blog implicat

– Dumnezeu să-l bată pe cel care a oprit fotbalul pe Moldova 1 și l-a mutat pe alt canal, pe TV 3, se vaită nenea Grigore, un uncheș de vreo 70 de ani, locuitor al unui sat de sub Florești. Mă chinui să așez antena așa ca să pot prinde postul ista, dar nu pot. E veche antena. Cred că ar trebui schimbată.

Antena am ridicat-o prin 1965 și mă slujește de atunci. A petrecut vreo 5 televizoare, sărmana. Avea mai multe brațe, dar cu vremea a tot ruginit metalul, se mai urcau și cioarele pe ea și i-au căzut brațele unul câte unul…

…Nenea Grigore e pensionar cu un staj de peste 40 ani de muncă. Statul moldav i-a stabilit o pensie de 1200 lei. Una sută dolari per suflet…

Îi ajung?

Îmi ajung. Strâng vara pentru iarnă.

Și-a tras gaz prin 2006, cum au făcut-o mulți moldoveni, ca să-i fie mai usor să se încălzească. Gazul însă s-a scumpit și de aia e folosit doar la bucătărie. Cumpără cărbuni și lemne.

Câțiva ani în urmă a suferit un atac de cord –  se  mișcă puțin mai greu și mai cu grijă decât odinioară, dar e foarte vioi. Revine la antenă. Și la fotbal.

Mă uit la fotbal de vreo 40 ani. Campionate europene, mondiale, cupe europe – toate le urmăresc. Cu antena asta, că alta n-am avut. Mai prinde încă 3 canale: Moldova 1, TVR 1 (care la moment difuzează o emisiune în limba maghiară, subtitrată în română dar uncheșul nu vede literele mărunte așa că televizorul continuă să lucreze în fundal) și Prime-ul. Farmazonii! Ce mă fac eu serile fără fotbal?!  Am găsit un băiat din sat să mă ajute să mut antena dar nu iese nimic. Trebuie schimbată și gata. O farfurie (antena parabolică V.S.) ar face treaba. Chiar mâine mă duc la Florești.

Mâine, adică pe 21 noiembrie, e zi de hram. Dar și zi de fotbal.

Și cablu?

Este televiziune prin cablu în sat. Asta însă l-ar costa pe lună cam 150 lei. De 3 ori mai mult decât la Chișinău. Peste 10 % din pensie…

Nu prea găsesc cuvinte de consolare. Nici de ajutor.

Decizia de a lua Liga Campionilor de la Moldova 1 (accesibil pe tot teritoriul Moldovei) și a o da postului TV 3 (accesibil doar în unele rețele de cablu) n-o înțeleg nici eu. Și nici nu cunosc, chit că mă pretind a fi om informat, toate detaliile de bucătărie. Zice o gazetă de la Chișinău că procesul n-a fost tocmai curat și că niște oameni ar fi tras niște sfori…Sforile nu se văd deloc din Florești, cum nu se văd nici din Chișinău…

Televiziunea publică, cea care a transmis zeci de ani Liga Campionilor, însemna promisiunea unui acces democratic pentru toți cel puțin la nivelul ecranului.

Fotbalul aparținea tuturor ce-l priveau – celor cu farfurii, celor cu furculițe înfipte în spatele televizorului și celor cu antene metalice sau de sârmă urcate în copaci sau pe acoperiș cu 30 ani în urmă.

Așa a fost înainte.

Acum fotbalul e al celor care privesc spoturile publicitare dintre reprize și sunt suficient de bogați și naivi încât să dea un ban pentru lucrurile scoase la vânzare.

Deștepții care au făcut transferul de la Moldova 1 la TV 3 au furat fotbalul de la cei mai pasionați fani ai lui – inșii cu căciulă, cizme și glod și l-au dat celor cărora nu le prea pasă de el – inși cu frac, bani, acces la Internet și televiziuni digitale.

Eu nu mă bucur că TV 3 a angajat comentatori profesioniști aduși de peste Prut. Nu mă încântă faptul că au și streaming online pe site-ul lor. Nici că pot fi găsiți în orice rețea de cablu din orașe.

Pentru că eu oricum, dacă am chef, găsesc 10 alte moduri de a privi meciurile. Pot să caut un streaming britanic, american sau german cu comentatori mai buni. Pot să scot meciul de pe torente, cu tot cu comentarii. Pot să citesc analize ale meciurilor publicate în presa de pe continent.

Eu pot. Uncheșul Grigore nu poate.

Eu nu mă prea uit la fotbal deși am posibilitate. Hrănesc alte pasiuni.

