Jan 4 2018

Viața socială a …arborilor

Vitalie Sprînceană

”Dar oare de ce sînt copacii ființe sociale? De ce își împart ei nutrienții cu alți copaci iar uneori chiar cu arbori-concurenți? Rațiunea e aceeași ca pentru comunitățile umane: există avantaje semnificative în a munci împreună. Un arbore nu este o pădure. De unul singur un copac nu poate genera un climat local consistent și este la discreția vînturilor și ploilor. Împreună, însă, mai mulți copaci creează un ecosistem care moderează extremele de căldură și frig și generează umiditate. În cadrul acestui mediu protejat copacii pot ajunge la o vîrstă înaintată. Pentru a atinge însă acest lucru e nevoie ca ”comunitatea de arbori” să rămînă intactă cu orice preț. Dacă fiecare arbore ar fi lăsat se descurce de unul singur, majoritatea dintre ei nu ar trăi prea mult. Diverse leziuni ar crea găuri în scoață, lucru care ar permite furtunilor să-i doboare și să-i dezrădăcineze. Căldura verii ar ajunge la depozitele subterane de sevă ale copacilor și le-ar usca. Fiecare arbore ar avea de suferit.” (din Peter Wohlleben, ”The Hidden Life of Trees: What They Feel, How They Communicate – Discoveries from a Secret World”, 2017).


Nov 16 2017

De ce a murit imperiul. Scurtă recenzie a unei cărți lungi: Mihail Zîgar ”Imperiul trebuie să moară”

