blog implicat

Тебе что, обязательно было вспоминать Мандельштама? Что, не знаешь других поэтов, нерепрессированных, ну Пупкина какого нибудь? 

(rom. Chiar era necesar să amintești de Mandelștam? Nu cunoști alți poeți, ce nu ar fi fost supuși represiunilor? Un Pupkin oarecare, de exemplu.)

E un fragment de dialog ce are loc într-o familie de intelectuali evrei evacuată, în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei (1) undeva în regiunea Novosibirsk. Se găsește în excelenta ecranizare a romanului lui Vasilii Grossman, ”Viață și destin” (Жизнь и судьба), regizată de Serghei Ursuliak.

Ursuliak știe bine anii 40 – a mai regizat un serial, Lichidarea (2007) în care povestea viața criminală a orașului Odesa imediat după război precum și luptele pe care le-a purtat puterea sovietică pentru a restaura ordinea publică.

Filmul ”Viață și Destin” trădează, în mod clar, textul cărții, cel puțin în partea în care Grossman are grijă să sugereze înrudirea celor două forme politice ale răului totalitar: fascismul și comunismul. Probabil e o mare pierdere.

Pe de altă parte, ecranizarea aduce și un câștig. Regizorul ce nu a găsit curaj să pună în film semnul politic și moral de egalitate pus de scriitor în carte,  a îndrăznit totuși să bage sub lupă cotidianul sovietic al războiului (pe front și în spatele frontului).

Pe urmele lui Grossman (dar și a unor Soljenițân sau Șalamov), Ursuliak găsește în Marele Război un imens ghem de războaie și conflicte mai mici, o serie necontenită de războaie civile. Liniile de front ale acestui războaie nu trec prin spațiul ce-i separă de fasciști de comuniști, ci prin teritoriile identităților etnice, religioase, de clasă sau politice.  Câteva exemple: evreiii și restul lumii (documentarul Iz Goi a lui Alexandr Stupnikov), etniile minoritare și rușii, sătenii și regimul (E adevărat, întreabă un ostaș sovietic în filmul lui Ursuliak, că colhozurile vor fi desființate imediat după război?).

Nu-i o noutate, dar trebuie s-o repetăm la nesfărșit: atunci când naziștii nu-i extermină pe sovietici, ultimii au grijă să se nimicească singuri. O zice genial în Lichidarea alt erou al lui Ursuliak, banditul ucrainean naționalist Vitalie (porecla Academicianul): Cine să vă înțeleagă pe voi, bolșevicii? Dacă nu luptați contra cuiva, atunci vă apucați să vă ucideți între voi!

Găsesc această obsesie cu miriadele de războaie civile ce s-au desfășurat sub umbrela Marelui Război, în unele filme ce au apărut recent în spațiul cultural rus. E evidentă la Serghei Loznița în filmul său ”În ceață” (2012), după romanul cu același nume a lui Vasil Bykaw (Bykov). Se găsește și în eposul lui Nikita Mihalkov, ”Soarele înșelător 2” (Утомлённые солнцем 2) în cel puțin două momente. În primul, două femei privesc de departe cum un sat întreg urmează să fie nimicit pentru că acolo au fost uciși doi ostași nemți. Una din ele îi zice celeilalte: Să nu-ți fie jale de ei. Merită să moară. Au stat ca lașii ascunși în casă când tu le cereai să te scape de soldații germani ce doreau să te siluiască. Asta e pedeapsa lor. Într-un alt moment antologic, Iosif Stalin îi vorbește lui Kotov cel reînviat din lagărele morții și din batalionul de pedeapsă (штрафбат) despre civilii ce au rămas în spatele frontului: Ei trebuie pedepsiți pentru că nu contribuie la efortul de război.

Încet-încet, filmul rusesc contemporan despre război dezvrăjește povestea unificatoare a Marelui Efort. Victoria finală a URSS asupra Germaniei Fasciste apare, în această nouă înțelegere, mai degrabă ca paradox decât ca rezultat legitim.

A se citi, în calitate de supliment, două excelente monografii ale lui Antony Beevor, ”Stalingrad” și ”Berlin. Căderea-1945”.

