Cică e 130 lei pe lună. La 53 metri pătrați asta înseamnă aproape 7000 lei.  Cam vreo 480 dolari.
Am zis că suntem o inițiativă culturală și mi-au răspuns că nu fac reduceri pentru ele.
…Trăim în vremuri potrivnice. Pentru texte nu se mai dau apartamente, vile, foi de odihnă la sanatoriu și nici măcar spații de bibliotecă. Ca odinioară. 
Ne-om descurca.

p.s. Aștept cu nerăbdare următorul ”of!” în public a vreunui ins care să povestească despre cît de ostil era regimul sovietic culturii și cît de ”prietenos” față de ea ar fi statul moldovenesc ”democratic”.
O presiune – politică, a fost înlocuită cu mult succes de o alta – economică.

Prima parte a seriei se gaseste aici.


Oct 18 2014

carti

Vitalie Sprînceană

Jonathan I. Israel. Enlightenment Contested. Philosophy, Modernity, and the Emancipation of Man 1670-1752. (Oxford University Press, 2006).

Ivan Illich. The Rivers North of the Future. (House of Anansi Press, 2005).
Uimit să citesc la începutul cărții o biografie a lui Illich și să descopăr că a fost preot catolic.

O istorie despre instituționalizarea milei, povestită de Illich. ”Let me tell you a story I heard from the late Jean Daniélou, when he was already an old man. Daniélou was a Jesuit and a very learned scriptural and patristic scholar, who had lived in China and baptized people there. One of these converts was so happy that he had been accepted into the Church that he promised to make a pilgrimage from Peking to Rome on foot. This was just before the Second World War. And that pilgrim, when he met Daniélou again in Rome, told him the story of his journey. At first, it was quite easy, he said. In China he only had to identify himself as a pilgrim, someone whose walk was oriented to a sacred place, and he was given food, a handout, and a place to sleep. This changed a little bit when he entered the territory of Orthodox Christianity. There they told him to go to the parish house, where a place was free, or to the priest’s house. Then he got to Poland, the first Catholic country, and he found that the Polish Catholics generously gave him money to put himself up in a cheap hotel. It is the glorious Christian and Western idea that there should be institutions, preferably not just hotels but special flophouses, available for people who need a place to sleep. In this way the attempt to be open to all who are in need results in a degradation of hospitality and its replacement by caregiving institutions.”

 

 


May 19 2014

Note de lectură. Thomas Piketty „Le capital au XXIe siècle” (5)

Vitalie Sprînceană

Partea 4. REGLEMENTAREA CAPITALULUI ÎN SEC. XXI

Capitolul 13. Un stat social pentru sec. XXI (pp.751 – 792)

Instituția ideală care permite evitarea unei spirale inegalitare fără sfîrșit și preluarea controlului asupra dinamicii în curs – impozitul mondial și progresiv pe capital. Acesta va permite prevalarea interesului general asupra intereselor private.

Principala explicație a faptului că criza din 2008 nu a fost atît de gravă precum cea din 1929 este că guvernele și băncile centrale ale țărilor bogate nu au lăsat de această dată sistemul financiar să se prăbușească și au acceptat să creeze lichidități necesare ce au permis evitarea unor cascade de falimente bancare. Aceste politici pragmatice au permis evitarea scenariilor catastrofale dar nu au oferit, totuși, soluții durabile pentru cauzele și problemele structurale ce au născut criza.

Ambele puncte de vedere, anti-piață și anti-stat, au fiecare partea lor de adevăr: trebuie deopotrivă să inventăm instrumente noi pentru a putea ține sub control capitalismul care a luat-o razna și să reînnoim și modernizăm profund sistemele fiscale și de cheltuieli care constituie esența statului social modern.

Toate țările bogate au trecut în sec. XX de la un nivel de colectare de impozite și taxe în valoare de 10 % din venitul lor național la un nivel între 1/3 și ½ din venitul național. Această creștere a asigurat un rol mai mare al statului în viața economică dar și construcția statului social.

Altfel spus, dezvoltarea statului fiscal pe durata sec. XX reflectă apariția și dezvoltarea statului social.

Redistribuția modernă nu constă din transferul de bogății de la cei bogați spre cei săraci ci mai degrabă ea rezidă în finanțarea serviciilor publice și venituri de înlocuire mai mult sau mai puțin egale pentru toți mai ales în domeniul educației, sănătății și pensiilor.

