Nov 26 2016

Alegerile unei țări sînt alegerile tuturor

Vitalie Sprînceană

Speculam acum cîțiva ani în urmă despre faptul că alegerile din SUA, datorită mizei enorme pe care o au pentru majoritatea cetățenilor lumii (prin bombe, bănci, relații economice) ar trebui să fie un proces deschis tuturor. Aveam în minte, cam naiv, cetățeni implicați și activi din alte părți ale lumii care ar fi motivați să se implice pentru a face ca alegerile din SUA să țină cont de realitățile altor popoare, de contextul lor local și cultural, de diversele moduri de a gîndi lumea ale comunităților, care ar aduce în discuția politică americană (destul de provincială, de altfel, și ego-centrică, cu excepția referințelor la Rusia și Mexic) etc… Era utopic, desigur. Și problematic din mai multe puncte de vedere: legal etc.
…Citesc acum investigații despre cîteva sute de site-uri ce au distribuit știri false despre un candidat la funcția de președinte al SUA: orașul Veles din Macedonia nu e neapărat centrul politic, cultural sau economic al lumii, dar e unul din hub-urile în care sînt înregistrate peste 100 site-uri politice pro-Trump și care au elaborat, creat și distribuit la greu informație anti-Clinton, de cele mai multe ori inventată (că ar fi ucis un whistleblower, că e pe cale de a fi cercetată de FBI etc). Informație care a fost distribuită în draci pe facebook, twitter și alte rețele sociale și s-ar putea să fi influențat ceva votanți în SUA.
Autorii acestor site-uri sînt studenți și adolescenți macedoneni din Veles. Paradoxal, motivația lor primară nu e politică ci economică: într-un orășel sărac, tinerii care dețin telefoane mobile, acces la net și ceva abilități de creare a site-urilor vor să obțină profit din generarea de conținut și vizite pe site-urile lor (tinerii fac și site-uri fashion, de bîrfe etc). Adică, vor și ei o parte din prăjitura generoasă a beneficiilor financiare ale internetului.

Cum în campania electorală americană, vizitele cele mai multe merg pe site-urile politice, ”creatorii de conținut” macedoneni s-au orientat, oarecum ”natural” (economicește vorbind) anume pe această nișă: ei publică, pe varii site-uri, informație despre campania electorală americană – știri, zvonuri, poze, video etc.

O parte din acest conținut este plagiat/copiat din alte surse, altă parte este ”inventat”. Intervievat de jurnaliști, unul dintre acești antreprenori politici a mărturisit că opțiunea pro-Trump a acestor site-uri nu se datorează unor afinități ideologice ci pentru că, informațiile false despre Hillary, invențiile și știrile fără legătură cu realitatea se vînd cel mai bine. Astfel cererea a structurat total oferta și în timpul campaniei electorale americane: 95 % din site-urile politice înregistrate în Veles erau pro-Trump…
În altă parte am citit despre rolul rușilor în asigurarea lui Assange cu documente și e-mail-uri secrete ale staff-ului lui Hillary, despre rolul Wikileaks în campania electorală (conform unor estimări s-ar face responsabil de pînă la 5 % din voturi). Nu am de unde ști dacă rușii chiar au fost implicați dar wikileaks însăși, o rețea decentralizată cu servere în toată lumea (și cu Assange refugiat în subsolul ambasadei Ecuadorului în Londra), a fost un jucător activ al campaniei electorale divulgînd cinismul echipei lui Hillary, scoțînd la iveală legăturile ascunse ale candidatului democrat cu elitele financiare de pe Wall Street etc.
Avem deci, o situație inedită, cînd factori externi (ce depășesc granițele convenționale ale statului națiune) se implică activ în campania electorală dintr-o țară (de fapt e cea mai mare și mai puternică țară și, pînă recent, unica ce deținea suficiente resurse pentru a se putea implica în campaniile electorale ale altor țări). Lucru care reconfigurează cumva discuțiile despre alegeri în genere, cele despre cetățenie și participare, despre mass-media și reflectarea campaniei electorale (cum poate CEC-ul din Moldova, de exemplu, să pedepsească vreun site înregistrat în Tanzania sau Rusia sau SUA?).
Această realitate constituie, cred eu, și un bun punct de pornire pentru o serie de discuții pe care încă nici nu le-am început măcar: cum definim/delimităm un spațiu politic local? Ce mai înseamnă ”alegeri naționale” cînd printre actorii implicați se găsesc o întreagă cohortă de grupuri eclectice transnaționale ce au diverse scopuri? Cum regîndim participarea politică? Cum redefinim ”informația” și ”reflectarea corectă a campaniei electorale de către mass-media”? În ce condiții mai putem vorbi despre faptul că logica economică în general și logica economică a mass-media în particular sînt ”neutre” din punctul de vedere al politicii?  Cine deține sursele din care primim noi informația?
…Mă gîndesc că e vorba și de o răzbunare ironică (sau măcar un efect pervers) al globalizării care, după ce a hoinărit pe meleaguri străine iată că se întoarce acasă, la origini, în SUA. Cetățenii americani se văd expuși unor lucruri care fac demult parte din cotidianul altor țări – imixtiunea unor actori străini în treburile interne.


Jun 12 2016

Excursie în viitor

Vitalie Sprînceană

Investițile în viitor arată cam așa – școala din Cigîrleni, Ialoveni, a cărei construcție a început cu mare fast în 2014. stă în ruine.
Elevii din Cigîrleni  merg la școală… în clădirea grădiniței (?!).

Șantierul a fost inaugurat în 2014, de fostul lider al PLDM, fostul prim-ministru Vlad Filat, după ce s-a constatat că vechea școală (construită în perioada sovietică) s-a surpat atît de tare încît punea în pericol viața elevilor…
Primarul din sat, Grigore Duplavă, tocmai trecuse de la Partidul Liberal (pe listele căruia fusese ales în 2011) la Partidul Liberal Democrat din Moldova (pe listele căruia a fost reales în 2015), și șeful PLDM a inaugurat șantierul noii școli pentru a arata sătenilor cît de avantajos e să fii sub coroana Stejarului…
Vlad Filat a promis atunci că ”copiii din satul Cigârleni, raionul Ialoveni vor putea merge la o şcoală nouă, cel târziu, peste un an, lucrările fiind în plină desfășurare.” (internetul a păstrat integral acel moment de PR partiinic – pentru imaginea cu rezoluție mai mare mergi aici):

 

Între timp…Vlad Filat e pe cale de a ajunge la pușcărie pentru trafic de influență, PLDM a fost plecat de la guvernare, Ministerul Educației a trecut la PL, a fost furat (cel puțin) un miliard de euro de bani publici…iar școala de la Cigîrleni a rămas tot șantier neterminat.
Nimic mai trist decît o situație în care viitorul unor copii se pierde în bătăliile partiinice din Chișinău.


