May 16 2018

fățărniciile noastre cele de toate zilele…

Vitalie Sprînceană

V. îmi povestește despre un fel de scandal ce a răscolit mica lume culturală din Moldova. O actriță de la Teatrul Național ”Mihai Eminescu”, Mihaela Strâmbeanu, a moderat concertul de 9 mai a lui Igor Dodon. Și cică o bună parte din lumea ”bună” s-a inflamat și i-a reproșat actriței că ar strica imaginea Teatrului Național, că nu ar avea dreptul să apară la concerte ”incorecte”, că…
T., care ia parte la discuție, îmi zice că el a trecut la o vreme prin piață și a stat puțin la concert.
Spune: ”De ambele părți ale scenei stau cîteva instalații publicitare cu Coca Cola, Om și alți sponsori ai evenimentului. Curios că nimeni nu a anunțat că-i boicotează și nu va mai cumpăra în veci ape de la ei pentru că au apărut la concertul lui Dodon.”
Cam așa: corporația are dreptul să apară unde vrea (și de ea nu se ea nimeni), iar actorii trebuie să-și ceară voie de la Asociația Moraliștilor de pe facebook.
V. mai zice: ”Alături de scriitori, bloggerași cu veleități literare, și niște ziariști s-au înscris în lista celor fără de păcat și care au dreptul să arunce cu piatra. Eu m-aș fi așteptat de la ei să investigheze de unde-s banii pentru concert, cine a arvunit și cine a plătit muzicanții…”
S. răbufnește: ”Blin, cînd artiștii se înghesuie la concerte unioniste în piață atunci ca și cum e ghini și e ”de suflet”. Dacă e o altă opțiune ideologică apu atunci se începe ”Artiștii trebuie să fie în afara politicii. Fățarnici!”…
Cele mai tefere atitudini le-au avut directorul Teatrului Național, Petru Hadîrcă, și actorul/regizorul Mihai Fusu, care le-au amintit tuturor că ”actorii angajaţi în teatru nu trebuie să ceară permisiunea conducerii pentru a-şi organiza timpul petrecut în afara teatrului sau pentru a-şi investi talentul în alte proiecte, pentru care fiecare poartă o responsabilitate personală de ordin moral, intelectual, estetic, financiar., etc. Noi nu suntem nici anchetatori, nici procurori, nici duhovnici, nici responsabili cu ideologia de la partcom, ca să supraveghem ce zace în mintea fiecărui artist sau să cenzurăm deciziile personale ale fiecărui angajat.”
… De fiecare dată cînd ajung să cred că vina pentru situația în care sîntem aparține în totalitate oligarhatului/Rusiei/mentalității/istoriei/furtunilor stelare și că, în absența acestor factori am fi o țară prosperă și democratică, realitatea vine și îmi amintește, prin cazuri de genul celui povestit mai sus, că monogîndirea nu e doar la partidul oligarhului ci și în rîndurile celorlalte grupuri, printre oameni ce-și zic elite: scriitori, jurnaliști, critici literari etc care se străduie să nu rămînă în urma oligarhului în procesul de a arunca cu piatra în oamenii care gîndesc altfel…
Au venit vremuri interesante, și vor sta mult aici.
Oligarhii se duc și vin, fățărniciile noastre rămîn. (În primăvară am povestit despre cazul unui angajat al unui ziar ”democratic” care a fost dat afară pentru un like ce nu corespundea politicii editoriale a redacției).

Actualizare: Mihaela Strâmbeanu tocmai a apărut într-un spot de promovare a campaniei #FărăFrică a comunității LGBT din Moldova.
Cîți dintre criticii ei ar putea să aibă curajul să apară într-un clip care sprijină unul dintre grupurile cele mai demonizate din societatea moldovenească?


Jan 4 2018

Viața socială a …arborilor

Vitalie Sprînceană

”Dar oare de ce sînt copacii ființe sociale? De ce își împart ei nutrienții cu alți copaci iar uneori chiar cu arbori-concurenți? Rațiunea e aceeași ca pentru comunitățile umane: există avantaje semnificative în a munci împreună. Un arbore nu este o pădure. De unul singur un copac nu poate genera un climat local consistent și este la discreția vînturilor și ploilor. Împreună, însă, mai mulți copaci creează un ecosistem care moderează extremele de căldură și frig și generează umiditate. În cadrul acestui mediu protejat copacii pot ajunge la o vîrstă înaintată. Pentru a atinge însă acest lucru e nevoie ca ”comunitatea de arbori” să rămînă intactă cu orice preț. Dacă fiecare arbore ar fi lăsat se descurce de unul singur, majoritatea dintre ei nu ar trăi prea mult. Diverse leziuni ar crea găuri în scoață, lucru care ar permite furtunilor să-i doboare și să-i dezrădăcineze. Căldura verii ar ajunge la depozitele subterane de sevă ale copacilor și le-ar usca. Fiecare arbore ar avea de suferit.” (din Peter Wohlleben, ”The Hidden Life of Trees: What They Feel, How They Communicate – Discoveries from a Secret World”, 2017).


