Apr 24 2017

Carul Mare: înainte de ieri, azi și după mîine

Vitalie Sprînceană

Asterismul Carul Mare așa cum arăta 100 000 ani în urmă, cum arată acum și cum va arăta peste 100 000 ani.

Sursa: Marcus Du Sautoy, The great unknown: seven journeys to the frontiers of science. (Viking, 2017).


Dec 25 2016

Abecedario moldavo: S come SOCIETÀ CIVILE

Vitalie Sprînceană

Ultimul articol din seria de discuții cu Francesco Brusa, despre societatea civilă. Originalul se găsește pe balcanicaucaso.org.

La lettera S di uno speciale abecedario, dedicato ai 25 anni dall’indipendenza della Moldavia. L’opinione di Vitalie Sprinceana, sociologo e giornalista per Platzforma.md

La cosiddetta società civile, se pensiamo soprattutto alle ONG e alle varie associazioni a metà fra pubblico e privato, è un settore consistente in Moldavia. Inoltre, si è da poco concluso un ciclo di proteste sorprendentemente duraturo e partecipato. Qual è lo “stato di salute” della società civile nel paese? Quali sono i suoi maggiori punti di forza e quali invece gli elementi che tendono a dividerla?

Forse è possibile distinguere due differenti “livelli” di società civile in Moldavia. Da una parte c’è ovviamente la società civile in generale, che corrisponde alla popolazione moldava nel suo complesso e nei suoi momenti di esposizione pubblica (come le proteste dello scorso anno). Dall’altra è presente un’accezione maggiormente specifica del termine, più o meno quell’area grigia fra pubblico e privato in cui operano per esempio le ONG, che è stata sostanzialmente importata durante negli anni ’90.

Può apparire magari curioso, ma già un decennio prima del crollo dell’Unione Sovietica esistevano manifestazioni e dibattiti spontanei su temi come quello dell’ecologia, esistevano concezioni artistiche alternative… eppure nessuna di queste si definiva come parte della “società civile”. Si tratta dunque di un concetto che si è originato e si è diffuso dopo l’indipendenza, soprattutto con l’afflusso di soldi e istituzioni occidentali. E a mio modo di vedere proprio la sua dipendenza da finanziamenti esterni, che è ancora attuale, ne costituisce anche la maggiore debolezza.

Le associazioni rischiano di essere completamente asservite ad agende politiche internazionali, finendo col perdere di vista il contesto e col farsi portatrici (più o meno consapevoli) delle ideologie di mercato più aggressive. Trovo infatti sintomatico che in questi 25 anni gli sforzi della società civile si siano focalizzati quasi esclusivamente sulla riforma dello stato, tralasciando appunto l’area della finanza e del mercato. Il risultato è che la Moldavia ha ora un apparato di leggi certo molto avanzate ma allo stesso tempo soffre cattive pratiche di business: ci sono monopoli in svariati settori, la concorrenza è spesso sleale e arriva fino all’intimidazione fisica, etc. In più, nel nome del cambiamento, lo stato viene sempre più decentralizzato e reso flessibile, erodendo il sistema di welfare. La società civile cioè si è trasformata in un’alleata del mercato contro lo stato.

Tuttavia è chiaro che esistono anche aspetti positivi. L’impegno di parte della popolazione nel “terzo settore” ha creato un capitale creativo che si sta diffondendo anche al di là dell’ambiente delle ONG. Soprattutto in contesti più ristretti come quelli dei villaggi stanno nascendo iniziative autonome e originali, che spesso riguardano il cambiamento del tessuto urbano e comunitario.