Jun 8 2015

În numele tatalui, al fiului și al … PLDM

Vitalie Sprînceană

Fragment de normă bisericească:

”Capitolul III (p.7): Sinodul episcopal al Bisericii Ortodoxe Ruse din 1994 a accentuat justeţea poziţiei potrivit căreia Biserica nu acordă preferinţă nici unei organizări Statale, nici uneia din doctrinele politice existente…

Capitolul III (p.8): …există domenii în care clerul şi structurile canonice ale Bisericii nu pot să sprijine Statul sau să coopereze cu el. Acestea sunt următoarele:
a) lupta politică, agitaţiile electorale, campaniile în sprijinul unor partide politice sau persoane private şi al unor lideri publici sau politici…

Capitolul V (p.2): Participarea conducerii superioare a Bisericii şi a clerului şi, prin urmare, şi a Plinătăţii Bisericii la activităţile unor organizaţii politice şi la procesul electoral sprijinind în mod public organizaţii politice implicate în alegeri, candidaţi independenţi, agitaţii electorale şi aşa mai departe, sunt imposibile. Clerului nu-i este îngăduit să accepte candidaturi pentru alegeri în nici un fel de organe ale puterii reprezentative, la nici un nivel.

(“Biserica şi Societatea sau Fundamentele Concepţiei Sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse”. Sinodul episcopal jubiliar al Bisericii Ortodoxe Ruse Moscova, 13-16 august 2000).”
Traducere în română: ier. Petru Pruteanu.

Probabil e cazul să declarăm Mitropolia Moldovei drept organizație de partid care ar primi finanțări exact conform legii despre finanțarea partidelor politice…
Ar fi și mai ușor pentru Biserică – nu ar trebui să se bîlbîie atîta pretinzînd că are nu știu ce legatură cu cerurile.

 

sursă imagine: ziarul Adevarul, 27 mai (un mulțumesc aparte Tatianei Chebac pentru semnalarea imaginii)


May 20 2015

Identități multiple (și inventate)

Vitalie Sprînceană

La o primă rundă de discuții publice în legătură cu hotelul din Grădina Publică (detaliile sunt aici), consilierul municipal Victor Gurău (lobby-istul cel mai îndîrjit al proiectului) a vorbit în calitate de președinte al unei Comisii Speciale pentru Modificarea Regulamentului Urbanistic.
La o a doua rundă de discuții publice, Victor Gurău a vorbit în numele unei Comisii pentru Reglementări…
Cînd mă pregăteam pentru a treia rundă de dezbateri (care ar fi trebuit să aibă loc pe 17 mai, dar investitorul și arhitecții săi așa și nu au mai venit), am scotocit prin toate deciziile Consiliului Municipal Chișinău să verific activitatea acestor comisii.
Am descoperit că pentru prima comisie, al cărei pretins președinte era Gurău, nu exista nicăieri o decizie a CM prin care ar fi fost constituită. Deci era inventată.
Am descoperit apoi că și a doua comisie, unde Gurău, mai modest, ocupa doar rolul de ”membru ordinar” era și ea inventată.
Comisiile cu pricina prind viață doar cînd Gurău vrea să vîndă ideea construcției hotelului lui Plahotniuc…

 


Jan 12 2015

Charlie Hebdo, islamul și libertatea de exprimare: să evităm discuțiile inutile.

Vitalie Sprînceană

Chiar dacă un ditamai președinte al Franței, François Hollande, a afimat că autorii atacurilor teroriste de săptămîna trecută nu au vreo legătură cu islamul (un mesaj corect politic care a evitat demonizarea comunității musulmane și trecerea discuției pe făgașul ”războaielor sfinte” sau cruciadelor, cum a făcut-o anterior George Bush în 2001),  cu puține excepții, majoritatea discuțiilor despre aceste atacuri au fost purtate exclusiv în cheie religioasă, iar abordările au variat de la (ne)reflecții sforăitoare dacă islamul ar fi predispus spre violență ori nu, dacă acesta permite/interzice caricaturile, la un capăt, și alte (ne)reflecții isterice de genul: de ce vor să ne omoare musulmanii?, la alt capăt.

În ambele cazuri, presupunerea implicită a fost că dacă ne apucăm să discutăm serios aceste acte teroriste, trebuie să abordăm neapărat și problema islamului și a legăturii acestuia cu ele.

Am putea aduce contraargumente că, de fapt, musulmanii suferă în urma unor acte de terorism asemănătoare într-o măsură mult mai mare decît alte religii (chiar luna trecută, într-o școală din Pakistan, un grup de talibani a ucis peste 130 de copii, anul trecut, o altă grupare radicală, Boko Haram, a ucis în Nigeria peste 2000 de oameni, și, un exemplu din afara islamului, grupul creștin extremist Lord’s Resistance Army seamănă teroare de ani buni în Sudan și Uganda).

Asta însă ar păstra discuția pe terenul teologic, iar intenția mea e s-o mut de acolo. Teza mea e că în cazul atacurilor asupra redacției Charlie Hebdo nu e deloc vorba de religie (deci discuția despre islam, islam vs. creștinism și alte variații la aceeași temă, e inutilă), nici de libertatea de exprimare vs. credință (deci altă discuție devine inutilă). Despre ce e vorba atunci? Despre cîteva mutații culturale, sociale și politice în sînul societății occidentale ce au transformat profund societatea occidentală în toate dimensiunile ei, inclusiv pe dimensiunea religioasă.

Altfel spus, faptul că un grup de tineri occidentali (atacatorii erau cetățeni francezi cu acte în regulă!) decid să ia arma în mînă și să comită acte de genul unui atac asupra unei redacții ori înrolarea masivă în structuri de genul Al Qaeda  ori Statul Islamic, trebuie explicat prin examinarea proceselor sociale concrete ce au loc în timp real în Occident, prin examinarea relațiilor dintre Occident și alte părți ale lumii și în nici un caz nu prin recursul la teologie (atît cea legitimă cît și cea de bulevard) ori istoria religiilor (din care se inspiră mai ales amatorii de conflicte ”eterne” între civilizații și culturi).