Vitalie Sprînceană

Tocmai am terminat de citit cartea lui Mihail Zîgar despre revoluția din 1917: «Империя должна умереть» (2017). De fapt despre revoluțiile din 1917. De fapt despre Rusia începutului de secol XX. De fapt…despre prima moarte a imperiului rus (a doua s-a produs în 1991, odată cu prăbușirea URSS).
Autorul, jurnalist și publicist rus, fost redactor al postului de televiziune ”«Дождь»  (Ploaia/Rain, între 2010-2015), este și coordonatorul proiectului multimedia ”Anul 1917. Istoria Liberă”, care povestește istoria anului 1917 sub forma unei rețele sociale în care cele mai importante personalități și instituții (ziare rusești și străine) ale epocii scriu…statusuri (de fapt autorii proiectului publică scurte fragmente din memoriile, jurnalele și cărțile protagoștilor istoriei ruse la începutul sec. XX).
Cartea e voluminoasă: vreo 900 pagini, și e o istorie a perioadei 1901-1917.
Zîgari alege să scrie o istorie a epocii din perspectiva personalităților ce au trăit (și au scris!) despre ea. O istorie care se desfășoară sub forma unor drame, bîrfe, succese sau eșecuri personale, una care începe cu Lev Tolstoi și se termină cu Vladimir Lenin.
E interesantă? Da. E relevantă? Ca efort de popularizare istorică – fără îndoială. Ca efort de recuperare a unui adevăr despre o epocă? Mai puțin.
Explic: chiar dacă e adevărat că alegerea punctului de vedere pentru scrierea istoriei predetermină cumva tipul de istorie ce va fi scrisă (cel care scrie din perspectiva clasei va găsi clase, cel care scrie din perspectiva partidelor va găsi partide etc), totuși anumite puncte de vedere sînt mai parțiale decît altele. Iar scria istoriei ca o galerie de bîrfe și întîmplări personale constituie perspectiva cea mai parțială.
Pentru că, în afara acestei lumi mici din Petrograd și Moscova ce se cunoaște, visează și speră, se iubește și se urăște, se înșeală și se visează mare, se pupă pe față și se înjură pe la spate, cartea nu oferă mai nimic.
Adică, scapă lucrurile care chiar au produs/favorizat/creat/generat revoluțiile din 1917 – procesele și problemele sociale.
Apar liderii unei mici burghezii liberale, dar apar ca persoane particulare, nu ca grup și nici ca proces. Iar întrebarea firească ar fi cum se face că această burghezie liberală este totuși posibilă, are un spațiu politic și mediatic într-un context de monarhie absolutistă? Apare în mod inevitabil Rasputin, dar cititorul nu are cum să înțeleagă motivele din care clerul (și biserica) sînt atît de importante în viața imperiului. Apar cîțiva politicieni de toate culorile însă cititorul nu află în ce cred acestea (cu excepția socialistului Țereteli care e unicul ce pare să aibă ceva în care crede, restul politicienilor, inclusiv bolșevicii, apar ca fiind niște paiațe capricioase ce se ridică și coboară în funcție de circumstanțe). Lipsesc cu desăvîrșire procesele sociale: problema reformei agrare, antisemitismul (atunci cînd acesta apare este prezentat ca fiind rodul organizării perfide a serviciilor secrete), chestiunea minorităților naționale, foamea și sărăcia urbană etc…
În versiunea istoriei scrise de Zîgari lipsesc țăranii și muncitorii din fabrici. Pentru că ei nu au lăsat jurnale, scrieri, amintiri, bîrfe, nu și-au editat ziare. În fapt, masele populare, zic istorici și mai cu experiență, sînt mute în genere (nu lasă surse scrise, nu sînt vizibile decît pasiv în documentele scrise ale epocii). Sînt ceva mai mulți soldați în carte. Și această critică nu ține doar de ”reprezentarea egală a claselor sociale”, ea ține de prezența forțelor care au efectuat revoluțiile din 1917 – muncitorii s-au răsculat în februarie 1917 și au dat jos țarul (cu ajutorul soldaților și a unor importante părți ale nobilimii, mediului de afaceri și intelighenției).
Altfel spus, Zîgari lasă bîrfa să scrie istoria dar evacuează orice proces social din această istorie. Rezultatul, și aici sînt de acord cu observația Galinei Iuzefovici de la meduza.io, este un fel de facebook al începutului de veac 20 – o colecție de statusuri picante, interesante, pe alocuri destul de intime care însă povestesc doar bula peterburgheză (și moscovită) a aristocrației și nobilimii și care nu povestește nimic despre ceea ce se întîmplă dincolo de limitele acestei bule.
De aici și sentimentul unei neconcordanțe între ceea ce se întîmplă în stradă și în jurnalele acestor oameni. Dintre eroii lui Zîgari nimeni nu pricepe epoca pentru că autorul îi scoate în afara epocii și îi lasă să trăiască doar în saloane și întîlniri boeme.
Adică, o carte de istorie în care nici un erou nu pricepe cum se schimbă istoria.
Altă alegere metodologică a autorului ce mi s-a părut problematică ține de insistența acestuia de a privi cu tot dinadinsul evenimentele din jurul anului 1917 (precum și evenimentele ce au dus spre revoluții) dinspre prezent, ca și cum situațiile ar fi aceleași. Această alegere devine evidentă nu doar în echivalențele terminologice – intelighenția liberală de la începutul secolului devine clasa creativă, marii industriași și latifundiari (unii dintre care foști șerbi) devin oligarhie (deși din carte nu reiese nicăieri că acești oameni ar avea ceva mai mult decît bani – în orice caz putere precis nu au) și tot așa mai departe. Alegerea devine evidentă și prin modul în care autorul re-construiește epoca pornind de la liniile constitutive ale Rusiei contemporane: astfel, pornind de la realitatea că întreaga clasă politică rusă, de opoziție sau de la guvernare îii este loială lui Putin sau sînt prietenii acestuia sub acoperire, Zîgari povestește despre partidele și figurile politice pre-revoluționare în același mod: prieteni sub acoperire sau agenți ai țarului și a poliției sale.
În mod evident, în acest fel narațiunea cîștigă prin simplitate și familiaritate dar pierde în concretețe și în exactitate.
Înțeleg motivația autorului – să prevină atît puterea rusă actuală că nu e veșnică (s-au dus și monarhi ce păreau să se țină mai bine darămi-te președinți aleși prin alegeri) cît și să cheme opoziția să își lase chestiile și certurile meschine că s-ar putea să se schimbe lucrurile: să vină vreun ipocrit care să pună mîna pe prostime și să ducă țara undeva în tragedie.
Dar nici ea nu e convingătoare într-un demers în care istoria e compusă doar din bîrfe și agenți dubli.
Eu n-aș reciti-o.
Dar promit că revin cu o listă a cărților despre 1917 care mi se par relevante și scrise bine. 