Proprio su questo terreno si giocano secondo me anche le potenzialità della società civile in senso lato, che ha recentemente attraversato una fase importante con le proteste e l’acampada cittadina in seguito al furto dalle casse dello stato. Mantenere le tende in piazza per un periodo così lungo è stato qualcosa di sorprendente. Inoltre, non solo gli accampamenti hanno resistito in un clima molto ostile da parte dei media e dei politici ma anche hanno visto una grossa solidarietà trasversale della popolazione (c’erano offerte di soldi e cibo, si è riuscito a preservare sempre l’ordine sufficiente…). Tuttavia, è mancata una visione strategica nel lungo termine che riuscisse a coinvolgere altre zone oltre al centro della capitale. Gli organizzatori si sono preoccupati più di apparire in televisione che di elaborare piani per allargare la partecipazione, rendendola più aperta e democratica. Ma soprattutto non hanno mostrato alcuna volontà di lavorare sul territorio, di immaginare metodi di protesta che potessero coinvolgere la aree rurali (c’è stata partecipazione dai villaggi, ma a tutti veniva comunque chiesto di arrivare a Chișinău).

Il risultato dunque è stato quello di “raffreddare” l’energia della società civile: rispetto a un anno fa la popolazione appare certamente più stanca e disillusa, senza alcuna spinta a impegnarsi nella vita pubblica. Verrebbe da dire che alla fine le proteste hanno fatto un grosso favore allo status-quo. Abbiamo però certamente assimilato nuovi strumenti per creare comunità, che potranno tornare utili per il futuro.


Dec 25 2016

Abecedario moldavo: R come RUSSIA/ROMANIA

Vitalie Sprînceană

Încă un articol din seria discuțiilor cu prietenul Francesco Brusa, al doilea. De data aceasta despre Rusia/România și discuțiile geopolitice în societatea moldovenească. Originalul e pe balcanicaucaso.org. 

La lettera R di uno speciale abecedario, dedicato ai 25 anni dall’indipendenza della Moldavia. Un’intervista a Vitalie Sprinceana, sociologo e giornalista per Platzforma.md

La divisione fra Russia e Romania, in quanto distinte sfere di appartenenza identitaria, è una frattura che riemerge in molti ambiti della società moldava, spesso anche solo come quadro interpretativo. Quali sono le conseguenze di tale divisione? È possibile distinguere in essa “fatti storici” da altri elementi, che invece magari rappresentano esagerazioni o “miti” tesi a perseguire determinate politiche (per es. quelle unioniste)?

La polarizzazione frequente in molte dinamiche della società e politica moldave fra Russia, da un lato, e Romania (spesso intesa come passaggio per entrare nell’Unione Europea) dall’altro, è in qualche modo una falsa polarizzazione. Russia e Romania sono infatti due facce della stessa medaglia, ovvero l’insistere nella ricerca di legittimità e soluzioni al di fuori del territorio nazionale per quelle che sono in definitiva delle problematiche interne. Si tratta di una sorta di “escapismo”, di fuga dalla realtà.

È innegabile che la Moldavia abbia fatto parte di entrambe queste esperienze storiche e, pur generalizzando molto, in tutt’e due i casi si è trattato di un contatto violento e ambivalente dal punto di vista della popolazione moldava. Senza ombra di dubbio il regime sovietico ha esercitato un ruolo oppressivo ma allo stesso tempo non si possono negare le conquiste raggiunte nell’area in quel periodo, come l’industrializzazione e l’alfabetizzazione di massa. Così la Romania ha introdotto per prima una riforma agraria nella zona ma d’altra parte trattava la Moldavia come una colonia arretrata, senza una chiara linea di sviluppo locale. È possibile allora mantenere un approccio che combini tutte queste contraddizioni? La realtà è che troppo spesso si tratta di discorsi faziosi e sbilanciati: si prendono solo i lati positivi o negativi di una delle due parti per avvallare la propria posizione.

Credo invece che la storia non sia in alcun modo un giudice per dirimere la questione. Non esiste alcuna motivazione razionale che può far decidere la Moldavia per un polo o per l’altro. Insisto, sia le spinte pro-Russia che quelle pro-Romania cui assistiamo oggi sono sintomi della stessa “malattia”, ovvero la mancanza di coraggio e di un’idea di futuro per questo paese.

È vero che discorsi simili possono anche sortire un effetto benefico per la società moldava, poiché cercano di connettere la comunità a un insieme più grande, allargandone gli orizzonti. Ma, d’altra parte, diventano discorsi “tossici” nel momento in cui minano qualsiasi tentativo di costruire qualcosa nel qui ed ora, nel territorio che per un motivo o per l’altro oggi costituisce la nostra nazione. Inoltre, si tratta di tensioni che prendono come riferimento dei termini sostanzialmente immaginari: né la Russia né la Romania hanno la concreta volontà politica o le capacità economiche per prendersi sulle spalle la situazione moldava.