Teologia nu poate explica de ce acești tineri “beurs” – niște inși alienați în cartierele (ZEP-urile) lor din nordul Parisului – băteau mingea, fumau iarba, mai făceau cîte o găinarie, decid la un moment dat să adere la un grup religios radical care, în viziunea lor,  dă un sens spiritual și o misiune “eroică” vietii lor altminteri lipsite de orice sens și perspectivă

Factorul religios ori trebuie să fie scos din discuție cu totul, ori tratat cu maximă seriozitate, însă în nici un caz redus la clișee de genul: Musulmanii (Ei) atacă Valorile Europene (Noi) pentru că nu acceptă Modul Nostru de Viață.

Aș vrea să atrag atenția asupra a două erori pe care le fac cei care aduc Islamul (și religia în general) în această discuție.

a) Eroarea atributistă (1), care constă în a atribui motivații religioase unor acte violente (reversul medaliei e negarea motivației religioase în alte cazuri).

În atacul asupra Charlie Hebdo elementul religios a fost ”identificat” rapid și din prima în faptul că atacatorii ar fi strigat ”Allahu Akbar!”. Ceea ce, să fim de acord, e mult prea puțin pentru a vorbi de acțiunea unui factor religios. Un contra-exemplu, ca să-mi explic mai bine punctul de vedere: Anders Breivik, insul care a ucis cîteva zeci de oameni în Norvegia în 2011, își asuma, în mod declarativ, o afiliere religioasă creștină. Cîte comunități creștine l-ar revendica în calitate de membru doar în baza acestui criteriu formal?

E trist să constatăm o demisie a spiritului critic (la care se adaugă o ignoranță totală în materie religioasă) pe care o observăm în discuțiile despre rolul islamului în acest atacuri. Pentru că, și aici orice om de bun simț și cu ceva cunoaștere în ale religiei știe acest lucru, apartenența cuiva la o comunitate religioasă înseamnă mult mai mult decît un simplu act declarativ. Majoritatea religiilor și credințelor religioase formulează un set minim de reguli, practici, credințe și moduri de comportament care îl califică pe un om ca membru al unei comunități religioase: frecventarea serviciilor religioase, aderența la un corp de credințe, participarea la viața comunității, un anumit grad de alfabetism în privința fundamentelor credinței etc. (aceasta ar fi grila minimă pentru iudaism, creștinism, islam.  Celelalte credințe religioase dispun de grile asemănătoare).

Despre Cherif Kouachi, unul dintre atacatorii de la Paris, se știe cu siguranță că nu a fost nimic din toate astea: adică nu a prea mers la moscheie, nu a ținut de vreo comunitate religioasă, că nu a avut o educație teologică. Și-a elaborat o interpretare foarte individualistă a religiei,  a făcut un efort de auto-educație religioasă (tot singur, în afara moscheii) și a căzut ulterior sub influența unui teolog musulman, Farid Benyettou, autodidact și el (!).

Tradus pe limba ortodoxiei cazul lui ar fi următorul: un ins care nu merge la biserică, interpretează cum îi vine lui dogmele și corpul teologic al ortodoxiei (de pe forumuri și bloguri religioase, nu de la preot), ascultă de un ”proroc/teolog” autodidact și el (ar putea fi Dan Puric sau alți ortodocși autodidacți de care e plin internetul) care-i zice că credința conține asta și asta (bunăoară poligamia sau homosexualitatea). Să zicem că acest ins ar comite un act de violență pe care l-ar justifica în numele ortodoxiei. Cîți creștini ortodocși l-ar recunoaște pe un asemenea ins drept frate întru credință? Cîți creștini ortodocși ar fi de acord cu declarații ce ar arunca vina pe ortodoxie? De ce atunci nu acordăm aceeași doză de raţionalitate islamului și preferăm să credităm niște zănatici care comit crime în numele lui?

Dacă adăugăm și faptul că unul dintre polițiștii uciși, Ahmed Merabet, era, după toate probabilitățile, musulman, iar un alt musulman, Lassana Bathily, a salvat cîțiva oameni în timpul atacului comis de un alt terorist ”musulman” la un magazin evreiesc, povestea cu musulmanii care ucid creștini sau atei devine absurdă…

Istoria lui Cherif Kouachi e desigur tipică, dar nu în sensul poveștii unui musulman care recurge la violență ori de cîte ori are o problemă cu lumea din jur, ci din cu totul altă perspectivă: din cea a mutațiilor fenomenului religios în societățile occidentale în epoca postindustrială (ori post-modernă, ori post-fordistă ori neoliberală).

Orice lectură a datelor biografice ale lui Cherif Kouachi nu poate trece cu vederea individualismul religios al acestuia: insul s-a auto-radicalizat, auto-instruit în domeniul teologiei politice islamice, s-a auto-exclus din comunitatea musulmană din cartierul și orașul său.

Nici o urmă de islam ”tradițional” aici, nici o urmă de comunitate religioasă ”tradițională” organizată pe violență!

Vedem însă, cu toată claritatea, îmbinate cîteva din procesele generale ce afectează sfera religioasă în Occident:

religiozitatea personală care ia locul religiei colective (bricolajul individual, selecția dogmelor făcute conștient de invidid în locul corpului dogmatic oficial). ”Noile forme de religiozitate musulmană (…) au mult în comun cu transformarea religiozității pe care o observăm la sfîrșitul secolului XX în creștinism și care înseamnă predominarea religiozității (formularea și exprimarea individuală a credinței personale) asupra religiei (înțeleasă ca un corp coerent de dogme și credințe administrate în mod colectiv de o instituție legitimă care deține cunoașterea). Religiozitatea pune accent pe dogme (precum în mișcările carismatice creștine), importanța auto-realizării (eng. self-achievement), încercarea de a reconstrui o comunitate religioasă bazată pe atașamentul individual al credinciosului într-un mediu secular (de unde și înflorirea sectelor), căutarea personală a unei cunoașteri imediat accesibilă prin sfidarea autorității religioase tradiționale, juxtapunerea unei perspective fundamentaliste asupra legilor divine (să-l asculți de Dumnezeu în fiecare aspect al vieții) cu sincretism și nomadism religios, succesul unor guru și lideri religioși autoproclamați și așa mai departe.” (2)

erodarea autorității și influenței instituțiilor religioase tradiționale. ”Tinerii radicalizați, chiar dacă fac referință la un imaginar politic musulman (ummah de la începuturi) sunt de fapt în ruptură atît cu islamul părinților lor cît și cu culturile societăților musulmane. Ei inventează un islam care se opune Occidentului. Ei vin de la periferia lumii musulmane (adică din Occident: Belgia furnizează de o sută de ori mai mulți jihadiști pentru Statul Islamic decît Egiptul, raportat la numărul de populație musulmană pe care le au cele două țări), ei cresc într-o cultură occidentală a comunicării, a spectacolului și a violenței, ei reprezintă o ruptură generațională (părinții lor cheamă poliția atunci cînd copiii lor pleacă în Siria), ei nu sunt integrați în comunitățile religioase locale (moschei de cartier), ei practică autoradicalizarea pe internet, caută un jihad global și nu se interesează de luptele concrete ale lumii musulmane (Palestina). Pe scurt, ei nu sunt agenții islamizării societății, ci caută realizarea fantasmelor lor de eroism nesănătos (L-am răzbunat pe Profet, ar fi zis unul dintre atacatorii de la Charlie Hebdo).” (3).
Fenomenul erodării autorității instituțiilor religioase tradiționale nu trebuie înțeles ca o variantă a secularizării, pentru că același fenomen de delegitimare a afectat și alte instituții și forme de organizare tradiționale – partide, sindicate, cluburi, organizații de interese (4).