1. Mi se pare un gest de bun simț să folosesc termenul sovieto-rus Marele Război pentru Apărarea Patriei în locul occidentalismului mai neutru Războiul al Doilea Mondial. Pentru țara aia și pentru cetățenii ei războiul chiar a fost unul pe viață și pe moarte, de apărare a Patriei în toate sensurile ei – familie, casă, sat, oraș, Țară.

Scările ce duc spre Memorialul Holodomorului (Genocidul prin Foamete) și cele ce urcă spre Monumentul Ostașilor Sovietici Eliberatori se unesc în acest punct. Mai mult decât simbolic – două vestigii ale aceluiași trecut. Partea glorioasă și cea rușinoasă a regimului sovietic.

Iarăși simbolic, Memorialul Holodomorului a fost construit între Lavra Pecerska (inima religioasă a Kievului) și Memorialul înălțat în cinstea Soldaților Sovietici. Așa încât să treacă pe lângă el atât cei ce merg să se roage la Biserică cât și cei ce se duc să depună flori la aniversările Marelui Război.

Monumentele coabitează în spațiu, la fel cum memoriile ar trebui să coabiteze în minte și inimi.

Așa arată vitrina unui chioșc din centrul Kievului, ce vinde articole tradiționale ucrainene.

Folclorul ucrainean contemporan (oarecum oximoronică expresia, de vreme ce folclorul e al trecutului și nu poate se poate situa, principial, în prezent) încape, alături de ii și cești cu steme și broderii populare, maiouri cu Lionel Messi, tricouri ale echipei Chelsea Londra (Samsung are parte de publicitate gratuită) și desigur țesături cu inscripția CCCP (URSS).

Chioșcurile sunt ceva mai inclusive și mai puțin părtinitoare decât manualele de istorie, a observat un prieten. În manuale e loc doar pentru o față a adevărului. În vitrine – pentru toate.

Iată că Ucraina tradițională, cea sovietică și cea contemporană se pot întâlni pe solul igienizat și ”neutru” al comercializării.

Le unește o trăsătură majoră: toate se vând.

– Dumnezeu să-l bată pe cel care a oprit fotbalul pe Moldova 1 și l-a mutat pe alt canal, pe TV 3, se vaită nenea Grigore, un uncheș de vreo 70 de ani, locuitor al unui sat de sub Florești. Mă chinui să așez antena așa ca să pot prinde postul ista, dar nu pot. E veche antena. Cred că ar trebui schimbată.

Antena am ridicat-o prin 1965 și mă slujește de atunci. A petrecut vreo 5 televizoare, sărmana. Avea mai multe brațe, dar cu vremea a tot ruginit metalul, se mai urcau și cioarele pe ea și i-au căzut brațele unul câte unul…

…Nenea Grigore e pensionar cu un staj de peste 40 ani de muncă. Statul moldav i-a stabilit o pensie de 1200 lei. Una sută dolari per suflet…

Îi ajung?

Îmi ajung. Strâng vara pentru iarnă.

Și-a tras gaz prin 2006, cum au făcut-o mulți moldoveni, ca să-i fie mai usor să se încălzească. Gazul însă s-a scumpit și de aia e folosit doar la bucătărie. Cumpără cărbuni și lemne.

Câțiva ani în urmă a suferit un atac de cord –  se  mișcă puțin mai greu și mai cu grijă decât odinioară, dar e foarte vioi. Revine la antenă. Și la fotbal.

Mă uit la fotbal de vreo 40 ani. Campionate europene, mondiale, cupe europe – toate le urmăresc. Cu antena asta, că alta n-am avut. Mai prinde încă 3 canale: Moldova 1, TVR 1 (care la moment difuzează o emisiune în limba maghiară, subtitrată în română dar uncheșul nu vede literele mărunte așa că televizorul continuă să lucreze în fundal) și Prime-ul. Farmazonii! Ce mă fac eu serile fără fotbal?!  Am găsit un băiat din sat să mă ajute să mut antena dar nu iese nimic. Trebuie schimbată și gata. O farfurie (antena parabolică V.S.) ar face treaba. Chiar mâine mă duc la Florești.

Mâine, adică pe 21 noiembrie, e zi de hram. Dar și zi de fotbal.

Și cablu?