Redistribuția modernă e construită în jurul unei logici a drepturilor și a unui principiu al egalității în privința accesului la o cantitate de bunuri considerate a fi fundamentale.

Oricare ar fi limitele cu care se confruntă statul social, acesta reprezintă un imens progres social.

Capitolul 14. Regîndirea impozitului progresiv asupra venitului. (pp.793 – 834)

Impozitul nu e o problemă tehnică, ci una în mod esențial politică și filozofică. Fără impozite nu poate exista destinul comun și capacitatea colectivă de a acționa. Fiecare transformare politică e însoțită de o revoluție fiscală.

Trei tipuri de impozite: asupra veniturilor, asupra capitalului, asupra consumului.

În sec. XX apare o nouă formă – cotizațiile sociale (pentru a finanța cheltuielile de înlocuire: pensii, îndemnizații pentru șomaj).

Adoptarea sistemelor progresive de impozitare (nivelul de impozitare crește odată cu dimensiunea bogăției/veniturilor) a permis, în sec. XX, evitarea repetării situației în care bogățiile sunt concentrate excesiv (așa cum era în 1914). Invers, politicile de reducere a impozitelor pe bogățiile/veniturile foarte mari (demarate în SUA și Marea Britanie după 1970-1980) au drept efect explozia marilor bogății și marilor inegalități. În același timp, apariția concurenței fiscale între țări în contextul liberei circulații a capitalului, se face responsabilă de apariția unei situații în care capitalul scapă de baremul progresiv al impozitului asupra veniturilor.

În Franța nivelul global de impozitare e 47 % din venitul național. Variații importante în funcție de venituri: 40-45 % pentru jumătate din populație cu veniturile cele mai mici, 45-50 % pentru următoarele 40 % din populație, 35 % pentru 0.1 % din populație cu veniturile cele mai mari.

Introducerea impozitării progresive este o instituție indispensabilă pentru a distribui just beneficiile globalizării.

Impozitarea progresivă e deopotrivă rezultatul războaielor și a consolidării democrațiilor occidentale. Ea reprezintă o metodă liberală pentru a reduce inegalitățile – în sensul că respectă libera concurență și proprietatea privată, modificînd motivațiile individuale în cadrul unei scheme previzibile, prin respectarea unor reguli stabilite anterior, discutate și adoptate în mod democratic în cadrul statului de drept.

Impozitul progresiv acționează, într-un sens, ca un compromis ideal între justiția socială și libertatea individuală.

Găsim o corelație aproape perfectă între nivelul de scădere al impozitului marginal superior și creșterea ponderii centilei superioare în venitul național în perioadă 1970-2010. Țările în care impozitarea bogățiilor mari a scăzut sunt țările în care a avut loc creșterea cea mai mare a veniturilor mari.

Nivelul optim al impozitului pe bogățiile mari – 80 %.

Capitolul 15. Pentru un impozit mondial asupra capitalului (pp.835 – 882)

Reconstrucția statului-social și revenirea la impozitul progresiv ar trebui însoțită de un impozit mondial și progresiv asupra capitalului (totalitatea activelor – imobiliare, financiare sau profesionale) și o transparență sporită a fluxurilor financiare internaționale.

Miza democratică este enormă – e foarte dificil să avem o discuție serioasă asupra marilor provocări ale lumii contemporane – viitorul statului social, finanțarea tranziției energetice, construcția statului în țările din sud – atîta timp cît ne confruntăm cu această opacitatea asupra distribuției bogățiilor la nivel mondial.

Necesitatea unor declarații fiscale pre-îndeplinite – statul evaluează mărimea activelor fiecăruia în baza informației disponibile în mod public. Aceasta se poate face, de exemplu, prin transmisiunea automată a informației bancare. Ex. sistemul american Fatca.

Două motive ce justifică impozitul mondial asupra capitalului: un motiv contributiv și un motiv incitativ.

Motivul contributiv – venitul persoanelor cu venituri foarte mari e dificil de evaluat – doar o impozitare directă a capitalului permite evaluarea corectă a capacității contributive a titularilor marilor bogății.

Motivul incitativ – impozitul asupra capitalului va motiva deținătorii de capital să obțină cel mai mare randament posibil.

Impozit european asupra bogăției. Există toate premisele tehnice, dar rămîn dificultăți de ordin tehnic – unica instituție federală puternică este Banca Centrală Europeană, importantă dar insuficientă.