In questo, c’è stato una sorta di “tradimento” da parte della classe intellettuale nei confronti della popolazione. Ci si è concentrati su problematiche di carattere culturale e storico, cercando di fornire una nuova identità alla nazione dopo l’indipendenza e si è finito con l’ignorare completamente i bisogni più urgenti e materiali. Il fatto è che la Moldavia è già perfettamente integrata in un sistema geopolitico ed economico più ampio, ed è integrata come periferia. Nulla, né un’eventuale connessione con l’Unione Europea né una maggiore vicinanza con la Russia, può al momento cambiare questo suo “status”. Credo che la strategia da utilizzare sia pertanto cercare di trarre il massimo beneficio possibile da tale posizione intermedia, essere una cerniera fra due mondi. Ma, a livello internazionale, la Moldavia è uno stato debole e deve esserne sempre consapevole. Inutile combattere russi o rumeni immaginari: occorre costruire una nuova società con più equilibrio fra pubblico e privato di quella attuale.


Dec 11 2016

Abecedario moldavo: C come CHIESA ORTODOSSA

Vitalie Sprînceană

Am vorbit, cu prietenul Francesco Brusa, despre biserică și religie în Moldova. Discuția noastră a apărut pe portalul balcanicaucaso.org.

La lettera C di uno speciale abecedario, dedicato ai 25 anni dall’indipendenza della Moldavia. Un quadro sul ruolo della Chiesa ortodossa nel paese da parte di Vitalie Sprinceana, sociologo e giornalista per Platzforma.md (Francesco Brusa).

Il fenomeno religioso in Moldavia sembra essere pieno di contraddizioni: se prima dell’indipendenza il paese era ufficialmente ateo, poco dopo circa il 90% della popolazione si dichiarava di fede ortodossa. Le ultime ricerche rivelano invece una crescente disaffezione verso la Chiesa, eppure quest’ultima è capace di dare vita a poderose manifestazioni (come i cortei anti-LGBT). Il richiamo ai valori religiosi gioca un ruolo importante a livello politico, se prendiamo ad esempio il Partito Socialista. Abbiamo chiesto al giornalista e sociologo Vitalie Sprinceana come si spiegano tali contraddizioni e come si riflettono nella società moldava.

“Inizierei con una proposizione paradossale: affermare che prima dell’indipendenza la Moldavia fosse una nazione atea non significa dire che non fosse una nazione religiosa.

Da una parte infatti l’interpretazione del marxismo compiuta dall’Unione Sovietica aveva caratteristiche strutturali molto simili a quelle di una religione. Basti pensare al modo in cui il potere si autolegittimava e al modo in cui la sua ideologia spiegasse qualsiasi dinamica storica o sociale. Dall’altra parte, la religione vera e propria, intesa come insieme di pratiche e culti condivisi, è riuscita a conservarsi all’interno del corpo sociale anche sotto il periodo del dominio sovietico. In tal senso la ‘resilienza’ della campagna moldava ha giocato un ruolo fondamentale: il rito battesimale veniva praticato clandestinamente durante le ore notturne, a volte attraverso le frequenze di Radio Free Europe era possibile captare delle funzioni ortodosse dalla Francia, etc.

Ecco perché quello che è successo negli anni ’90, con la quasi totalità della popolazione che è tornata a proclamarsi ortodossa, non è così spettacolare come può sembrare a prima vista. Un senso di religiosità molto vivo e diffuso era ancora presente in Moldavia e si è semplicemente canalizzato nell’istituzione ecclesiastica, che in quel momento non era più bandita od ostacolata da parte dello stato. D’altronde, sempre negli anni ’90, si è verificata un’esplosione di spiritualità alternativa (addirittura sulle televisioni nazionali c’era un programma condotto da due sensitivi molto popolari all’epoca): ciò che i sociologi chiamano ‘desiderio di mistero’.

