Sep 30 2022

Ortodoxia dragostei, ortodoxia urii și talibanul Kirill

Vitalie Sprînceană

E stridentă și strigătoare (chiar ”zgomotoasă”) tăcerea comunității teologice locale (așa-zișii intelectuali laici care scriu pe teme religioase – de fapt fac elogiu ortodoxiei, preoții și călugării care scriu cărți și articole de blog despre ”misterul credinței”, ierarhia ortodoxă de la protopopi la episcopi și mitropolit) în legătură cu declarația în spirit talibanic a patriarhului Kirill.

Amintesc, comandantul suprem al bisericii ortodoxe ruse (de care ierarhic ține Mitropolia Moldovei) a citit o predică nesăbuită duminica trecută în care zicea următoarele:
Știm că mulți [oameni] mor acum pe câmpul de luptă. Biserica se roagă ca această luptă să se încheie cât mai repede posibil, pentru ca cât mai puțini creștini să se omoare între ei în acest război fratricid. În același timp însă, Biserica acceptă că, dacă cineva, motivat de simțul datoriei, de nevoia de a-și îndeplini datoria militară, rămâne credincios chemării sale și moare în timpul îndeplinirii datoriei, el comite cu siguranță un act echivalent cu o jertfă. El se sacrifică pentru alții. Și credem că această jertfă spală toate păcatele pe care cineva le-a comis.”