Oct 13 2015

Hawking, roboții și capitalismul

Vitalie Sprînceană

Stephen Hawking despre teama că roboții ar putea cîndva lua locul oamenilor în societate: ”Dacă mașinile vor produce tot ce avem nevoie, rezultatul depinde de modul distribuție a produselor. Fiecare ar putea avea o viață îndestulată și ușoară dacă bogăția produsă de mașini este împărțită, sau majoritatea oamenilor pot ajunge într-o situație de mizerie dacă posesorii mașinilor se vor pronunța cu succes împotriva redistribuției bogăției. Pînă acum, tendința e spre a doua opțiune, în condițiile în care tehnologia sporește inegalitatea.” (sursa)


Aug 6 2015

Svetlana Boym (1966-2015)

Vitalie Sprînceană

Citesc pe profile-ul de facebook al antropologului Serghei Ușakin (Serguei A. Oushakine) că a murit Svetlana Boym, critic literar și slavist redutabil, care preda în ultima vreme Literaturi Slave și Comparate la Harvard).
I-am citit două cărți: Common Places: Mythologies of Everyday Life in Russia (1995) și The Future of Nostalgia (2002).

Alte legături:
Site-ul personal (http://www.svetlanaboym.com/main.htm ). Și cel profesional, pe site-ul universității.
Un fragment (în limba rusă) din The Future of Nostalgia.
O listă cu articole și alte materiale scurte (în rusă).
S. Boym despre slow thinking:


Aug 3 2015

Omul Nou. Religie.

Vitalie Sprînceană

Mă văd, la o terasă în centrul Chișinăului, cu o prietenă originară din raionul Ungheni care tocmai s-a întors  de acasă. Zice că a fost, între altele, și la înmormîntarea unui coleg de clasă.

”- L-au găsit undeva la gunoiște – era slăbit, cam bea în ultima vreme. A murit singur și sărac. Rudele lui – părinții îi muriseră mai demult – nu au avut bani să plătească preotului tariful pentru înmormîntare așa că l-au îngropat fără el…

Curat business, nu credință. Adică cum vine asta, omul acela, dacă nu avea bani, nu-l merită pe Dumnezeu?

Aici s-a văzut dintr-o dată ce mai este biserica astăzi: o firmă care nu are decît profitul ca scop.

O mătușică l-a întrebat cîndva pe acest preot – de ce o înmormîntare costă în satul nostru  mai mult decît în la Ungheni (v.s. centrul raional)? Preotul i-a răspuns:

– La Ungheni se fac mai multe înmormîntări, de aia costul uneia e mai mic decît în sat, unde au loc mai puține înmormîntări…

El ce, vrea ca mai mulți oameni să moară ca el să coboare prețul la o înmormîntare?

(Eu tac. O ascult. Ea continuă.)

La Blajini este un obicei, știi, fiecare familie își aghezmuiește mormintele apropiaților. La noi în sat dăscălița merge împreună cu popa – el stropește, ea adună pomelnicele[1]  cu numele morților, în care oamenii pun bani care și cum poate, unul 5 lei, altul 10 lei. Dăscălița verifică pomelnicele și adună banii. Dacă i se pare că cineva a pus prea puțin atunci întoarce pomelnicului ca omul să mai adauge. Anul trecut, tot de Blajini, a întors pomelnicul unui moșulică pentru că acela pusese doar 5 lei.

Moșul a strigat cu voce tare, ca să-l audă cît mai multă lume:

– Părinte, nu ai cumva vreo 10 lei să mă împrumuți pînă luna viitoare, cînd îmi vine pensia? Că iaca – dăscălița zice că 5 lei, cît am pus eu în pomelnic, e prea puțin!

Preotul s-a rușinat, dăscălița a luat pomelnicul omului și a mers mai departe.”

Note:

[1]    Pomelnic – carnet cu două compartimente, pentru morți și vii, în care enoriașii adaugă numele apropiaților (celor în viață și celor decedați) și pe care îl dau preotului ca acesta să-i pomenească în timpul slujbei și a altor ritualuri.