Jan 2 2018

Circuitul ideilor în societate

Vitalie Sprînceană

Zice Bookchin, unul dintre cei mai interesanți gînditori politici la stînga, că s-a născut din părinți care au trait în Basarabia la începutul sec.XX și că a fost influențat profund, prin părinții săi, de experiențele narodnicilor și anarhiștilor ruși…
Eu îl citesc (și ascult și privesc acum) și iau ceva inspirație…
Și e modul în care experiențele și experimentele politice locale de la începutul veacului se întorc înapoi în acest spatiu, via America și Spania…
Circuitul ideilor în societate…


Dec 15 2017

despre contracultura necesară a timpurilor noastre

Vitalie Sprînceană

“Așadar, cîștigarea de voci critice și acordarea unui statut epistemic evenimentelor transformative recente, în primul rînd, recunoașterea memoriei culturale extinse a popoarelor și grupurilor sociale oprimate ale modernității, în al doilea rind, și restabilirea unei  relații existențiale, la niveluri locale și trans-statale, între memoria culturală democratizată și memoria comunicațională mobilizatoare, în al treilea rînd, e munca de făcut ce constituie contracultura necesară a timpurilor noastre. Contracultura e produsă de generalizarea conștiintei sociale revoltate. Aceasta înseamnă că, în lumea contemporană, dacă e să fie parte a acestei contraculturi pluritopice, filosofia critică ar face bine să se implice în spații tranzitorii și să se exprime pozițional în lume, să învețe să asculte dincolo de filosofi și dincolo de munca de dialog și reflecție, să se dedice cu același nivel de atenție epistemică muncilor intelectuale de extindere a posibilităților materiale, de la traducere, editare și împărtășirea abilităților și resurselor, la medierea socială și organizarea de spații ospitaliere vocilor contraculturale. (p.26)” (Ovidiu Țichindeleanu, Contracultură. Rudimente de filosofie critică, Editura Idea, 2016).


Apr 24 2017

Carul Mare: înainte de ieri, azi și după mîine

Vitalie Sprînceană

Asterismul Carul Mare așa cum arăta 100 000 ani în urmă, cum arată acum și cum va arăta peste 100 000 ani.

Sursa: Marcus Du Sautoy, The great unknown: seven journeys to the frontiers of science. (Viking, 2017).


Feb 2 2017

un prezent sărac e garanția unui viitor sărac

Vitalie Sprînceană

Ziarul Revista Economică (Экономическое обозрение) din 2 februarie încearcă să povestească o istorie economică de succes de la Hîncești: o fabrică de încălțăminte în satul Obileni care produce marfă pentru Adidas…
Îs cică vreo 200 oameni care lucrează, aduși din vreo 11 sate. Fabrica are vreo 200 angajați, investitorii italieni au făcut un mini-hotel pentru angajații italieni (inginerii și tehnologii îs străini)…
Cei 200 muncitori locali produc cam 1000 perechi de încălțăminte pe zi…
Și totul e frumos pînă la propoziția: Însă salariul mediu al muncitorilor este mai mic decît la Chișinău sau chiar la Hîncești…
Citesc pe site-ul Biroului Național de Statistică: salariul mediu pe raionul Hîncești, în anul 2015 era cam 3600 lei. Adică 170 euro. Pe lună. Sau și mai puțin. Cam 1 euro pe ora (de 20 si ceva de ori mai ieftin decît în UE).
Chestia asta se cheamă exploatare.
Eu nu am văzut încălțăminte adidas mai ieftină de 50 euro. 1000 de perechi pe zi inseamna vreo 20 000 perechi pe lună. La 50 euro bucata înseamnă producție în valoare de peste 1 mln euro.
Pentru salarii se duc 200 x 170= 34 mii euro per lună. Cam 3.4 procente din cifra de afaceri…
La 3000 și ceva de lei (s-ar putea să fie chiar și mai puțin că articolul n-o spune), contribuțiile sociale și cele la fondul de pensii îs minime. Ceea ce garantează actualului muncitor azi un prezent sărac iar mîine o bătrînețe săracă.