Este televiziune prin cablu în sat. Asta însă l-ar costa pe lună cam 150 lei. De 3 ori mai mult decât la Chișinău. Peste 10 % din pensie…

Nu prea găsesc cuvinte de consolare. Nici de ajutor.

Decizia de a lua Liga Campionilor de la Moldova 1 (accesibil pe tot teritoriul Moldovei) și a o da postului TV 3 (accesibil doar în unele rețele de cablu) n-o înțeleg nici eu. Și nici nu cunosc, chit că mă pretind a fi om informat, toate detaliile de bucătărie. Zice o gazetă de la Chișinău că procesul n-a fost tocmai curat și că niște oameni ar fi tras niște sfori…Sforile nu se văd deloc din Florești, cum nu se văd nici din Chișinău…

Televiziunea publică, cea care a transmis zeci de ani Liga Campionilor, însemna promisiunea unui acces democratic pentru toți cel puțin la nivelul ecranului.

Fotbalul aparținea tuturor ce-l priveau – celor cu farfurii, celor cu furculițe înfipte în spatele televizorului și celor cu antene metalice sau de sârmă urcate în copaci sau pe acoperiș cu 30 ani în urmă.

Așa a fost înainte.

Acum fotbalul e al celor care privesc spoturile publicitare dintre reprize și sunt suficient de bogați și naivi încât să dea un ban pentru lucrurile scoase la vânzare.

Deștepții care au făcut transferul de la Moldova 1 la TV 3 au furat fotbalul de la cei mai pasionați fani ai lui – inșii cu căciulă, cizme și glod și l-au dat celor cărora nu le prea pasă de el – inși cu frac, bani, acces la Internet și televiziuni digitale.

Eu nu mă bucur că TV 3 a angajat comentatori profesioniști aduși de peste Prut. Nu mă încântă faptul că au și streaming online pe site-ul lor. Nici că pot fi găsiți în orice rețea de cablu din orașe.

Pentru că eu oricum, dacă am chef, găsesc 10 alte moduri de a privi meciurile. Pot să caut un streaming britanic, american sau german cu comentatori mai buni. Pot să scot meciul de pe torente, cu tot cu comentarii. Pot să citesc analize ale meciurilor publicate în presa de pe continent.

Eu pot. Uncheșul Grigore nu poate.

Eu nu mă prea uit la fotbal deși am posibilitate. Hrănesc alte pasiuni.

Uncheșul Grigore nu se uită la fotbal, deși asta e pasiunea lui…

Dumnezeu probabil nu-l va bate pe Constantin Marin, preşedintele Companiei Teleradio Moldova pentru nedreptatea ce a comis-o multor mii de fani din satele prăpădite și înglodate – cadrul legal al țării nu presupune amestec divin în treburile de administrare a proprietății publice.

Nici pe Vlad Plahotniuc, despre se spune că ar fi șeful TV 3 și omul ce ar fi tras sforile scandalului. În Biblie despre lobby nu se pomenește nimic.

Despre necesitatea deschiderii unei reprezentanțe a Institutului Cultural Român (ICR) la Chișinău am scris în repetate rânduri (în 2007, apoi în 2008), în vremuri în care zeitgeistul local credea contrariul.

Unii ziceau că venirea ICR la Chișinău ar fi o contradicție politică ce ar da apă la moară celor care afirmă că moldovenii reprezintă o națiune aparte – instituția promovează cultura română în străinătate, iar Chișinăul nu e străinătate.

Citez dintr-o polemică a epocii:

Dacă s-ar deschide un ICR la Chișinău asta ar însemna că, automat, s-ar recunoaște că limba & cultura română trebuie propagate în Basarabia. Or, nu e așa, căci Basarabia e un pământ și teritoriu românesc… (sursa)

S-au găsit însă la ICR niște oameni cu viziune ce au demonstrat răbdare (pentru a aștepta încălzirea vremurilor politice la Chișinău) și deschidere (pentru a înființa un veritabil centru de cultură românească și europeană în Moldova). Minunea a fost întâmplată în 2010.

Primul șef al filialei Chișinău a ICR, dl. Petre Guran, avea toate trăsăturile necesare activității într-un context atât de sensibil precum Republica Moldova:toleranță, anvergură și reputație ireproșabilă.