interconectarea oferită de tehnologiile de comunicație leagă nu doar intelectualii occidentali de publicuri din alte părți ale globului pentru răspîndirea teoriilor lor, nici nu reprezintă în mod exclusiv un canal prin care democrația curge nestingherită dinspre Vest în alte părți ale lumii, ci conectează, în sens invers, și teologi radicali din Orientul mijlociu ori grupuri cu agende radicale cu audiențe specifice – grupuri marginalizate, tineri afectați de șomaj, dezindustrializare, flexibilizare și discriminare culturală – din Vest.

Din acestea rezultă că teroriștii care au masacrat redacția Charlie Hebdo nu sunt nici musulmani tipici, nici agenți ai islamizării, nici măcar oameni religioși în sensul tradițional al cuvîntului.

Din contra, în multe sensuri,  ei sunt tineri occidentali tipici: ei cred, se autoconstruiesc, comunică, navighează selectiv printre dogme, sunt expuși la modelele de eroism promovate de cultura de masă întocmai ca alți semeni ai lor din Occident.

Și dacă e nevoie de vreo știință pentru a le înțelege comportamentul, sociologia religiei ar fi insuficientă și ar trebui complementată de alte demersuri: un studiu al transformărilor economice, o sociologie a culturii și transformărilor culturale, o istorie politică etc.

b) O a doua eroare ce apare în discuțiile despre rolul religiei în asemenea acte e cea deterministă.

Elementul determinist rezidă în construcții de genul: Islamul, spre deosebire de alte religii (creștinism mai ales) este o religie predispusă ”firesc” și ”natural” spre violență așa încît atacul asupra redacției Charlie Hebdo era previzibil: niște umoriști fac caricaturi la adresa Profetului, iar musulmanii, în virtutea înclinației lor ”naturale” spre violență și inabilității lor de a percepe satira (unii adaugă aici și alte ingrediente: lipsa unei separări stricte a sferelor laică și religioasă în Islam, lipsa unei reforme religioase în Islam pe măsura celei petrecute în catolicism, ciocnirea ”inevitabilă” a civilizațiilor etc.) au reacționat violent la un fenomen atît de ”natural” pentru societatea occidentală precum este caricatura.

Sunt multe probleme cu acest tip de construcții. În primul rînd ele conțin o serie de prezumții implicite care sunt false și care sunt adoptate necritic. De exemplu, postularea existenței unor înclinații ”naturale” a religiilor presupune că ar exista niște esențe religioase imuabile, care nu s-ar fi schimbat de-a lungul istoriei (creștinism, islam etc) și care ar fi păstrat, de-a lungul vremii, aceste esențe. Nimic mai fals: o simplă privire peste creștinismul de azi (cu cele cîteva sute dacă nu chiar mii de secte ale lui) ar constata diversitatea uimitoare a acestuia, capacitatea sa extraordinară de a se adapta la contexte extrem de variate – de la creștinismul spiritist din Africa la creștinismul postmodern din New York, pentru a cita exemplele cele mai extreme. Modificarea religiei e un proces firesc.

Altă prezumție falsă, de data asta nu istorică, ci direct politică este că acest tip de logică presupune existența unui element religios distinct separat de alte elemente, politice, imperiale, economice, culturale, un element cu forță de acțiune proprie și cu o dinamică ce se înscrie, desigur, în paradigma deterministă.

Ceea ce scapă argumentelor deterministe e că religia reprezintă de foarte multe ori nu cauza principală a violenței, ci doar unul dintre limbajele în care sunt exprimate frustrările, nemulțumirile și insatisfacțiile cu alte origini.

(Cei care reduc incidentul exclusiv la domeniul religios o fac pentru că nu vor să vorbească despre politică, economie sau imperialism.)

Voi merge încă o dată pe exemplul lui Cherif Kouachi: conform informațiilor existente, insul și-a început viața ca un tînăr secular obișnuit: fuma, bea, avea o prietenă și o viață sexuală diversă (cam ca orice tînăr francez tipic). Ba chiar a fost implicat și în cîteva acte de huliganism și tîlhărie.

Auto-radicalizarea acestuia începe prin 2005, odată cu apariția dezvăluirilor despre torturile efectuate de americani în pușcăria Abu Graib. (Apropo, cîți dintre oficialii CIA care au avizat și aprobat utilizarea acestor măsuri de tortură împotriva deținuților de la Abu Graib dar și din alte centre de detenție temporare sau permanente, au fost deferiți justiției? Zero. Ar trebui să ne mai mirăm că istoriile noastre în care lăudăm virtuțile sistemului nostru de justiție sună ambiguu și duplicitar pentru alte grupuri și comunități?)

Ceea ce înseamnă că Cherif Kouachi nu s-a decis să pună mîna pe arme după vreo lectură profundă a Coranului sau după o serie de vizite la moscheie, ci în momentul în care a văzut/citit/privit despre un act enorm (și gratuit) de injustiție, vinovații căruia nu au mai fost pedepsiți . Lecturile selective din Coran și spoiala teologică cu Jihadul au venit după.

Așa încît, înainte să ne spunem istorii consolatoare despre cum islamul a influențat decisiv alegerea lui Cherif Kouachi și altora ca el, ar fi mai potrivit să ne întrebăm dacă radicalizarea lui și a altor tineri musulmani ar mai fi avut loc în genere dacă justiția noastră (occidentală și democratică) ar fi fost la înălțimea laudelor ce i se aduc și ar fi pedepsit pe toți responsabilii de abuzuri precum Abu Graib?

Bănuiala mea de bun simț este că un act transparent și corect al justiției ar fi recrutat, printre populațiile musulmane din Europa și din alte părți, mult mai puțini soldați ai profetului decît acest amestec de aroganță, duplicitate și inacțiune.