Chestia asta e atât de halucinantă încât, când am citit-o, nu mi-am putut crede ochilor și am crezut inițial că niște hackeri ceceni din exil au spart pagina de internet a Patriarhiei și au băgat acolo acest mesaj.
Pe urmă am înțeles că e cu adevărat un text rostit de Patriarh în predica de duminică…
Ca s-o traduc mai simplu (ca plătitor de impozite într-o țară în care biserica este scutită de taxe, îmi pot permite să comentez pînă și Biblia pe picior de egalitate cu orice teolog cu diplomă): patriarhul spune că, în acest război de agresiune imperialistă pornit de Moscova, oricine ucide ”în numele datoriei militare” (adică a jurământului dat statului) este încurajat să omoare și să moară, iar asta ar fi o jertfă care spală toate păcatele pe care persoana aia le-a comis…
Adică, poți fi ucigaș, minciunos, violator, hoț, calomniator sau pedofil dar e destul să te înscrii în armata rusă și să fii gata eventual (după ce ai omorît și violat ucraineni nevinovați) să îți dai viața pentru Rusia ca păcatele să ți se ierte toate și să ajungi în rai. (Cum predica lui Kirill semăna atît de tare cu cele ale ayatollahilor care îndeamnă martirii la sinucidere în numele credinței, mă așteptam că Kirill va merge mai departe și va adăuga poveștile despre virgine care îi așteaptă pe martiri în rai)…
În intervalul de duminică până azi (o săptămână întreagă) am căutat reacții în ortodoxosfera locală – bloguri creștine, presa care găzduia cugetări ortodoxe, paginile de internet ale mitropoliilor, episcopiilor – și nu am găsit nicăieri nimic. Nu doar condamnare vehementă, așa cum m-aș fi așteptat, ci măcar discuție sau luare de poziție.
Doar multă tăcere. Lașă.
Așteptam să îi văd și să îi aud vorbind, bunăoară pe cei care scoteau spume la gură în anii 2000, cînd o parte a credincioșilor moldoveni și-au dorit biserică națională, unionistă. Intelectualii și teologii Mitropoliei Moldovei argumentau atunci, cu pasiune și trimiteri la ”autorități” (sfinți cu și fără gură de aur, călugări, patriarhi, filosofi și papi) despre cum ideea unui Dumnezeu național ar fi erezie (filetism, în dicționarul teologic), despre cum cei care măcar îndrăznesc să gîndească astfel ar trebui considerați eretici și excomunicați (dacă arderea pe rug nu e posibilă)…
Acum un ditamai Patriarhul se află într-o erezie atît de mare încît, retrospectiv, ideea PPCD de a face biserică de partid și de partidă unionistă, pare o mică glumă nevinovată. Patriarhul zice că Dumnezeu e rus și că cere jertfe pentru Rusia și că acest Dumnezeu rus ar avea un contract preferențial cu Gazprom-ul și statul pe care acesta îl deservește conform căruia oricine ajunge pe lumea ailaltă cu certificat că a murit pe frontul din Ucraina are garantat un loc în rai, de-a dreapta și de-a stînga lui Dumnezeu, lîngă sfinți și mucenici…
Declarațiile astea sînt eretice și necreștine în atîtea feluri încît, în oricare alte condiții, ar putea fi luate drept aiureli de crîșmă ale unor bețivi.
Dar nu, asta patriarhul vorbește și ”turma” tace…
Așteptam să îi văd și să îi aud și pe ”alde credincioșii militanți” care făceau poză de martir și soldat al lui Hristos pe vremea pandemiei…E plină memoria internetului de nesăbuiți (ieromonahi, teologi, blogherași și activiști creștini) care se refereau la restricțiile legate de Covid că ar fi ”o paradigmă totalitară”, că ele ar impune ”profanarea lui Hristos”, că carantina (impusă pentru a preveni îmbolnăviri și morți)  îl lipsește ”pe om de vlagă pentru niveluri superioare de conştiinţă” , îi ”prigonește pe creștini”… Le plăcea atunci, de la înălțimile Jeep-urilor cu numere personalizate, să distribuie teorii conspiraționiste plămădite de minți bolnave, și să se compare cu primii creștini prigoniți de romani sau cu preoții persecutați de puterea sovietică…Era ușor să te dai ”martir” din Jeep (chestia asta e o măsură obiectivă a decăderii morale a bisericii).
Acum, Patriarhul își bagă picioarele-l el de Hristosul lor și zice răspicat, gudurîndu-se lîngă steagul rusesc și lîngă sultanul din Kremlin, că turma trebuie să meargă la moarte de dragul ambițiilor politice a cuiva, să-și dea viețile pentru fantasmele erotice de ”stăpînitor al lumii” a cuiva (cu nume și prenume), că chiar slujitorii bisericii vor trebui să meargă la război să omoare în numele satrapului…și turma tace. Tace turma needucată. Tace și turma educată (ieromonahi, teologi, blogherași și activiști creștini) care a învățat să gîndească doar după Ustav.
Și, în momentul în care satrapul și camarila sa vorbesc deschis despre folosirea armei nucleare ce ar distruge lumea făcută de Dumnezeu (că așa zice mitologia), ar fi fost mare nevoie de un Dumnezeu al dragostei și rațiunii ce ar fi încercat să oprească nebunia asta…
Biserica ortodoxă are un alt Dumnezeu acum, unul al rublelor și bogățiilor materiale, unul care e ok cu furturi (salutare, furtul miliardului și tăcerea Mitropoliei Moldovei pe acest subiect), cu ucideri și violuri, dar care e doar anti-gay și anti-feminist.


Sep 25 2022

casatoria fictivă ca strategie de supraviețuire

Vitalie Sprînceană

În una din zilele în care eram la un punct de trecere al frontierei, s-a apropiat de mine un bărbat care fugise din Ucraina.
Bărbatul era cetățean al unui -stan, unul din multele de la periferia fostei Uniuni, trecuse ilegal frontiera (nu era sigur că nu va fi mobilizat și trimis pe front) și aștepta ca BMA să îi proceseze documentele…
S-a apropiat rușinos și m-a întrebat într-o rusă aproximativă dacă îl pot ajuta cu contactele unei femei sau ale unui site în care ar putea găsi o femeie cu care să facă o căsătorie fictivă…
– Vreau să plec în Europa, și dacă aș fi căsătorit în Moldova aș putea aplica la un permis de ședere moldovenesc și m-aș duce liber mai departe…
Solicitarea lui mă ia prin suprindere: e prima cerere de acest gen și sînt șocat…Îmi revin (vreau să rîd de ridicolul situației – serviciile umanitare pentru refugiați nu includ și ajutor în privința mariajului) și îi zic că nu știu nimic despre asta și nu-l pot ajuta cu nimic…
Nu am citit Codul Familiei dar îmi dau seama că treaba asta ar fi ilegală…
Ceea ce nu o face implauzibilă – divorțurile și căsătoria (în pofida retoricii patetice despre ”sfințenia” familiei) sînt în anumite cazuri simple (și oarecum cinice) strategii personale de supraviețuire și subzistență. 