Uncheșul Grigore nu se uită la fotbal, deși asta e pasiunea lui…

Dumnezeu probabil nu-l va bate pe Constantin Marin, preşedintele Companiei Teleradio Moldova pentru nedreptatea ce a comis-o multor mii de fani din satele prăpădite și înglodate – cadrul legal al țării nu presupune amestec divin în treburile de administrare a proprietății publice.

Nici pe Vlad Plahotniuc, despre se spune că ar fi șeful TV 3 și omul ce ar fi tras sforile scandalului. În Biblie despre lobby nu se pomenește nimic.

Poate ultimul refugiu al utopiilor egalitare e de găsit în terenul de fotbal: victoriile celor mici (Slovacia, Serbia) contra celor mari (Italia, Germania) par justificabile din perspectiva unei logici fundamentată pe egalitatea echipelor și jucătorilor în fața balonului rotund.

Din acest punct, jocul se prezintă ca un regim democratic par excellence: echipele egale ca număr și distribuție de funcții exercită un acces egal la balon conform unui set de reguli indiscriminatoriu, comun și public, scorul nul inițial, îmbrăcămintea standard, mingea unică – toate furnizează o arhitectură egalitară aproape perfectă, similară proiectelor utopice ale lui More, Furrier sau Platon, doar că, una în bună funcțiune.

Terenul de fotbal, ca loc (adică spațiu încărcat de sens, deci spațiu locuit/trăit) împlinește misiunea unui laborator în aer liber în cadrul căruia procesul uman firesc – competiția –  se desfășoară în condiții ideale (un laborator social): ca și cum acțiunea inegalităților economice, politice sau culturale ar fi izolată, ca și cum sportivii nu ar purta în spate biografii economice sau politice, ca și cum contextele externe (economice, geopolitice sau istorice) ar înceta să mai exercite vreo influență…

O primă față a jocului ar arăta deci astfel:

– ca ”luptă  în cer”, adică un act social care pretinde, în idealitatea sa, că se sutrage socialului, o utopie reală (oximoron) ce se developează în regim live sau o luptă ”între titani” pe un tărâm și într-un timp mitic (ar fi interesant, din perspectiva geografiilor umane, de studiat a-spațialitatea unor evenimente majore precum Campionatele Mondiale de Fotbal ori Jocurile Olimpice, regimul de para-local și pluri-temporal ce-l instituie).

În acest chip al său fotbalul ne hrănește deopotrivă cu iluziile ieșirii din timp și spațiu, construind un fel de virtualitate în care simulăm o lume așezată după criteriile performanței, inteligenței, răbdării și norocului (opusă astfel celei reale, construită pe alți piloni).

Irealitatea (idealitatea) – bucata complementară a egalitarismului jocului. Legitimitatea înșiruirilor de cifre numite scor vine doar dacă se respectă ambele condiții: Gerrard și compania ar putea aduna tot personalul ambasadei germane la Londra și i-ar rupe în fulgi și pene în cadrul unui meci, dar rezultatul ar fi nul căci ar fi încălcat principiul ”utopic” al a-socialului fotbalistic și fundamentul egalitar.

La origini, fotbalul e lipsit de sens, neutru, apolitic, a-violent. Spre deosebire de luptele libere, ori aruncarea discului, ori cursele de maraton unde performanțele apar ca autoevidente, în fotbal victoria nu se dobândește prin forță fizică, ci e trecută printr-o sită perversă care amestecă, după un regulament știu doar de ea pase, lovituri, tactică, noroc și scoate scoruri impersonale…

Lipsa de sens e însă, în același timp avantajul esențial: fotbalul e un container vid ce poate lua orice încărcătură. De aia lejeritatea cu care încap bagaje ideologice, simbolice, geopolitice (Maradona ar fi răzbunat înfrângerea Argentinei în războiul pentru niscaiva insule), istorice, economice. De aia și imposibilitatea de a-l închide într-o definiție: fotbalul e cumva lichid, ca apa și ia forma vasului în care e turnat. În Brazilia e religie. În Moldova e spălare de bani. În Europa e profesie. În Africa e strategie economică de supraviețuire.

sursa imagine

Un fel de tradiție observată pe rețelele sociale autohtone (moldo-românești) pe durata acestui campionat de fotbal: adversarul cel mai slab, echipa aparent fără șanse de calificare sau victorie, aia pe care doar o minune o poate salva, ei bine, chit că-i Slovacia contra Italiei sau Serbia contra Germaniei, ori Algeria contra Angliei, partea bicisnică a perechii se bucură de simpatia publicului. Dacă mai dă Cel de Sus sau cineva din cei din teren (arbitrul, bunăoară) o victorie sau un rezultat bun slabilor și săracilor atunci bucuria e chiar fără margini – ciobani italieni, mergeți acasă, bastoane engleze, ce căutați în Africa?