Recapitulez: atunci cînd legăm doar islamul ca religie de acte de terorism precum cel de la Charlie Hebdo și lăsăm în afara tabloului general ceilalți factori – economici, politici – nu descriem prea mult realitatea pe teren și nici nu contribuim la înțelegerea ei, ci cel mult contribuim fie la perpetuarea unor agende (geo)politico-teologice (ex. ciocnirea civilizațiilor sau Jihadul global), fie la erodarea islamului moderat (prins ca într-o menghină de discursul islamofob occidental, pe de o parte, și agendele unor grupări radicale, pe de altă parte).

 

Un post-scriptum despre ipocrizie.

Atunci cînd discutăm despre religie și rolul ei în acte de terorism ar trebui să fim conștienți și de multele straturi de ipocrizie la care facem apel și care se exprimă prin faptul că tindem să interpretăm un act similar de violență în două moduri opuse, în funcție de autorii lui.

Dacă niște inși cu nume arabe comit un act de violență, atunci povestea publică e construită în Occident (și la noi) după calapodul: atac terorist musulman. Dacă însă e vorba de un atac comis de un ins cu afiliere religioasă ”corectă” (creștin, evreu, budist) atunci vorbim în temei despre ”lunatici”, ”inși bolnavi”, ”teroriști singuratici”, însă în nici un caz de creștini.Dacă scoatem masca acestei ipocrizii, găsim propoziția implicită că creștinismul (iudaismul, budismul), ca religii pașnice nu pot fi implicate în acte de terorism pe cînd islamul poate.

 

Un  alt post-scriptum despre cearta absoluturilor.

Un alt mod de negîndire foarte răspîndit în discuțiile despre tragedia Charlie Hebdo a fost reducerea discuției la o ciocnire între ”absoluturi” (libertatea de exprimare vs credința religioasă vs blasfemie vs ”nu știu ce”). Momentul a avut pe alocuri o notă comic-blasfemic-funebră cînd ziariști, politicieni și proprietari de televiziune care cenzurează la greu opinii incomode s-au declarat dintr-odată mari prieteni ai libertății de exprimare (am în minte cîțiva politicieni și ziariști moldoveni, dar lista poate fi extinsă așa încît să cuprindă fauna politică și ziaristică din alte părți).

Personal cred că această luptă între absoluturi e falsă. Pentru că duce într-o fundătură logică din care nu există ieșire. Pentru că nu putem în nici un fel, să alegem, imparțial și obiectiv între absoluturi, să le cîntărim sau comparăm sau măsurăm ori să le așezăm după importanță: ele de aia și sunt absoluturi ca să fie incomensurabile.

Există o virtute logică în a construi paradoxuri și situații ipotetice în care aceste absoluturi ar fi contrapuse (ne ajută să anticipăm unele situații) dar nu există nici o virtute politică în a alinia grupuri de oameni sub stindardul unui absolut și a-i arunca asupra unui grup de oameni ce stau sub steagul altui absolut.

Eu nu pot alege între libertatea de exprimare absolută și libertatea credinței religioase absolute. De fapt aș vrea să aleg o mare parte din ambele, dar adepții ciocnirii absoluturilor nu-mi oferă această alegere.

Pe de altă parte absoluturile astea nu vieţuiesc singure și nici nu există sui generis, ci doar încastrate (eng. embedded) în alte relaţii sociale, politice și culturale. Așa-zisa libertate religioasă absolută se vede diferit din poziția unui bărbat heterosexual alb creștin decît din perspectiva unei femei heterosexuale albe creștine (și suntem aici încă în cadrul aceleiași religii)… Și se vede complet diferit cînd adăugăm aici și etnie și religie și clasă. Libertatea de expresie, ca și cea a credinței, se pliază pe toate aceste diferențe…. Mi se pare că o anumită comunitate de musulmani (nu neapărat circumscrisă celor 8% de musulmani din FR) s-au simtit lezați de mesajele din Charlie, nu neapărat din cauza mesajelor în sine și a presupusului lor conținut (anti)religios, ci din motivul marginalizării lor în societatea franceză. Pe fundalul unei integrări dificile (și nu doar din cauza lor înșiși, cum le place unora să interpreteze, ci dintr-un conglomerat de factori structurali, inclusiv de mentalitate și de naționalism sistemic) aceste desene ar fi putut fi decodificate în cheia “noi nu vă vrem aici”.

Si asta ar trebui să luăm în calcul, nu lozinci și slogane cu “libertatea de expresie” contra “credinței”. Din astfel de ciocniri extremiştii cîstigă. Societatea are de cîștigat doar din încercarea de a găsi compromisuri între aceste două idealuri (și multe altele).

Note:

  1. Taxonomia erorilor a fost adaptată după William T. Cavanaugh, The Myth of Religious Violence. Secular Ideology and the Roots of Modern Conflict, Oxford University Press, 2009. O excelentă prezentare în românește a cărții se găsește pe blogul Ligii Oamenilor de Cultură Bonțideni.
  2. Olivier Roy. Globalized Islam: The Search for a New Ummah. Pp.5-6. Columbia University Press, 2004.
  3. « La peur d’une communauté qui n’existe pas ». Par Olivier Roy. http://campvolant.com/2015/01/09/la-peur-dune-communaute-qui-nexiste-pas-par-olivier-roy/
  4. James A. Beckford. Religione e Societa nel Regno Unito, pp.217-290 in  Hervieu-Léger, Danièle and Ole Riis. 1992.La religione degli Europei. Torino: Fondazione Agnelli.

Articolul a apărut într-o variantă modificată pe PLATZFORMA.MD


Nov 11 2014

Lecturi subiective ale platformelor electorale. (1)

Vitalie Sprînceană

Lectura programelor electorale reprezintă cumva un act de autoamăgire: o facem deși știm că acestea contează prea puțin în politica partidelor. De ce să o mai facem, în acest caz? Ca să hrănim fantoma alegătorului rațional?

Pe de altă parte, și scrierea lor e și ea un act de amăgire: partidele le scriu deși înțeleg că, invariabil, alegătorii vor decide în privința votului lor în baza unor criterii subiective ce nu prea au legătură cu lucrurile indicate în program.
Ambele amăgiri ar trebui să constituie un puternic factor demotivator pentru exercițiul lecturii platformelor electorale. Acest lucru merită însă făcut fie și din motivul că reprezintă o cale de a vedea ce și cum gîndesc partidele.
Comentariile ce urmează nu reprezintă analize complexe și detaliate ale programelor electorale  ci lecturi foarte subiective la care se adaugă note personale. Punctele pe care le-am evidențiat nu sunt neapărat și punctele cheie din programele electorale, ci lucrurile care m-au interesat pe mine personal și față de care am atitudini clare.