La începuturile anilor 90 mulți chișinăuieni divorțau fictiv ca să primească apartamente la Rîșcani sau Ciocana. Mai încoace, presa a scris despre o deputată socialistă care s-a căsătorit fictiv pentru a obține un lot de pămînt la Stăuceni…

Căsătoria fictivă rămîne încă unul din instrumentele prin care sute de moldoveni care au plecat cu Work and Travel în SUA își legalizează traiul acolo, alte sute de moldoveni obțin documente legale tot prin căsătorii fictive în UE…
În contextul regional inflamabil, și în contextul în care regiunea, inclusiv -stanurile, pare să lunece spre un război generalizat, Moldova tot ajunge să fie un loc în care căsătoriile fictive cu un băștinaș/o băștinașă pot deveni strategii de supraviețuire și bilete într-o viață mai bună (în UE, de exemplu, sau chiar și în Moldova) pentru nefericiți din alte țări ale lumii.


Sep 23 2022

Oare suntem gata să repetăm istoria cu ”inimă mare” pentru refugiații ruși?

Vitalie Sprînceană
Oare sîntem gata să repetăm istoria ”cu inimă mare”, adică să deschidem țara, casele, spațiile de adăpost și pentru cei care fug acum din Rusia de înrolarea în armată?
Ei tot sînt persoane refugiate…


Sep 9 2022

Ion Sturza și rescrierea istoriei

Vitalie Sprînceană

Dacă tot se bagă Ion Sturza în discuția publică, hai să-l băgăm în seamă.

Un aspect care tot trebuie discutat, pe care fostul prim-ministru l-a menționat cu aplomb ține de rescrierea istoriei tranziției și mai ales a anilor cei mai grei ai ei – 1996-2000 (pentru cifrele din restul perioade, bune sau rele, Sturza nu are nici un merit sau responsabilitate). 

Ca să citez direct: 

De ce mă leg de „băieței” și „fetițe”? Păi, cei care au astăzi până în 40 de ani au prins o perioadă lungă de prosperitate, când totul creștea – bunăstarea, salariile, circulația liberă.”

Sturza evident are tot interesul să rescrie istoria pentru că el e unul din oamenii centrali acolo și e clar că ar vrea să iasă cumva din situația în care cuvinte precum ”sărăcie”, ”tranziție” și ”Sturza” sînt sinonime…

Evident, nici cifrele, nici memoria colectiva și cea personală nu susțin o lectură a epocii pe care o vrea fostul prim-ministru Sturza. 

Pe partea dinspre numere, realitatea dură e că, în 2022 PIB constituie abia 77 % din valoarea PIB în 1989. PIB per capita în 2022 e aproape de nivelul anului 1989. Pe de altă parte, în anii 1998-1999 cînd Ion Sturza era ministru al economiei și prim-ministru, se înregistrează cele mai joase valori ale produsului intern per capita – în 1999, de exemplu, valoarea PIB per capita este de doar 34 % din cea a anului 1989…

Pe partea dinspre experiențele personale momente precum deconectarea regulată a electricității, întîrzierea plății salariilor sau plata lor în natură (are Gheorghe Urschi un faimos monolog despre un muncitor la fabrica de sicrie care și-a primis salariul în … sicrie), subfinanțarea sectorului public (lecțiile le făceam în săli de clasă în care fuseseră construite sobe și ne încălzeam cu lemne, uneori în fum), explozia criminalității – sînt moșteniri ale epocii ”Sturza” (și Ciubuc, și Braghiș). 