Recent, ședința Comitetului Director a decis schimbarea acestuia cu Valeriu Matei, politician și poet din Republica Moldova.

O decizie cum nu se mai poate de proastă. Pentru că din punctul de vedere al reputației, numele lui Valeriu Matei e legat de cel puțin câteva scandaluri. Unul ține de trafic de influență – asta l-a costat funcția de vice-președinte al Parlamentului. Altul, mai relevant pentru proaspăta funcția de ambasador cultural al dlui Matei și pentru legitimitatea sa ca poet ține de acuzații și probe deplagiat pe care nu a putut să le infirme. Despre asta au scris Mircea V. Ciobanuși în special Emilian Galaicu-Păun.

Din perspectiva anvergurii și toleranței candidatura dlui Matei nu apare mai atractivă. Din contra. Insul cu pricina s-a făcut cunoscut prin practicarea unui discurs vehement, intolerant, vetust și cu clare trăsături xenofobe. Nu-și scoate oponenții politici din ”demenți”, ”bandiți” și ”alienați mental” făcând figura locală a unui tribun. E adeptul unui românism de matineu, intolerant și patriotard ce nu ține cont de realitățile și sensibilitățile etnice ale țării.

De asta cred că numirea lui Valeriu Matei în postul de șef al reprezentaței ICR la Chișinău e o alegere greșită. Una care dăunează reputației și imaginii instituției în Republica Moldova.

Din același motiv un grup de intelectuali din Moldova și România au închegat o declarație de protest. Pe care o reproduc și susțin.

Apel către Institutul Cultural Român, Bucureşti din partea unor intelectuali din Republica Moldova şi România (în legătură cu anunţarea schimbării conducerii ICR la Chişinău)

Pe 12 noiembrie 2012, Institutul Cultural Român a anunţat decizia de a schimba conducerea reprezentanței sale la Chişinău. Potrivit acestui anunţ, fostul director al ICR la Chişinău, Petre Guran, va fi rechemat, iar funcţia va fi preluată de Valeriu Matei (scriitor și om politic din R. Moldova). De asemenea, anunţul specifică desemnarea unui director adjunct în persoana lui Nichita Danilov.

Semnatarii acestui apel se arată puternic surprinși nu atât de schimbarea conducerii ICR la Chișinău, care se anunţa de ceva timp în urma transformărilor intervenite în sânul ICR de la Bucureşti, cât de alegerea candidaturii lui Valeriu Matei pentru această funcţie de înaltă răspundere şi onoare, care are drept misiune să reprezinte şi să promoveze cultura română la Chişinău.

Inaugurarea Institutului Cultural Român la Chișinău acum doi ani, după o lungă perioadă de piedici din partea guvernărilor moldovene, a fost semnul unei încălziri simțitoare a relațiilor între Republica Moldova și România și a adus totodată promisiunea unei deschideri culturale fără precedent între cele două maluri ale Prutului. În scurt timp după inaugurare, proaspătul așezământ a și lansat la Chișinău câteva proiecte inovatoare și ambițioase (restaurarea Casei Zemstvei, inaugurarea Programului “Al. Sturdza”, care pregătea calea unui Institut de studii avansate cu același nume, crearea unui nou program interuniversitar de masterat de cultură universală etc.). ICR a devenit la Chișinău o instituție recunoscută și prețuită atât pentru evenimentele culturale de înaltă calitate organizate sub auspiciile ei cât și pentru deschiderea programatică către cultura română și europeană.

Numirea lui Valeriu Matei la direcția ICR la Chișinău ar însemna o ruptură brutală cu proiectele demarate și concepute pentru a fi realizate în viitorul apropiat în cadrul acestei instituții. Valeriu Matei s-a făcut cunoscut pe parcursul carierei sale de personalitate publică printr-un discurs intransigent și intolerant față de oponenții săi politici și față de cei care nu îi împărtășeau convingerile sale deschis ultraconservatoare și naționaliste, iar uneori a avut atitudini cu certe accente xenofobe. Aceste convingeri, și mai ales maniera sa obișnuită de a le exprima, vin în dezacord flagrant cu proiectele anterioare și cu vocația Institutului Cultural Român la Chișinău.