Tradiția e aparent coerentă,  dar flexibilă (și eclectică): echipa SUA a fost susținută în fața Angliei (care e mai puternică din punct de vedere fotbalistic), dar Ghana s-a bucurat de preferințe în optimi (că-i țară africană probabil, mult mai săracă și fără baze militare pe tot globul)…

Nu-i vorbă, mila pentru cei săraci cu jocul poate fi justificată, pornind din multe izvoare ce au adăpat și mai adapă apele tulburi ale realității noastre. Creștinismul ar fi primul suspect întrucât prevede expres o preferință pentru cei umili și neputincioși, dar ”cu credință”, în fața celor bogați, cu putere și resurse. O mai fi și complexul de buturugă mică ce poate, din când în când să răstoarne carul mare. Apoi dorința de a fi diferit și de a-ți procura o doză de disidență permisă de primărie: a ține cu echipa cu care nu ține restul lumii e tot un mod de a-ți afirma Ego-ul.

Soccer’s  Lost Boys – un scurt documentar de investigație realizat de jurnalista portughezo-americană Mariana van Zeller. Cu ocazia primei Cupe Mondiale Africane, fenomenul traficării tinerilor africani în Europa Occidentală, cu scopul integrării acestora în piața neagră (prostituție masculină, comerț stradal neautorizat, muncă flexibilă la șantiere) este scuturat minuțios atât în țările de destinație (Franța, mai ales) cât și în țările de origine (Ghana, Coasta de Fildes) sau cele de tranzit (Maroc)… Reporterii  descoperă o vastă rețea criminală, care se ocupă de recrutarea fotbaliștilor promițători cărora le sunt promise salarii fabuloase și contracte de joc în cluburile din Europa în schimbul unor sume mici de bani (de obicei câteva mii de dolari pentru cheltuieli formale), ca mai apoi să fie abandonați pe străzile Rabatului, Parisului sau Lyonului. De dragul falsului transfer unele familii plătesc sume de bani adunate o viață întreagă, vând automobile sau pun case în gaj – ca doar copilul să reușească să ajungă într-un mare club din Europa și de acolo, visează naivii, ploile de aur și bani se vor revărsa peste întreaga familie plus sătucul întreg. O investiție rezonabilă, nu? Atât doar că Cenușăresele sunt abandonate undeva pe drum în Maroc sau în franța, iar de acolo, cine și cum poate. Unii vând suvenire, alții prestează servicii sexuale. Toți nu au bani și sunt fără acte.

…Mai multe povești se intersectează în biografiile victimelor traficului: sărăcie, disperare, dezinformare, lipsă de perspective, o mare doză de naivitate și speranța unui trai mai bun. Se presupune că vreo 20 mii de tineri africani traficați se găsesc la moment în Europa.

Cum e posibil? Așa: în Africa jocul cu mingea e mai mult decât un sport – lipsa de oportunități educaționale (școli) sau profesionale, mizeria din jur și șomajul transformă fotbalul într-o unică strategie de supraviețuire de succes. Ieșirea din sărăcie e văzută ca ieșirea din tunel (pe stadion). Și pe lângă toate, e cea mai ieftină – nu costă decât o pereche de ghete, că timp liber și spațiu se găsește din abundență. 

Succesul unor fotbaliști africani în Europa, precum Didier Drogba sau Michael Essien generează un soi de așteptare ce se transformă în iluzie și apoi cădere: dacă Drogba a reușit s-o facă, înseamnă că e la îndemâna oricui! Miile de probe vorbitoare, pierdute prin cartierele de margine ale orașelor europene fac mult mai puțin decât un gol spectaculos al lui Drogba în Premier League, privit cu înfrigurare în furgoane și trailere de milioane de copii africani ce visează să ajungă cândva în Londra sau Barcelona.

Acest paradox, de fapt partea opusă a visului  succesului individual cu care mass media și propaganda pozitivă seduce zi de zi (și sunt mulți care cad în capcana lui) e unul din miturile cele mai consistente și mai trainice ale economiei de piață: reușita, la fel ca și nereușita/eșecul este exclusiv rodul străduințelor individuale. N-ai trecut înseamnă că te-ai străduit prost. Tu ești de vină.

Pierdute pe un drum mort sunt influențele relațiilor sociale (constituența mediului – urban sau rural, situația economică, concurența dură și suprasaturarea pieței), a instituțiilor și originilor (școala, familia, rude și prieteni), a întâmplării și altor posibili factori ce pot influența cursul unei vieți…

Viitoarele victime cred cu tărie în predestinarea lor și în faptul că, dacă bagă suficient efort și dorință, pot trage biletul norocos. De obicei nu-l câștigă.