blog implicat

Comisia pentru cultură, educaţie, cercetare, tineret, sport şi mass-media a Parlamentului examinează la moment un proiect de lege cu privire la oamenii de creație și uniunile de creație. Intenția declarată a acestei măsuri este să protejeze oamenii de creație și să le ofere ceva garanții și sprijin din partea statului.

La o adică, o intenție potrivită și nimerită.

Însă partea bună sfârșește acolo unde încep mecanismele de realizare ale intenției. Căci procedurile propuse nu-s bune deloc. Din contra.

Bunăoară proiectul încurajează închiderea oamenilor de creație în țarcuri instituționale – uniuni și asociații ale uniunilor de creație. Structurilor asociative li se oferă facilități și sprijin – înlesniri, scutiri de taxe vamale, cheltuieli de arendă.

Pe de altă parte această lege cu privire la oamenii de creație nu prevede și sprijin – burse, rezidențe – pentru artiști individuali ce nu fac parte din uniuni și carteluri de creație.

…La un nivel mai general cred că e vorba de o deficiență de viziune – guvernarea nu are, și nu prea vrea să aibă, ochelari noi pentru o viziune actualizată a procesului de dezvoltare a culturii și creației culturale în Republica Moldova. E mai comod să se meargă pe modelul vechi al consolidării comunității artistice sub forma unor uniuni. Care uniuni ar putea condiționa, pentru membrii lor, accesul la sprijin guvernamental și finanțare în baza unor criterii idiosincratice, ideologice sau preferințe personale. Cum e acum Uniunea Scriitorilor…

Nu-i vorbă, creația trebuie ajutată și încurajată. Dar nu oricum. Cu atât mai mult nu prin instrumente ce nu stimulează deloc creativitatea individuală.

E loc pentru un Institut Cultural Moldovenesc (după modelul ICR) ce ar da bani pe proiecte și intenții individuale. Ce ar oferi înlesniri pentru oameni concreți ce vor să creeze și nu pentru asociații cu interese.

Oamenii de creație ar trebui să beneficieze de asistență – pe bază de concurs, proiect și merit individual a unor burse de creație – întâi ca indivizi și nu ca membri ai unor asociații. Cam ceea ce face ICR-ul. Sau Alianța Franceză. Ori Fundația Soros. Și alte organizații tefere.

Așa ar trebui. Dar nu e vreme pentru cultură. Suntem în criză economică. Și de imaginație. Ne-am obișnuit cu kolhozuri și vrem kolhozuri în continuare.

Urmăresc uneori, când adun chef și interes, dezbaterile literare din Moldova. Le-aș citi mai des dar, din mari și multe păcate, acestea au aerul de vendete personale și cel mai des includ și atacuri voalate la oponent. De obicei atacurile au justificări extra-literare: cutare nu e bun patriot, cutare nu-și iubește țara suficient de mult. Literatura? Ea nu contează. Patriotismul e cel cu prioritate.

Așa e bunăoară articolul Singuraticii al lui Andrei Țurcanu.

Mostrele:

Mai întâi, constatăm că, pentru acest „trio” de basarabeni, România, ca și Basarabia copilăriei lor, nu mai sunt decât un m-a-a-a-a-re, ca să folosesc titlul unui roman ce a făcut anumite valuri în critica românească, pizdeț. O „nică” scârboasă și dezgustătoare, demnă de toată greața de care e capabil un plăpând burduhan adolescentin plin cu bere, rachiu, vin și alte băuturi, ingurgitate fără alegere și cu o tipică indiferență postmodernistă.

Apoi:

Nici la Chișinău, nici la București ori în vreun alt colț din România sau R.M. ei nu au sentimentul de Țară. Acesta e înlocuit de un compex de senzații tulburi și reprezentări obscure, care, toate la un loc, formează o învolburare cu chip de Tzară. Nomazi ai postmodernității în căutarea unei afirmări rapide, ei sunt ghidați de oportunități, nu de sentimente sau vise.

 Ernu cel vizat a răspuns, spre cinstea lui, teafăr:

Lucrul cel mai important pe care l-a înţeles, cred eu, generaţia noastră după multe frămîntări identitare este faptul că identitatea nu este un dat, ci e mereu în construcţie, iar singurul lucru stabil şi sigur pe care-l avem este limba. De aceea, nu trebuie să urîm sau să iubim trecutul, nu trebuie să luam de-a gata prezentul, ci trebuie să-l chestionam, să ne raportăm critic, sa-l înţelegem şi să-l povestim. Iar în demersul nostru, un lucru la fel de important pe care l-am înţeles şi ni l-am asumat conştient sau inconştient, este următorul: spaţiul cultural românesc are nevoie nu de mimetism, nu de repetiţie, ci de diferenţa pe care o reprezentam noi. Noi nu am vrut să fim a miia copie de escu, ci am ales să fim noi înşine cu problemele, fracturile şi diferenţele nostre. Noi am ales să fim Ernu, Crudu, Vakulovski, Baştovoi. Asta a fost marele nostru pariu şi cred că am mizat corect.