Impozitul progresiv asupra bogăției individuale – o instituție care permite interesului general să preia controlul asupra capitalismului, sprijinit fiind de forța proprietății private și a concurenței.

Alte moduri de a reglementa capitalismul mondial: protecționismul, controlul asupra capitalului (ex. Chinei care nu permite intrarea/ieșirea liberă a capitalurilor), redistribuția rentei petroliere, redistribuția prin imigrație.

 

Capitolul 16. Problema datoriei publice (pp.883 – 940)

Țările sărace au datorii publice (în raport cu PIB-ul propriu) de obicei mai mici decît țările bogate.

Chestiunea datoriei publice ține de distribuția bogățiilor, în particular între actorii publici și privați, și nu de nivelul absolut al bogățiilor. Oamenii bogați sunt bogați, statele sunt însă sărace. Cazul paradoxal al Europei: bogățiile private cele mai înalte din lume și situația datoriei publice printre cele mai proaste din lume.

Trei metode de a reduce datoria publică: impozitul asupra capitalului, inflația și politicile de austeritate.

De departe soluția cea mai bună pentru reducerea datoriei publice constă în colectarea unui impozit proporțional de 15 % asupra tuturor bogățiilor private (ar permite acumularea unui echivalent al unui an de venituri naționale și rambursarea tuturor datoriilor publice). Statul va continua să dețină active publice dar nu va trebui să plătească dobînda pentru datorii.

Inflația – mai puțin eficientă ca soluție: riscul dezvoltării spiralei inflației. Majoritatea statelor europene – Marea Britanie, Franța și mai ales Germania – au recurs la inflație în sec. XX pentru a scăpa de datoriile publice.

După abandonarea aurului ca etalon. Băncile centrale capătă o influență extraordinară în crearea și gestionarea masei monetare naționale. Forța lor rezidă în faptul că acestea pot redistribui bogății foarte rapid și, în principiu, în proporții infinite – atu-uri cruciale pe timp de crize (panică financiară, război, catastrofe naturale). Limită – capacitatea lor redusă de a identifica și aplica în mod corect redistribuția.

Cazul euro. A funcționat relativ bine din 2002 pînă în 2008. În contextul crizei, statele din Europa de Sud au fost lipsite de posibilitatea de a recurge la soluții precum inflația pentru a relansa activitatea economică și a stimula productivitatea. În contrapartidă la pierderea suveranității monetare, țările UE ar trebui să aibă acces la o datorie publică securizată și rate de dobîndă scăzute și previzibile.

Necesitatea creării unui parlament bugetar al zonei euro ce ar crea o suveranitate parlamentară europeană pornind de la legitimitățile democratice naționale.

Pentru țările europene, prioritatea rezidă azi în construcția unei puteri publice continentale ce ar fi capabilă să controleze capitalismul bogățiilor și al intereselor private și să dezvolte/păstreze modelul social european și în sec. XXI.

Necesitatea reducerii datoriei publice vine și din faptul că aceasta costă foarte scump bugetul public (cheltuieli de întreținere, rate de dobîndă).

Creșterea capitalului educativ și evitarea degradării capitalului natural (problema încălzirii globale și cea a reducerii serviciilor publice).

O mare miză a viitorului stă în dezvoltarea unor noi forme de proprietate și control democratic al capitalului. Transparență economică și financiară.

Economia trebuie gîndită ca sub-disciplină a științelor sociale, alături de istorie, antropologie, științele politice etc, și nu ca ”știință economică” autonomă.

Termenul ”economie politică” este preferabil.

Savanții din științele sociale trebuie să participe activ la dezbaterile publice nu doar în numele unor principii abstracte – justiție, democrație, pacea în lume – ci și în privința alegerii instituțiilor sociale și politice concrete – că e vorba de statul social, de impozite sau de datorie publică.

E o iluzie să credem că etica cercetării e incompatibilă și ireconciliabilă cu etica cetățenească.

Economiștii să renunțe la uzul ne-moderat al modelelor matematice sau al experimentelor controlate. Ar trebui adăugată perspectiva și cercetarea istorică.

Ceilalți cercetători din științele sociale nu trebuie să lase studiul faptelor economice exclusiv economiștilor dar nici să descalifice orice indicator economic ca fiind ”construcție socială”. Faptul ”construcției” e real, dar insuficient.