Tuttavia, se le continuità con il passato sono molte è altrettanto vero che con il crollo dell’Unione Sovietica la situazione è mutata, e non di poco. Innanzitutto, bisogna domandarsi se la Chiesa Ortodossa di oggi sia ancora la stessa istituzione che il comunismo ha combattuto negli anni ’50. Ora l’accento è molto più spostato sulla responsabilità e sulla religiosità individuali piuttosto che sul sentimento di collettività com’era un tempo. Gli stessi approcci al culto da parte dei cittadini sono di gran lunga più variegati e maggiormente spostati verso la sfera del privato che in passato. Poi, come accennavo, il fatto di essere stata perseguitata durante l’Unione Sovietica (cosa comunque parzialmente vera, poiché a un certo punto si è arrivati a un compromesso) ha permesso alla Chiesa di godere subito dopo l’indipendenza di forte legittimità e ampio prestigio presso la società.

In quel momento il senso di disorientamento della popolazione ha fatto sì che la Chiesa Ortodossa potesse diventare il punto di riferimento simbolico di molti valori (la solidarietà, la connessione con il passato e i propri antenati, una visione di comunità collettiva non nazionalistica…). In poche parole, la Chiesa è diventata sinonimo di tradizione e questo la rende all’oggi l’istituzione in cui il popolo moldavo ripone ancora la maggiore fiducia, ricavando da essa anche un senso e una promessa di stabilità che non può trovare altrove.

Ecco che allora – a mio modo di vedere – la religione in Moldavia è una sorta di ‘moneta di scambio simbolico’ molto potente, che fornisce legittimità a varie interazioni sociali. Se infatti andiamo ad analizzare più nel profondo, vediamo come questo paese si dichiara e sembra più religioso di altri nella stessa area, ma i numeri di chi frequenta effettivamente le funzioni sono invece simili alle regioni contigue. La religione in Moldavia, insomma, gioca un ruolo più grande della religione stessa.

Proprio per questo credo che non sia così influente a livello politico. Le relazioni con i partiti e con alcuni dei loro esponenti ci sono, chiaramente, ma sono magari dettati dal ‘timore’ piuttosto che dalla volontà di voler far approvare una particolare agenda. La Chiesa Ortodossa ha senz’altro partecipato a tutto il processo di redistribuzione di beni economici post-indipendenza ed è rimasta invischiata in casi di corruzione o illeciti. Per questo deve intrattenere buoni rapporti con il ceto dirigente per evitare episodi che possano minare la sua credibilità.”


Nov 26 2016

Alegerile unei țări sînt alegerile tuturor

Vitalie Sprînceană

Speculam acum cîțiva ani în urmă despre faptul că alegerile din SUA, datorită mizei enorme pe care o au pentru majoritatea cetățenilor lumii (prin bombe, bănci, relații economice) ar trebui să fie un proces deschis tuturor. Aveam în minte, cam naiv, cetățeni implicați și activi din alte părți ale lumii care ar fi motivați să se implice pentru a face ca alegerile din SUA să țină cont de realitățile altor popoare, de contextul lor local și cultural, de diversele moduri de a gîndi lumea ale comunităților, care ar aduce în discuția politică americană (destul de provincială, de altfel, și ego-centrică, cu excepția referințelor la Rusia și Mexic) etc… Era utopic, desigur. Și problematic din mai multe puncte de vedere: legal etc.
…Citesc acum investigații despre cîteva sute de site-uri ce au distribuit știri false despre un candidat la funcția de președinte al SUA: orașul Veles din Macedonia nu e neapărat centrul politic, cultural sau economic al lumii, dar e unul din hub-urile în care sînt înregistrate peste 100 site-uri politice pro-Trump și care au elaborat, creat și distribuit la greu informație anti-Clinton, de cele mai multe ori inventată (că ar fi ucis un whistleblower, că e pe cale de a fi cercetată de FBI etc). Informație care a fost distribuită în draci pe facebook, twitter și alte rețele sociale și s-ar putea să fi influențat ceva votanți în SUA.
Autorii acestor site-uri sînt studenți și adolescenți macedoneni din Veles. Paradoxal, motivația lor primară nu e politică ci economică: într-un orășel sărac, tinerii care dețin telefoane mobile, acces la net și ceva abilități de creare a site-urilor vor să obțină profit din generarea de conținut și vizite pe site-urile lor (tinerii fac și site-uri fashion, de bîrfe etc). Adică, vor și ei o parte din prăjitura generoasă a beneficiilor financiare ale internetului.