Cam atât despre literatura basarabeană.

din LIRE, nr. 406, iunie 2012

Via Cristian Sîrb am ajuns la un articol semnat de Patrice Bollon în Le Magazine Litteraire, care se arată indignat de absența ”micilor oameni și a poporului” din literatura franceză.

À considérer les livres qui paraissent aujourd’hui, on se demande parfois si l’on ne se trouve pas en présence de traductions, non signalées comme telles, d’oeuvres venues d’une sorte de terra incognita, absente des atlas. Alors que tout n’est que chômage, difficultés matérielles, crainte de l’avenir, les romans actuels semblent presque tous se dérouler – quand le monde extérieur daigne s’y montrer, ce qui n’est pas toujours le cas -, sinon dans des quartiers chic avec d’élégantes maisons design, du moins dans d’intéressants districts bourgeois-bohèmes, avec de l’argent à discrétion, puisqu’ils n’en évoquent jamais l’effet du possible manque, et des angoisses bien sûr, de dramatiques même, mais purement « existentielles »…Mais il suffit souvent de gratter un peu pour découvrir, sous leur actualité sociale de surface, des raisonnements encore engoncés dans ce vieil universalisme atemporel pour lequel il n’y a pas de classes sociales, juste (et encore) des « catégories ». Comme si la même pensée valait par définition pour tous, riches ou pauvres, ouvriers, employés ou membres de plusieurs conseils d’administration.

Bollon are niște dreptate aici. Literatura contemporană franceză mainstream, aia scrisă de Houellebecq și Beigbeder, abordează lumea din unghiul unor oameni ce au o culoare a pielii suspect de albă, ce trăiesc o viață suspect de burgheză și tipică pentru clasa medie, a căror angoase existențiale cu privire la devalorizarea dragostei, apariția particulelor elementare și a societății de consum rezonează prea puțin cu micile universuri ale muncitorilor polonezi și bulgari ce se înghesuie să găsească un loc de dormit pe capacele din găurile de canalizare sau în Les Bois de Boulogne, cu miile de tineri arabi încercuiți în banlieues și discriminați curent la obținerea unor locuri de muncă ori cu grijile bonelor ivoriene ce se îngrijesc de copiii parizienilor bogați.

Gouncourt-ul stă ca o mărturie a acestor absențe literare – ”Alabama Song” al lui Gilles Leroy (2007) are ca subiect viața Zeldei Fitzgerald, soția celebrului romancier american, ”Les Bienveillantes” al lui Jonathan Littell (premiatul din 2006) interoghează Binele și Răul în decorul nazist al Germaniei, ”Syngué Sabour. Pierre de patience” al lui Atiq Rahimi cercetează viața femeilor din Afganistan.

”La Carte et le Territoire”  a lui Michel Houellebecq (2010) e un roman relativ domestic chiar dacă lumea lumea transnațională a lui Jed Martin – rusoaica Olga, cerul irlandez – ține mai mult de visele ”omului mic francez”, decât de realitățile vieții lui curente.

Dacă Academia Goncourt ar fi umblat puțin pe la reguli și ar fi răscolit prin non-ficțiune, cutremurătoarea ” La Misère du monde” apărută sub coordonarea lui Pierre Bourdieu, și care oferă o fotografie cât se poate de detaliată a devastărilor prilejuite de recentele dezvoltări ale capitalismului în Franța, n-ar fi avut concurență.

Mai ales că, în 2001, anul apariției acestei tulburări livrești, Goncourt-ul a fost ridicat de un roman ce reconstruia încercările Franței secolului al XVI-lea de a cuceri Brazilia!

Reproșul lui Bollon sună ca un îndemn de a reveni la vreo variantă a realismului socialist sau ca o coborâre obligatorie a literaturii spre popor.

Căilea astea, însă, au fost bătătorite deja.

Scriiturile despre viața ”poporului” muncite la comanda unor ONG-uri sau organizații de stat, nu-s literatură bună și nici convingătoare.