Partidul Democrat din Moldova.
Slogan oficial:”Prosperitate pentru oamenii Moldovei – acum, aici, acasă.”
Slogan alternativ: ”Tehnologii moderne pentru economie, ortodoxie pentru restul și stat minimal deasupra tuturor.
Viziune economică – puțină. Strategia principală – atragerea investițiilor străine. Plus IT. Cum? Crearea unor condiții favorabile pentru business – facilități fiscale, reducerea birocrației. De ce ar fi această strategie diferită de ceea ce fac vecinii – România și Ucraina? De ce ar veni capitalul străin în Moldova cînd are aceleași condiții (plus alte avantaje – piețe mai mari, forță de muncă mai multă, guverne mai flexibile) în regiune sau în alte părți ale globului? Dacă investițiile străine nu vin, există un plan B?
Și cum explicăm alegătorului contradicția că, pe de o parte, ceri investiții străine iar pe de altă parte scoți banii din țară și îi bagi în imobile în Franța și Elveția?Întrebări la care platforma electorală a PDM nu poate să răspundă.
Viziunea socială este mai deagrabă un “bla-bala” despre dublarea pensiei și salariului mediu. (Dacă se mai prăbușește leul, majorarea asta dublă s-ar putea numi indexare). În plus, PDM a condus, prin Valentina Buliga, Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei. Care minister a modificat formula de plăți a îndemnizațiilor pentru copii, lucru ce a stîrnit proteste din partea unor mămici. Cărora Buliga le-a zis să spele pelinci și să nu caute îndemnizații mai mari că oricum nu-s. Tot pe durata ministeriatului Valentinei Buliga politica de acordare a ajutorului social a atins cote ridicole – criteriile de evaluare a sărăciei au fost schimbate așa încît guvernul oferea ajutor social doar familiilor sărace-sărace, iar familia ce deține o bicicletă, un televizor sau un frigider este descalificată. Cam atît despre protecția ”femeii și copilului”.
În domeniul culturii, PDM propune două lucruri. Turism. Și festivaluri tradiționale. Primul ar crea locuri de muncă. Al doilea ar consolida identitatea națională. Sunt destul de sceptic în privința dezvoltării turismului – există probleme enorme în domeniul insfrastructurii. Ele trebuie rezolvate. Nu văd într-un viitor apropiat fluxuri majore de turism ce s-ar îndrepta spre Moldova. Festivalurile sunt bune și ele, doar că domeniul culturii are nevoie nu doar de o muncă de conservare, ci și de una de inovare: cultura contemporană, în toate formele ei, trebuie sprijinită și susținută, ca să nu fie dependentă de surse străine.
Cireașa de pe tortul PDM – un parteneriat stat-Biserică prin care ” Statul se va obliga să sprijine financiar proiectele sociale propuse de Biserică, în special cele care vizează protecţia socială pentru cei vulnerabili” (p.6). Sună bine pe hîrtie – proiecte sociale, protecție pentru cei vulnerabili etc. Am o mare nedumerire: de ce se preferă Biserica, în calitate de partener pentru protecția socială, în detrimentul altui actor care face exact același lucru, prin viziuni şi metode laice – sectorul asociativ. Adică, stau  o puzderie de ONG-uri locale cu mîna întinsă la donatori străini și cer bani pentru programe de îngrijire paliativă, integrare și protecție a persoanelor cu dizabilități, îngrijirea copiilor rămași fără părinți etc. și tu, ca stat. îi ignori și promiți că sprijini în mod strategic, din bugetul public, doar inițiativele Bisericii? Să fie sărmanii de care se îngrijesc ONG-urile mai puțin virtuoși decît sărmanii din grija Bisericii?