Cum în campania electorală americană, vizitele cele mai multe merg pe site-urile politice, ”creatorii de conținut” macedoneni s-au orientat, oarecum ”natural” (economicește vorbind) anume pe această nișă: ei publică, pe varii site-uri, informație despre campania electorală americană – știri, zvonuri, poze, video etc.

O parte din acest conținut este plagiat/copiat din alte surse, altă parte este ”inventat”. Intervievat de jurnaliști, unul dintre acești antreprenori politici a mărturisit că opțiunea pro-Trump a acestor site-uri nu se datorează unor afinități ideologice ci pentru că, informațiile false despre Hillary, invențiile și știrile fără legătură cu realitatea se vînd cel mai bine. Astfel cererea a structurat total oferta și în timpul campaniei electorale americane: 95 % din site-urile politice înregistrate în Veles erau pro-Trump…
În altă parte am citit despre rolul rușilor în asigurarea lui Assange cu documente și e-mail-uri secrete ale staff-ului lui Hillary, despre rolul Wikileaks în campania electorală (conform unor estimări s-ar face responsabil de pînă la 5 % din voturi). Nu am de unde ști dacă rușii chiar au fost implicați dar wikileaks însăși, o rețea decentralizată cu servere în toată lumea (și cu Assange refugiat în subsolul ambasadei Ecuadorului în Londra), a fost un jucător activ al campaniei electorale divulgînd cinismul echipei lui Hillary, scoțînd la iveală legăturile ascunse ale candidatului democrat cu elitele financiare de pe Wall Street etc.
Avem deci, o situație inedită, cînd factori externi (ce depășesc granițele convenționale ale statului națiune) se implică activ în campania electorală dintr-o țară (de fapt e cea mai mare și mai puternică țară și, pînă recent, unica ce deținea suficiente resurse pentru a se putea implica în campaniile electorale ale altor țări). Lucru care reconfigurează cumva discuțiile despre alegeri în genere, cele despre cetățenie și participare, despre mass-media și reflectarea campaniei electorale (cum poate CEC-ul din Moldova, de exemplu, să pedepsească vreun site înregistrat în Tanzania sau Rusia sau SUA?).
Această realitate constituie, cred eu, și un bun punct de pornire pentru o serie de discuții pe care încă nici nu le-am început măcar: cum definim/delimităm un spațiu politic local? Ce mai înseamnă ”alegeri naționale” cînd printre actorii implicați se găsesc o întreagă cohortă de grupuri eclectice transnaționale ce au diverse scopuri? Cum regîndim participarea politică? Cum redefinim ”informația” și ”reflectarea corectă a campaniei electorale de către mass-media”? În ce condiții mai putem vorbi despre faptul că logica economică în general și logica economică a mass-media în particular sînt ”neutre” din punctul de vedere al politicii?  Cine deține sursele din care primim noi informația?
…Mă gîndesc că e vorba și de o răzbunare ironică (sau măcar un efect pervers) al globalizării care, după ce a hoinărit pe meleaguri străine iată că se întoarce acasă, la origini, în SUA. Cetățenii americani se văd expuși unor lucruri care fac demult parte din cotidianul altor țări – imixtiunea unor actori străini în treburile interne.


May 18 2016

laicitatea cea de toate zilele…

Vitalie Sprînceană

Laicitatea nu se referă în nici un fel la ateism – principiul laicității nu reglementează, nu se pronunță și nici nu decide în vreun fel chestiunea existenței/non-existenței unei entități supreme). În același sens, laicitatea nu se referă la separarea statului și bisericii decît în mod indirect.