Unicul succes al guvernului a fost…imaginea sa externă (Sturza a reușit să instaureze un trend în care, pentru guvernare, mai mult contează imaginea exterioară și părerea ”partenerilor externi” decît opiniile cetățenilor (un alt prim-ministru, la fel de tehnocrat, Pavel Filip, a spus-o pe șleau: contează pentru mine mai mult opinia Băncii Mondiale decît cea a cetățenilor). 

Creșterea ulterioară a indicatorilor economici din epoca post-Sturza nu se datorează vreunui geniu economic al lui Vasile Tarlev, prim-ministrul instaurat de comuniștii care au cîștigat alegerile după votul de protest din 2001. Ci faptului că moldovenii au început să fugă din țară în căutarea unui trai mai bun în Rusia, UE, Israel, SUA și au început să trimită remitențe…

Fuga în containere (are Constantin Cheianu o piesă despre asta), traversarea ilegală a granițelor UE prin munți, rîuri, pe mare, în curii, în caroserii, pe ascuns, cu plăți exagerate pentru cărăuși, sutele sau poate chiar miile de cadavre de moldoveni de la granițele Greciei, Italiei, Slovaciei, Poloniei – asta e ”circulația liberă” pe care au prins-o moldovenii vreme de douăzeci și ceva de ani de tranziție…

Sturza are dreptate despre creșterea bunăstării în perioada tranziției. Doar că trebuie să adauge că asta s-a întîmplat pentru o gașcă restrînsă alde el, din care ulterior au ieșit figuri precum Filat, Plahotniuc și alți inși de tristă faimă.