Cariera dlui Matei, presărată cu scandaluri (de moralitate publică și literară) fac și mai dificilă asocierea persoanei sale cu funcția de director al ICR la Chișinău.

Datorită acestor circumstanțe Valeriu Matei rămâne un personaj public controversat, căruia i-ar fi greu să atragă intelectualii și oamenii de cultură din Republica Moldova în jurul prestigioasei instituții pe care ar reprezenta-o și cu atât mai greu să-și onoreze misiunea de “ambasador cultural” pe care o presupune funcția de director al Institutului Cultural Român la Chișinău.

Acestea fiind spuse, chemăm forurile decidente ale Institutului Cultural Român de la București să reevalueze candidaturile pentru funcția de director al Institutului Cultural Român la București, în conformitate cu înalta și responsabila misiune care îi va reveni la Chișinău.

Declarația poate fi citită și semnată aici:http://www.petitieonline.ro/petitie/10040136

Probabil Frumosul vorbește  mai ales unele limbi muzicale (deși e tare discutabil), și n-am chef să înșir întreg canonul.

Protestul însă poate vorbi orice limbă.

Aici un rap fain, Keny Arkana, La rue nous appartient din albumul  “Désobéissance”  (2008):

Și totuși alegerile din SUA nu sunt nici pe departe insignifiante, plicticoase ori fără miză, așa cum zice mood-ul general al observatorilor și publicului. E adevărat că pozițiile candidaților în privința politicii externe aproape coincid (cu excepția accentului anti-rus al lui Romney), la fel fiind situația și în domeniul apărării sau cel al economiei (iar cu nuanțele de rigoare). Adică în domeniul politicii tradiționale. Cel de suprafață.

Dacă există un loc unde diferențele între cei doi candidați au un caracter fundamental și principial, atunci acesta este domeniul biopoliticului – cel al reglementării politice ale aspectelor fundamentale ale vieții umane.

Politica de gen, chestiunea feminină, avortul, homosexualitatea, identitățile culturale, solidaritatea socială, politicile imigraționiste – tot atâtea câmpuri de bătălie în care luptele se poartă cu încrâncenare și care împart SUA în tabere ce se atacă vehement. În pofida unității demonstrate în legătură cu chestiunea iraniană.

Pe de o parte Mitt Romney și-a declarat intenția de a păstra semnificația heterosexuală a mariajului și de a-l refuza cuplurilor de homosexuali. Pe de altă parte, Barack Obama a făcut, în mai 2012, marele pas de a recunoaște cuplurilor homosexuale dreptul la mariaj.

Pe de o parte, Romney crede că moscheile trebuie monitorizate atent și supravegheate video. Pe de altă parte Obama declara, în 2009, că vrea un nou început al relațiilor dintre lumea musulmană și America, unul bazat pe încredere și respect reciproc.

Pe de o parte Romney vrea ca legăturile de solidaritate între cetățenii americani să fie construite în baza contribuțiilor acestora la bogăția țării sub forma taxelor federale (sensul scandalului ” 47 % ”). Din partea opusă, președinția lui Barack Obama a însemnat extinderea solidarității sociale atât la clasele bogate și foarte bogate (intervențiile de salvare a industriei automobilistice și infuziile de capital spre Wall Street) dar și la clasele mai sărace și foarte sărace (adoptarea Obamacare în 2010).

Apoi Romney e împotriva avorturilor, iar Obama e pro…

Nu mi se par deloc minore aceste diviziuni chiar dacă nu prea fac rating și sunt înlocuite permanent cu dezbateri pe probleme tradițional politice cum ar fi: economia și relațiile externe. În fapt, aceste linii sunt frontierele de-a lungul cărora se aliniază și separă societatea americană contemporană.

Diviziunile se găsesc nu în diferența de atitudine față de Iran sau Siria ci  în concepțiile opuse cu privire la ce înseamnă să fii cetățean american, natura drepturilor și obligațiilor ce izvorâsc din participarea la comunitate, solidaritatea între rase, religii, clase și generații, drepturile grupurilor culturale, incluziunea minorităților etc.

E noul avatar și noua gramatică a politicului. Și ar fi nevoie de o știință politică pe potrivă care să-i dezghioace mecanismele de funcționare. Cea veche – focusată pe ideologii, partide, relații internaționale – trebuie amendată.