Laicitatea e un mod de organizare a vieții în comun (evit utilizarea expresiei ”viață socială” ca opusă ”vieții individuale” din motivul că le văd pe ambele ca fiind forme de viață ”socială” și nu mi se pare justificat să folosesc ”socialul” în două sensuri concomitent dintre care unul mai larg – viața oamenilor în comunități, și altul mai îngust – partea colectivă a vieții unui individ ca opusă unei părți individuale), al cărui edificiu politic e susținut de două principii fundamentale.

În primul rînd, laicitatea ține de relegarea, în mod deliberat, a religiei, credințelor și atitudinilor religioase în sfera privată.
Justificarea acestei relegări e foarte simplă – din moment ce diferențele religioase nu pot fi soluționate prin apelul la judecată rațională (logică formală sau principii științifice de organizare a cunoașterii) sau la alte forme de mediere prin utilizarea unor instrumente ”rezonabile” precum rațiunea (Kant), recunoașterea deplină a celuilalt (Honneth) sau acțiunea comunicativă orientată spre înțelegere reciprocă /raționalitate intersubiectivă (Habermas), adică lucrurile ce ordonează viața noastră în comun – atunci acestea sunt trimise în sfera privată (acolo unde oamenii găsesc destule căi – iubirea amoroasă, experiența traiului și muncii în comun – pentru a le acomoda).

Nu găsim aici o negare a religiei, așa cum afirmă adversarii religioși ai laicității, ci din contra o recunoaștere deplină a religiei ca fiind o sferă autonomă, cu un dinamism și o esență proprie, ireductibilă sau derivabilă din alte sfere ale vieții. Imposibilitatea acomodării rezonabile a diferențelor religioase în viața publică altfel decît prin tratarea lor ca chestiuni ce țin de viața privată a individului oferă ultimului libertatea aproape totală de a-și organza viața privată în conformitate cu preceptele religiei lor.

În al doilea rînd, laicitatea proclamă că bunul comun, viața în comun, interesul general, lucrurile ce țin de însăși organizarea comunității (ceea ce romanii numeau Res Publica) – toate acestea sunt mai importante decît interesele private.

În sinteză, principiul laicității afirmă (1) o separare a vieții publice de viața privată, (2) un principiu conform căruia treburile publice sunt mai importante, mai virtuoase și mai valoroase decăt treburile private (fie că țin de bunăstare economică individuală fie că țin de promovarea propiei credințe și sporirea numărului de ”salvați”) și (3) o relegare a diferențelor religioase în sfera privată.

Restul consecințelor decurg de aici. Unele au legătură, fie și indirectă (separarea statului de biserică), altele nu sunt legate nicicum (laicitatea egală cu ateismul sau cu ”persecutarea religiei”).


May 16 2016

Ideologiile de după sfîrșitul ideologiei

Vitalie Sprînceană

În timp ce comunismul (și constelația de idei ce îl însoțește) s-a păstrat doar în enclave marginale – în unele campusuri universitare, în unele medii intelectuale (al artelor vizuale, al literaturii) și în unele cîmpuri de cercetare precum sociologia, antropologia și economia heterodoxă (atîta cît este!), fascismul, cu multiplele sale avataruri, e mai viu decît oricînd.