Apoi, e greu de tot să recuperezi valoarea literaturii ”proletare” după experimentul literar sovietic.

În al treilea rând, literatura nu se găsește ca unică modalitate de expresie culturală pentru ”minorități”. Pomeneam mai sus o lucrare sociologică. Mai este și muzica. Mai sunt și filmele. Les Indigenes, bunăoară, a făcut destulă vâlvă încât să scoată la iveală anumite ipocrizii cu privire la națiune și la straturile implicite de rasism ce o formează. Bienvenue chez les Ch’tis a ”descoperit” câteva Franțe în afara Parisului și a construit ceva glume reușite pe seama relațiilor dintre acestea.

În al patrulea rând, cine e poporul simplu? Are vreo existență reală sau reprezintă doar o ficțiune stângistă ce pretinde că ar putea să adune sub o umbrelă numeroasele grupuri – etnice, religioase, gender – de dezavantajați?

Mai e și o eroare de logică. A te plânge că nu există literatură contemporană mare ce ar descrie lumile din josul ierarhiei sociale, ar însemna să te faci că nu pricepi ca literatura mare este mare anume pentru că acordă prioritate criterilor estetice în fața celor ”etice” sau ”partizane”.

Cum esteticul și frumosul sunt categorii distinctive și strict ierarhizate (pace Bourdieu!) în funcție de clasă (determinism discutabil) nu-i mare mirare că la vârfuri se găsește o anume literatură de clasă și nu o alta!

Cerc vicios.

sursa: revista Lire.

Despre o carte. Ce mai scrie lumea:

“Dragostea de Neam, ca o Religie…” – titlu de ”recenzie”, din alea care slăvesc.

”RAIONUL CRIULENI CITEŞTE ROMANUL „TEMA PENTRU ACASĂ” – titlu ce sugerează dimensiuni.

“În total, în republică, începând cu luna aprilie, când a fost  lansat proiectul, romanul “Tema pentru acasă” de Nicolae Dabija a fost împrumutat de la biblioteci de peste 100 000 de ori, fiind cea mai citită carte de beletristică naţională din ultimii zece ani…” – și cineva zicea că lumea-i obsedată de Sexul povestit celor mici…Furtună într-un pahar cu apă.

”Cartea a bătut toate recordurile.” – tot despre dimensiuni.

Veronica Postolachi, profesoară de română la Liceul “Mircea Eliade”: “Romanul “Tema pentru acasă” e unul instructiv, el te învaţă că omul e dator să fie om în orice condiţii. Lucrarea e inclusă în curriculum, urmând să fie studiată în şcoală.” – ultima frază e interesantă…că-i despre cum intră lucrurile în canon: nici n-a reușit cartea să iasă cu bine de sub tipar că e și băgată cu de-a sila în programul școlar…

Eliza Cebotari: elevă la Liceul “Gaudeamus”: “Eu nu credeam în dragoste, dar romanul m-a convins că dragostea există” – orbii văd, surzii capătă auz, minunea lui Dumnezeu. Curat Kașpirovski. Curios, tratează și furunculi?

Cristina Sibov, elevă, Liceul “Mircea Eliade”: “Un moment care m-a cutremurat: Siberia, acest spaţiu ostil, devine, datorită iubirii dintre cei doi eroi, un spaţiu sacru. Am făcut nişte asociaţii-simbol: Mihai Ulmu şi Mihai Eminescu, Maria Răzeşu şi Sfânta Maria. Am citit-o de trei ori. Îmi place să o recitesc. De fiecare dată găsesc în ea ceva nou” – asta s-ar chema vedenie. Curând apar și extratereștrii în peisaj.

Haralambie Moraru, scriitor: ”Traducerea acestei cărţi în limbi de circulaţie internaţională l-ar aduce, după opinia noastră, în apropierea unui binemeritat Premiu Nobel, ceea ce ar fi o mândrie naţională şi o dovadă că literatura română nu vine cu firimituri la masa marilor literaturi ale lumii” – cât, bre, înseamnă premiul Nobel pentru așa un munte de carte? Să-ți fie terfelit numele pe lângă prizăriți alde Herta Muller, Albert Camus, Hermann Hesse și Faulkner? Rușine. Experiența turkmenă e utilă – avansăm cartea la rang de una sfântă (dă-te la o parte, Biblie!), declarăm că cine o citește de 3 ori ajunge în rai și o facem obligatorie…chiar și la eliberarea permiselor de conducere.

p.s. n-am citit cartea.

p.p.s. postul e despre ”spiritul critic”. Adică despre absența lui.