Partidul Popular Creștin Democrat.
Slogan oficial: ”Planul Roșca”.
Slogan neoficial: ”Ortodoxie, mai multă ortodoxie, patriotism, stat puternic (dar slab) și Iurie Roșca deasupra tuturor.” Recunosc că am așteptat oarecum nerăbdător programul electoral al PPCD-ului. Mai recunosc că acesta mi se pare, de departe, cea mai ambițioasă platformă politică în aceste alegeri și este probabil unica ce-și propune să ofere o viziune nouă și diferită a politicii, economiei și societății moldovenești. (M-am străduit să urmăresc evoluția lui Iurie Roșca pe perioada ”retragerii” sale  din politica moldovenească. Am văzut că citește – ocupație neobișnuită printre politicienii moldoveni. Lecturile și traducerile lui din Dughin mă lasă rece – deși nu cred că ultimul e ideologul lui Putin la fel cum nu cred că, dincolo de cîteva expresii frumoase – neo-euroasianism, a patra teorie politică – Dughin ar fi construit un sistem filosofic coerent. Ulterior, Iurie Roșca s-a apucat să citească oameni mai apropiați convingerilor mele – pe alde Ha‑Joon Chang, Daniel List – și să vorbească, cel puțin parțial, o limbă ”apropiată” mie – una cu termeni precum neoliberalism, periferie, capitalism. În acest sens Roșca are un merit incontestabil – cel de a deschide politica moldovenească la dezbateri regionale și globale.)
Programul electoral al PPCD reprezintă în mod clar rezultatul lecturilor lui Roșca (am tot respectul pentru ceilalți membri ai partidului, dar în construcția aia numită ”Planul Roșca” ei sunt vizibili doar pe fotografiile de campanie electorală, nu și în text).
Ce a ieșit deci? O cacealma. Răspuns scurt.
Un amestec eclectic, contradictoriu și incoerent de idei ce se contrazic, uneori chiar după virgulă, în cadrul aceleiași fraze. Răspunsul desfășurat. Programul electoral al PPCD sună foarte bine pe unele fragmente scurte, însă ansamblul e o construcție artificială. Semn al unor lecturi nedigerate pînă la capăt. Sau al dorinței lui Iurie Roșca de a avea un text pompos în detrimentul coerenței. Sau al intenției partidului de a construi un mesaj omnibuz ce s-ar adresa tututor, urbi et orbi, și în care fiecare și-ar găsi cîte ceva. De parcă cineva ar fi trecut acest program printr-un program de optimizare SEO așa încît să conțină cuvintele cheie cele mai frecvent căutate, să ajungă motoarele de căutare mai ușor la el etc.
De exemplu, eu aș semna și mi-aș declara susținerea pentru fiecare frază din partea în care Roșca condamnă ”ostilitățile de pe frontul cultural” (războaiele identitare, disputele în privința numelui limbii pag. 9-10), pentru că rezonează excelent cu niște reflecții personale despre războaiele culturale din societatea moldovenească despre care am scris anterior.
Diagnoza, așadar, a fost pusă corect.
Soluția lui Iurie Roșca pentru aceste ostilități este dizolvarea lor într-un construct mai mare ce le depășește, le înglobează și le e superior – ortodoxia (care, zice Roșca, într-un pasaj absurd, ar reprezenta și un fel de matrice primordială pentru alte minorități religioase și chiar pentru atei!). O ortodoxie comună ce s-ar ridica deasupra apartenențelor etnice particulare, cum ar veni.
E o soluție imposibilă. Din cîteva motive. Întîi că naționalismul nu se dizolvă în religie, cu atît mai mult în calitate de componentă inferioară. Tendința generală e inversă – naționalismul tinde să-și subordoneze religia pe care o poate transforma în unul din elementele ce compun națiunea sau chiar se poate lipsi de ea (precum în cazul statului laic francez). Mai mult, religia în genere și ortodoxia în special, poate la fel de bine să fie ciopîrțită și ruptă, la rîndul ei, în bisericuțe etnice. Iurie Roșca ar trebui să cunoască bine acest lucru ca unul dintre artizanii fragmentării Bisericii Ortodoxe din Moldova în biserica ortodoxă de etnie românească (Mitropolia Basarabiei) și biserica ortodoxă de etnie moldovenească, ucraineană, bulgară, găgăuză și rusă (Mitropolia Moldovei). Probabil Iurie Roșca are în minte un fel de biserică ortodoxă după modelul celei catolice – relativ unitară și construită ca fiind deasupra identităților etnice și naționale. Utopie, pentru că ortodoxia funcționează altfel. Ca biserică etnică.
O altă problemă cu această soluție, dacă o luăm în serios, ține de faptul că cei 90 % ortodocși în Moldova la care face referință Roșca reprezintă o unitate doar pe hîrtie și doar în mințile unor conservatori sau funcționari ai Bisericii. În realitate acest grup se constituie din grupuri foarte eterogene – de la cei care înțeleg ortodoxia doar ca un ritual pe care îl respecți doar de dragul tradiției la cei care o trăiesc intens (ca să nu mai vorbesc că nu există un model unic al ortodoxiei și că aceasta e trăită diferit în diverse comunități). Aceste grupuri nu au neapărat interese comune (a se vedea fragmentarea politică și culturală a țării, a se vedea și dificultatea de a traduce influența religioasă în capital politic – cazul partidului lui Valeriu Pasat).
În fine, o ultimă obiecție la ortodoxie ca soluție la probleme etnice – ea vrea să înlocuiască două pretenții de absolut (Națiunea Moldovenească vs Națiunea Românească) cu o altă pretenție de absolut (Ortodoxia), adică să mute războiul cultural de pe un front pe altul ceea ce nu prea pare a fi o soluție viabilă. Adițional, absolutul ortodox se împacă destul de prost, adică deloc, cu trăirea individuală a religiei, cu diversitatea confesională a țării, cu mulțimea de moduri în care etnia, clasa, apartenența culturală se pliază pe religie.
Un fel de  concluzie preliminară: soluția lui Iurie Roșca e să înlocuiască două mocirle (identitare) cu o ditamai mlaștină (metafizică).
În partea economică (cea mai extinsă, are vreo 5 pagini) incoerențele sunt la fel de mari. Pe de o parte, Roșca vorbește despre patriotism economic, solidaritate, subsidiaritate, economie socială de piață – ceea ce s-ar califica ca un fel de intervenționism destul de extins. Și sub care aș semna. Pe de altă parte, pe aceeași pagină și chiar în aceeași frază, Roșca optează pentru… austeritate fiscală. Adică exact opusul. Adică pachetele de ajustare structurală promovate de FMI și Banca Mondială. Adică lucrurile pe care tocmai le ”blestema”  – comerț ”liber”, competiție directă cu corporațiile transnaționale, sacrificarea populațiilor locale de dragul competitivității internaționale, anularea mecanismelor de solidaritate socială… De ce le-a pus împreună? Habar n-am.
Un concept interesant este cel al ”statutului economic special” pe care Moldova ar trebui să-l obțină în dialogul cu marile entități economice. Pe hîrtie sună binișor. Chiar foarte bine. Și cam atît. Pentru că dincolo de hîrtie nu-i clar cum ar putea obține Moldova acest statut. Din cauza ortodoxiei? A ochilor frumoși? A lui Eminescu?
Mai e departe e multă discuție virilă despre stat puternic și organe de forță și mînă de fier. Care ar trebui să împartă justiție și dreptate. Care ar trebui să impună ”absolutul ortodox” și să pedepsească abaterile de la acesta. Bogdaproste, eu lider providențial și tată al națiunii ortodoxe nu vreau.

Partidul Forța Poporului.
Slogan oficial: ”Noi credem în forţa poporului şi în viitorul Moldovei!
Slogan neoficial: ”Nu aveam alte idei așa că am băgat la înaintare lupta împotriva oligarhilor. Știm că-i imposibil, dar sună atît de frumos!
2 pagini de program. Bla-bla – vom instaura ordinea. Cum? Nu știm. Bla-bla, vom lupta împotriva oligarhilor. Cum? Nu știm. Bla-bla, vom ”crea condițiile necesare pentru relansarea economiei”. Cum? Nu știm.
Prea multe ”nu știm”. Prea mult monotemism politic – cred și eu că lupta împotriva oligarhilor e importantă, dar aceasta nu constituie în nici un caz soluția magică de dezvoltare a țării și a societății. E una din multele. Iar Partidul Forța Poporului nu are altele.