Îl găsim în numeroasele forme de etnocentrism și naționalism, în variile ideologii nativiste (curios că în SUA, nativiștii nu sunt, așa cum ne-am aștepta, reprezentanți ai unor comunități indigene – navajo sau cherokee, ci coloniștii albi, paradox prins poate cel mai bine de o zicală rostită frecvent de un artist satiric, Stephen Colbert: părinții mei nu au venit aici tocmai din Irlanda, de la o distanță de cîteva mii de kilometri ca să vadă această țară condusă de imigranți), în diversele forme de rasism socio-economic (scandalul cu apa otrăvită în orășelul american Flint, Michigan, unde o administrație albă și bogată a decis tăierea cheltuielilor pentru sistemul de aprovizionare cu apă iar în rezultat, o comunitate săracă și ”neagră” a trebuit să bea apă otrăvită, în timp ce comunitățile albe afluente din jur au continuat să beneficieze de apă normală, e un exemplu clar de rasism socio-economic. La fel precum și insistența germană în fața Greciei ca ultima să-și plătească datoriile și să accepte condițiile unui tratat inuman – deși se știa că 90 % din așa-zisul ajutor german se întoracea înapoi în Deutsche Bank, deși se știa că condițiile sunt imposibile și inutile), în tot felul de concepții meritocratice duse la extremă (grupuri ce argumentează că alte grupuri și persoane merită pe deplin să trăiască în mizerie, să îndure lipsuri sau chiar războaie pentru că…ar fi înapoiați, cultural inadecvați sau iraționali), în aprecierea și valoarea diferită pe care o atribuim suferinței și vieții în funcție de poziționare geografică și culturală (așa ajungem să deplîngem ca fiind anormală pierderea unei vieți europene sau violențe în orașele noastre în timp ce percepem războaie, conflicte și crize ce ucid zeci de mii în altă parte ca fiind ”normale” și simple statistici), în diversele forme de războaie culturale (în cadrul cărora anumite grupuri – etnice, religioase, lingvistice, cu orientare sexuală diferită – sunt construite și percepute ca fiind străine, capabile de a ”îmbolnăvi corpul social” ori de a strica o ”armonie deplină” – și deci periculoase), în retorică militaristă a supremației unei țări/culturi față de alte țări/culturi (stafia Gayropei agitată atît de intens la Kremlin e la fel de fascistă precum stafia ”luptei cu terorismul” și islamofobia din SUA sau retorica anti-refugiați din Europa Centrală)  etc.

Semințele fascismelor în lume contemporană sunt intens irigate de cîteva ”fluvii” bune. Globalizarea, în forma ei de accelerare a circulației capitalului (mai ales cel specualtiv), de relocalizare a capacităților de producție în funcție de ”costuri” (forță de muncă, reglementări politice, economice și ecologice), de relație structural inegală în care un vest dezvoltat exploatează și menține o stare de dependență a unui sud și est subdezvoltate – toate acestea contribuie la recuperarea unor discursuri și practici fasciste (a se vedea violența contra romilor în Slovacia și Ungaria), la ”legitimarea” apelului la diferite forme de excluziune (deoarece globalizarea este percepută în mod eronat ca fiind incluziune totală și nu excluziune selectivă și inegală, așa cum este ea de fapt). La aceasta se adaugă și impotența stîngii tradiționale de a formula proiecte incluzive, lucru care ține parțial de înglodarea stîngii în varii bătălii culturale (care, de cele mai multe ori reprezintă cîmpuri de bătălie false), parțial de capitularea ei intelectuală și politică în fața hegemoniei dreptei exprimate prin TINA (1). Nu e de mirare (deși rămîne trist!) că stînga grecească a lui Tsipras și Varoufakis a fost îngropată și umilită cu mîinile stîngii franceze a lui Hollande.

E uimitor și paradoxal să vezi, în aceste condiții, pe de o parte, enormul efort intelectual, financiar și politic îndreptat la organizarea și desfășurarea unor vaste campanii anti-comuniste (atît la nivel intelectual, prin subvenționarea unei întregi industrii a cercetărilor anti-comuniste cît și la nivel economic, prin subminarea încercărilor de organizare și gestionare economică alternativă – în sudul global, prin varii forme de exploatare economică și în nordul global, prin slăbirea sindicatelor și altor forme de organizare colectivă a angajaților), și, pe de altă parte, puținătatea eforturilor aruncate pe linia limitării sau eliminării surselor, manifestărilor, ideilor și practicilor fasciste… (Să pomenim în treacăt și faptul că, o anumită parte a ”luptei” anti-comuniste folosește retorici și discursuri fasciste: cei care vorbesc de justiție socială sau lupta de clasă sunt tratați ca fiind slabi de minte, mancurți, amnezici, spălați pe creier adică…categorii subumane.)

În același timp procesul actual al globalizării, în forma sa curentă de exploatare organizată, funcționează ca o mașinărie ce produce în serie fascisme…

 

  1. There is no alternative – fraza este atribuită fostului prim-ministru britanic Margareth Thatcher și exprimă ideea precum că economia de piață capitalistă este forma de organizare economică cea mai bună.