Jun 29 2022

Reformele în educație – scurt comentariu despre ipocrizia criticii politice…

Vitalie Sprînceană

Există în Moldova un fel de lege ironică în privința politicilor publice potrivit căreia nu prea contează ce se face ci, mai ales, contează cine o face…
Dacă o fac ”prietenii” atunci e bine și minunat și excelent, iar dacă același lucru îl fac ”rivalii” atunci e jale și amar și lucrul nu e de aur dar de c..cat…
(Ar trebui să mai adăugăm un element de context al acestei situații: alți neni, în alte părți decid asupra lucrurilor care se vor face în Moldova, iar aborigenilor nu le rămîne decît să ”implementeze” și libertatea îndoielnică de a lua una din cele două poziții posibile: de a face sau de a critica pe cei care o fac. Alte libertăți precum cea de a nu face pentru că contravine interesului public sau pentru că e impopulară printre cetățeni, nu există.)
Să luăm un exemplu oarecum celebru: optimizarea școlilor…
Setul de politici ce prevedea reducerea numărului de școli și comasarea altor școli pentru a reduce din cheltuielile publice considerate a fi ineficiente, a fost agreat de către Guvernul Moldovei și Banca Mondială prin anii 2006-2007. Programul urma să fie implementat pînă în 2015.
Guvernarea comunistă a pornit implementarea măsurilor agreate cu Banca Mondială din 2007-2008… Pentru ”opoziție” (pe vremea aia opoziția era ”pro-europeană” iar guvernarea ”pro-rusă”) și presa ce o simpatiza asta nu putea decît să fie o măsură proastă ce trebuia neapărat criticată în cei mai duri termeni.
De unde și oceanul de cerneală despre cum optimizarea transformă satele în colonii (eu sînt de acord!) în loc să le modernizeze, despre cum banii economisiți pe educație nu se văd nici în calitatea sporită a educației după reformă, nici nicăieri în altă parte, despre cum organizațiile internaționale care le împing nu trebuie ascultate deoarece, ca să citez o jurnalistă de la Ziarul de Gardă din îndepărtatul an 2008: ”ce știu organizațiile internaționale despre neliniștea copiilor de la Leordoaia”?
Și presa ”anti-comunistă” huiduie ministra educației de atunci, Larisa Șavga, că nu ar avea studii în domeniul educației, că ar ști doar merceologie și deci nu s-ar pricepe deloc la domeniul care îl gestionează…
3 ani mai tîrziu fosta opoziție e acum la Putere și …. ce credeți, continuă să implementeze, cu același zel și același avînt aceleași politici de optimizare a școlilor.
Doar că, de data asta, întrucît o fac ”ai noștri”, optimizarea școlilor e un lucru bun și necesar sau, conform aceluiași ziar, un lucru just, ”cauzat de depopulare şi scăderea numărului de copii”.
Nu mai contează, evident, că reforma e promovată de o ministră a educației care tot nu are studii în domeniul educației și e doar economistă.
Ceea ce pentru Șavga era un handicap – merceologia, pentru Maia Sandu e un avantaj – ea e manager eficient.
Evident, cei care vorbesc altceva, zice cu aplomb același ziar, nu fac decît să răspîndească falsuri…
Partea comică e că, fosta guvernare comunistă care s-a topit între timp și s-a scurs spre Partidul Socialiștilor a preluat, exact în același mod, fostele argumente ale opoziției.
Aplaudacii și criticii de serviciu s-au schimbat cu locuri dar au continuat să implementeze cu zel și sfințenie programul agreat cu Banca Mondială…
Să luăm un alt exemplu: comasarea universităților. E o discuție cu barbă în societatea moldovenească dacă și ce format de organizare a învățămîntului universitar ar fi cel mai potrivit pentru o țară ca a noastră, cum acesta poate fi adaptat din perspectiva dilemei eterne – adaptare la cerințele imediate ale pieței vs cercetarea teoretică fundamentală…În această discuție complexă guvernările moldovene au o singură soluție – comasarea universităților.
Care nu rezolvă nimic, evident, și e cel mult o simulare de aflare în treabă dar…pentru PR e mai bine decît nimic.
Aici opoziția și guvernarea (și presa ce le deservește) sînt la fel de flexibile (un cuvînt frumos pentru a desemna fățărnicia).
Anul 2008, guvernarea comunistă (comunistă doar cu numele, evident) inițiază un plan de comasare a unor institute și universități. Victor Stepaniuc e fața ”publică” a reformei (pe vremea aia era considerat ideolog al partidului și ocupa funcția de viceprim-ministru). Una dintre măsurile propuse era de a comasa Institutul de Filologie și Institutul Patrimoniului Cultural.
Opoziția ”pro-europeană” evident, nu putea fi de acord cu asta. Și apar articole despre planul ”diabolic” al lui Stepaniuc, despre accentele anti-românești ale acestei măsuri…
Anul 2022, ministerul Educației vine cu un plan similar de comasare a universităților…Acesta este ambalat, ca și data trecută într-un plan de modernizare a universităților, consolidare a cercetării științifice și alocare a unor mijloace financiare suplimentare… Adică aceeași justificare – comasăm ca să economisim bani – care e vîndută cu titlul de modernizare.
Evident, tăcere în sînul presei ”pro-guvern” și a societății civile care o deservește. Zarvă este doar în cealaltă tabără, din motive de înțeles: ei ar fi fost nevoiți să facă același lucru (pentru că alte soluții nu există în imaginație) dar…se bucură că o fac alții pe care îi pot critica…


May 4 2022

Tineri, Moldova, politică

Vitalie Sprînceană

Un capitol interesant din sondajul IRI Moldova publicat zilele trecute este cel despre tineri și viziunile lor politice…
(Chiar dacă sondajele generaliste sînt, de obicei, sociologie de calitate îndoielnică, merită să ne aplecăm asupra lor atunci cînd acestea nu doar că zic, ci chiar ”urlă” asupra unor realități).
Sondajul scoate la iveală ”apolitismul” și ”dezinteresul” aproape total al tinerilor față de politică.
Mai puțin de 10 % din tineri au făcut voluntariat pentru o cauză politică, doar 12 % au participat în vre-un protest, 8 % au făcut cea mai accesibilă formă de activism – au postat pe rețele sociale știri politice sau despre probleme sociale, doar 3 % au donat bani pentru o cauză politică sau au făcut parte din vre-un grup sau informal cu agendă politică…
Doar 4 % sînt membri ai vreunui partid politic. (datele se coroborează cu studii aprofundate precum European Values Study etc).
Situația asta explică, probabil, rata de absenteism electoral redusă a tinerilor în comparație cu alte grupuri de vîrstă.
Ea semnalează intrarea în scenă a unei generații care nu doar că nu se prea interesează de politică (viața de partid etc) dar nu prea crede și nu prea face eforturi colective pentru a realiza schimbări. Vremea organizațiilor politice de masă – partide, mișcări sindicale – pare să fi apus pentru o generație pentru care calitatea de membru într-o organizație nu mai contează deloc.
Evident, prăbușirea organizațiilor de masă nu se referă doar la partide – fenomenul e valabil și pentru sindicate, și pentru cluburi sportive, și pentru asociații voluntare, și pentru biserică.
Toate aceste instituții și forme de organizare colectivă în masă sînt într-un declin total.
E un semnal de alarmă nu doar pentru politicieni (care au trata partidele ca feude personale iar asta le-a desconsiderat ca vehicul politic), ci și pentru întreaga societate: o generație care credea în efortul colectiv (credință ”construită” prin eforturile unui/unor partide) e înlocuită de o generație care nu mai crede în eforturi colective și pentru care acțiunea politică e aia, individuală pe cont propriu. Sau deloc.