(fragment dintr-o carte în lucru)


Jun 23 2015

Ficțiune.

Vitalie Sprînceană

Yuval Harari. ”Sapiens: A Brief History of Humankind” (Harper, 2015).
“Cum a reușit Homo sapiens să treacă acest prag (V.S. dificultatea de a coopera flexibil în grupuri mari), reușind eventual să construiască orașe cu zeci de mii de locuitori și imperii ce administrează sute de milioane? Secretul constă, probabil, în apariția ficțiunii. Grupuri mari de străini pot coopera împreună atunci cînd ei cred în mituri comune.
Toate felurile de cooperare umană – fie statul modern, fie biserica medievală, un oraș vechi sau un trib arhaic – au la bază mituri comune care există doar în imaginarul colectiv al oamenilor. Bisericile își au originile în mituri religioase comune. Doi catolici ce nu s-au întîlnit niciodată pot totuși să meargă împreună la o cruciadă ori să adune fonduri pentru a construi un spital pentru că amîndoi cred că Dumnezeu s-a întrupat în carne umană și a ales să fie răstignit pe cruce pentru păcatele noastre. Statele se bazează pe mituri naționale comune. Doi sîrbi care nu s-au văzut vreodată vor decide să-și riște viața unul pentru altul pentru că ambii cred în existența națiunii sîrbe, în patria sîrbă și în steatul sîrb. Sistemele legale sînt construite și ele pe mituri legale comune. Doi avocați care nu se cunosc pot totuși să-și unească eforturile pentru a apăra un străin pentru că ambii cred în existența unor legi, a justiției, a drepturilor omului – și a banilor plătiți ca recompensă.
Totuși niciunul din aceste lucruri nu există în afară istoriilor pe care oamenii le inventează și le zic reciproc. Nu există dumnezei în univers, nici națiuni, nici bani, nici drepturi ale omului și nici justiție în afara imaginației ființelor umane.

(eng. How did Homo sapiens manage to cross this critical threshold, eventually founding cities comprising tens of thousands of inhabitants and empires ruling hundreds of millions? The secret was probably the appearance of fiction. Large numbers of strangers can cooperate successfully by believing in common myths.

Any large-scale human cooperation – whether a modern state, a medieval church, an ancient city or an archaic tribe – is rooted in common myths that exist only in peoples collective imagination. Churches are rooted in common religious myths. Two Catholics who have never met can nevertheless go together on crusade or pool funds to build a hospital because they both believe that God was incarnated in human flesh and allowed Himself to be crucified to redeem our sins. States are rooted in common national myths. Two Serbs who have never met might risk their lives to save one another because both believe in the existence of the Serbian nation, the Serbian homeland and the Serbian flag. Judicial systems are rooted in common legal myths. Two lawyers who have never met can nevertheless combine efforts to defend a complete stranger because they both believe in the existence of laws, justice, human rights – and the money paid out in fees.

Yet none of these things exists outside the stories that people invent and tell one another. There are no gods in the universe, no nations, no money, no human rights, no laws, and no justice outside the common imagination of human beings.)


Nov 4 2014

Notă de lectură. Globalizare și cultură (Frederic Jameson)

Vitalie Sprînceană

”People often evoke “corrosive individualism” and also consumerist  “materialism” as a way of accounting for the destructiveness of the new globalization process. But  I think these moralizing concepts are inadequate to the task, and do not sufficiently identify the  destructive forces that are North American in origin and result from the unchallenged primacy of  the United States today and thus the “American way of life” and American mass media culture.  This is consumerism as such, the very linchpin of our economic system, and also the mode of  daily life in which all our mass culture and entertainment industries train us ceaselessly day after  day, in an image and media barrage quite unparalleled in history. Since the discrediting of socialism by the collapse of Russian communism, only religious fundamentalism has seemed to  offer an alternative way of life — let us not, heaven help us, call it a lifestyle — to American consumerism.” (Frederic Jameson, Globalization as Philosophical Issue, p.65 in Jameson, Fredric, and Masao Miyoshi. The Cultures of Globalization. Duke University Press, 1998.).