Dec 25 2016

Abecedario moldavo: S come SOCIETÀ CIVILE

Vitalie Sprînceană

Ultimul articol din seria de discuții cu Francesco Brusa, despre societatea civilă. Originalul se găsește pe balcanicaucaso.org.

La lettera S di uno speciale abecedario, dedicato ai 25 anni dall’indipendenza della Moldavia. L’opinione di Vitalie Sprinceana, sociologo e giornalista per Platzforma.md

La cosiddetta società civile, se pensiamo soprattutto alle ONG e alle varie associazioni a metà fra pubblico e privato, è un settore consistente in Moldavia. Inoltre, si è da poco concluso un ciclo di proteste sorprendentemente duraturo e partecipato. Qual è lo “stato di salute” della società civile nel paese? Quali sono i suoi maggiori punti di forza e quali invece gli elementi che tendono a dividerla?

Forse è possibile distinguere due differenti “livelli” di società civile in Moldavia. Da una parte c’è ovviamente la società civile in generale, che corrisponde alla popolazione moldava nel suo complesso e nei suoi momenti di esposizione pubblica (come le proteste dello scorso anno). Dall’altra è presente un’accezione maggiormente specifica del termine, più o meno quell’area grigia fra pubblico e privato in cui operano per esempio le ONG, che è stata sostanzialmente importata durante negli anni ’90.

Può apparire magari curioso, ma già un decennio prima del crollo dell’Unione Sovietica esistevano manifestazioni e dibattiti spontanei su temi come quello dell’ecologia, esistevano concezioni artistiche alternative… eppure nessuna di queste si definiva come parte della “società civile”. Si tratta dunque di un concetto che si è originato e si è diffuso dopo l’indipendenza, soprattutto con l’afflusso di soldi e istituzioni occidentali. E a mio modo di vedere proprio la sua dipendenza da finanziamenti esterni, che è ancora attuale, ne costituisce anche la maggiore debolezza.

Le associazioni rischiano di essere completamente asservite ad agende politiche internazionali, finendo col perdere di vista il contesto e col farsi portatrici (più o meno consapevoli) delle ideologie di mercato più aggressive. Trovo infatti sintomatico che in questi 25 anni gli sforzi della società civile si siano focalizzati quasi esclusivamente sulla riforma dello stato, tralasciando appunto l’area della finanza e del mercato. Il risultato è che la Moldavia ha ora un apparato di leggi certo molto avanzate ma allo stesso tempo soffre cattive pratiche di business: ci sono monopoli in svariati settori, la concorrenza è spesso sleale e arriva fino all’intimidazione fisica, etc. In più, nel nome del cambiamento, lo stato viene sempre più decentralizzato e reso flessibile, erodendo il sistema di welfare. La società civile cioè si è trasformata in un’alleata del mercato contro lo stato.

Tuttavia è chiaro che esistono anche aspetti positivi. L’impegno di parte della popolazione nel “terzo settore” ha creato un capitale creativo che si sta diffondendo anche al di là dell’ambiente delle ONG. Soprattutto in contesti più ristretti come quelli dei villaggi stanno nascendo iniziative autonome e originali, che spesso riguardano il cambiamento del tessuto urbano e comunitario.

Proprio su questo terreno si giocano secondo me anche le potenzialità della società civile in senso lato, che ha recentemente attraversato una fase importante con le proteste e l’acampada cittadina in seguito al furto dalle casse dello stato. Mantenere le tende in piazza per un periodo così lungo è stato qualcosa di sorprendente. Inoltre, non solo gli accampamenti hanno resistito in un clima molto ostile da parte dei media e dei politici ma anche hanno visto una grossa solidarietà trasversale della popolazione (c’erano offerte di soldi e cibo, si è riuscito a preservare sempre l’ordine sufficiente…). Tuttavia, è mancata una visione strategica nel lungo termine che riuscisse a coinvolgere altre zone oltre al centro della capitale. Gli organizzatori si sono preoccupati più di apparire in televisione che di elaborare piani per allargare la partecipazione, rendendola più aperta e democratica. Ma soprattutto non hanno mostrato alcuna volontà di lavorare sul territorio, di immaginare metodi di protesta che potessero coinvolgere la aree rurali (c’è stata partecipazione dai villaggi, ma a tutti veniva comunque chiesto di arrivare a Chișinău).

Il risultato dunque è stato quello di “raffreddare” l’energia della società civile: rispetto a un anno fa la popolazione appare certamente più stanca e disillusa, senza alcuna spinta a impegnarsi nella vita pubblica. Verrebbe da dire che alla fine le proteste hanno fatto un grosso favore allo status-quo. Abbiamo però certamente assimilato nuovi strumenti per creare comunità, che potranno tornare utili per il futuro.