Apr 4 2022

Ortodoxia ca victimă colaterală a războiului în Ucraina

Vitalie Sprînceană

Patriarhul Kiril a ținut azi o liturghie în biserica principală a forțelor armate rusești aflată în satul Kubinka.
În cadrul liturghiei Patriarhul a afirmat că Rusia este o țară ”iubitoare de pace” și a binecuvîntat soldații care luptă pentru Patrie și nu-și cruță viețile pentru binele ei…
”Înrolarea” Patriarhului în armata rusă și înregimentarea, la modul general, a Bisericii Ortodoxe Ruse în armata rusă și în războiul (care nu e ”război” dar operațiune specială în cadrul căruia sînt uciși oamenii ca în război) semnalează un cerc complet: prăbușirea ortodoxiei ca ultimă ”limbă” universală în regiune.
Referința la o tradiție religioasă și la un Dumnezeu comun era unica punte oarecum funcțională între cele două popoare de pînă la război. Celelalte limbaje cu potențial universal nu funcționau: pe de o parte narativele naționaliste construiau trecuturi și viitoruri separate, iar pe de altă parte ambele țări au respins, din varii motive, moștenirea internaționalistă comună în cadrul URSS.
Realitatea că Patriarhia Rusă sub Kiril s-a culcat sub statul rus și sub Putin și au devenit parte a statului rus și a politicii externe a acestuia, a născut, în contrapartidă, o dalaveră cu Patriarhia Kieveană și Biserica ortodoxă. În această istorie, consumată în anii 2018-2019, o parte a bisericii ortodoxe ruse din Ucraina și-a declarat independența și s-a constituit într-o biserică autocefală care să servească necesitățile religioase ale poporului ucrainean.
La fel ca și Kiril, șeful Bisericii Ortodoxe din Ucraina, mitropolitul Epifaniu, binecuvîntează soldații ucrainei ce-și apără Patria și spune că actul de a omorî dușmanul invadator nu este un păcat.
E clar, Kiril se referă la Rusia atunci cînd vorbește despre Patrie iar Epifaniu are în vedere Ucraina cînd zice același lucru. Ceea ce îi unește pe ambii, pe lîngă faptul că se referă la patrii diferite, este că niciunul dintre ei nu se referă la Patria comună creștină – Împărăția lui Dumnezeu, Adam, Eva, Cain și restul mitologiei creștine.
Unul îl vede pe Dumnezeul național vorbind limba rusă, iar altul – ca cetățean ucrainean. Fiecare preferă să localizeze această Împărăție mai aproape de turta boierului pe care îl servește. (Evident ambii se află în erezie din punct de vedere doctrinar, dacă filetismul ar mai scandaliza pe cineva). 
Asta înseamnă că nici ortodoxia nu mai oferă o limbă universală (ori cel puțin mai generală decît idiomul naționalismului) care ar crea poduri între popoare dincolo de capriciile puterii.
Viitorul regiunii va fi probabil naționalist iar ortodoxia, ca un limbaj cu potențial universal, va fi una din victimele colaterale ale acestui război stupid și inutil.