Partidul Liberal Democrat din Moldova.
Slogan oficial: ”Înainte spre un viitor european.”
Slogan neoficial: ”Reformă în educație (am început-o deja). Integrare europeană și reformă în justiție (astea pot dura la infinit).
Multe sperietori – ”dușmanii interni și externi, răscruce” – care ar trebui să justifice chemările la ”unitate națională”.
Despre educație – partidul și-a asumat o reformă pe care o implementează. Am criticat reforma în unele din aspectele ei particulare. În general cred că sectorul educației trebuia transformat din temelii. Maia Sandu probabil merită să-și ducă munca la capăt și să adauge, la obsesia pentru ”corectitudine a evaluării” și o obsesie pentru ”egalitatea condițiilor de învățare”. Dar corectitudinea şcolilor va avea un model de corectitudine în Minsiter după ce va fi făcută o anchetă internă în cadrul Ministerului în legătură cu cazul de tristă faimă al autobuzelor.
Stat de drept fără corupție – partidul nu și-a cerut scuze încă pentru capurile în asfalt ale lui Dorin Recean, nici pentru guvernarea la telefon practicată de Vlad Filat. Semn că această parte a programului e mai degrabă de formă. Se spune doar despre cum se va preveni sau chiar elimina mica corupţie a poliţiştilor, medicilor şi pedagogilor. E destul de clar: prin mărirea salariilor şi înăsprirea supravegherii. Dar nu se spune nimic despre cum au de gînd guvernanţii propuşi de PLDM să lupte cu marea corupţie, cu atacurile raider, cu privatizările frauduloase, cu conflictele de interese şi traficul de influenţă, care îşi au originea de cele mai multe ori în guvern şi în parlament, nu doar în şcoli şi spitale. Reformele din domeniul justiţiei are un caracter declarativ, în lipsa unor strategii clare în acest sens (programul este foarte sgîrcit la acest capitol), cu atît mai mult cu cît Ministerul Justiţiei a fost unul din ministerele “deţinute” de PLDM din 2009 încoace.  Neatins de statul de drept rămîne și imperiul exportului de țigări al lui Vlad Filat.
Program economic e aproximativ OK – susținere, subvenții, creditare. Încurajarea businessului mic şi mijlociu. Este totuşi neclar cum se vor “lichida” şi “distruge” monopolurile în economie, în lipsa unei administrări transparente în acest sector (şi mai ales în cel al privatizărilor).

Partidul Liberal Reformator.
Slogan oficial: ”Pentru Moldova, fără oligarhi.”
Slogan neoficial: ”Filat nu ne-a vrut, nici Sturza. Poate se îndură frații Țopa de noi.”
Bla-bla-bla libertarian – reducerea rolului statului, diminuarea administrației centrale, creșterea transparenței.
Reforma marilor sisteme – de educație, justiție, sănătate, protecție socială. Cum? Nu știm. De-a lungul căror linii? Tot nu știm. Am pus cuvîntul ”reformă” peste tot pentru că am auzit de el doar de bine.
Bla-bla despre stimularea ”progresului tehnico-științific”. Cum? Că doar reduci rolul statului, iar cercetarea, în toate țările unde aceasta există, e finanțată masiv de către stat.

Partidul Comunist Reformator din Moldova.
Slogan oficial: ”Împotriva tuturor care au fost la guvernare”.
Slogan neoficial: ”Noi suntem în aceste alegeri în misiune.”
Partidul are un blog cu un singur post. Formațiunea a fost creată pentru a lua voturi de la partidul comuniștilor. Curtea de Apel a decis suspendarea înregistrării partidului, dar Comisia Electorală Centrală a decis să-i păstreze în cursă.
Program economic fantezist – săptămîna de lucru de 4 zile. Bla-bla cu guvern tehnocrat.
Imigranților – întoarcerea în țară și garantarea unor venituri la nivelul celor obținute în străinătate.
Esența programului – ce o să mai facem. Și cum plafonul de promisiuni poate urca oricît de sus, îl ridicăm la infinit. În plan sunt foarte multe ”Ce?” și nici un ”Cum?”.

Mișcarea Populară Antimafie.
Slogan oficial: ”Nici o obligație în afara interesului public!
Slogan neoficial: ”Știm să spunem secrete. Nu avem alt program de guvernare decît antimafie și anti-oligarhie.
Am comentat mai sus monotemismul -îl consider un semn de neseriozitate și populism. Ridicarea unei teme la rangul de soluție supremă a tuturor problemelor mi se pare cel mult un exercițiu de neseriozitate.
Platformă electorală a Mișcării Populare Antimafie: scoatem din joc partidele de dreapta (pentru că ne încurcă). Scoatem din joc partidele de stînga (pentru că ar fi un ”pericol real”  pentru viitorul țării noastre).
Dictatura statului de drept. Cum? Dacă scoți din scenă partidele de dreapta și de stînga, adică pe toate, din fantoma ”dictaturii statului de drept” dispare componentul de stat de drept și rămîne cel de dictatură.
Schimbări radicale în sistemul judecătoresc și înlocuirea judecătorilor. Noile cadre de unde le iei? Și cum le bagi într-un sistem disfuncțional?
Mișcarea compune și un fel de decalog. ”Nu vom fura!” Să admitem. De unde atunci are Sergiu Mocanu avion privat dacă a fost, pe durata activității sale profesionale, doar redactor la un ziar, deputat în parlament și consilier al președintelui?
Strategia de dezvoltare economică? Așteptăm să vină bani europeni.

Partidul Național Liberal.
Slogan oficial: ”În Europa – prin România”.
Slogan neoficial: ”Unirea, răspunsul nostru la orice problemă”.
Citează sondaje, pe Angela Merkel, pe George Friedman, pe Victor Ponta cu scopul de a justifica Unirea.
Program economic? Unirea. (România tot are probleme economice.)
Program de politici sociale? Unirea. (România are probleme majore în domeniul protecției sociale.)
Program de dezvoltare a societății? Unirea.
Șomaj și criză economică? Le soluționăm prin Unire… (Le are și România.)
În general, e un program  electoral cu Unirea ca religie, și cu așteptări milenariste – Marele Eveniment e perceput ca fiind o instaurare a Paradisului pe pămînt (ori cel puțin pe porțiunea dintre Prut și Nistru).

(o variantă a acestei postări a apărut pe PLATZFORMA.MD)

(va urma).


Apr 17 2014

Despre nedreptățile dreptului de asociere politică

Vitalie Sprînceană

Renato Usatîi și-a tras duminica trecută un partid politic – să fie și el în rînd cu ceilalți oligarhi moldoveni, c-așa e primit: un oligarh trebuie să-și ia o mașină luxoasă (pe care să o plimbe prin Elveția), să cumpere o bancă și să-și aibă un partid politic la cherem.

Petrecerea, zice un post de televiziune, a semănat mult cu o nuntă – cu răcituri și cu sarmale, cu șuncă, fete cu fuste scurte și picioare lungi, automobile luxoase. Mă rog, este știut că orice petrecere ar organiza un moldovean, pînă la urmă tot nuntă iese!

Usatîi și-a văzut visul împlinit: congresul Partidului Popular Republican (pînă ieri partidul fostului vice-președinte al parlamentului Nicolae Andronic) l-a ales președinte prin votul unanim al celor 248 delegaţi. La același congres-nuntă partidul și-a schimbat sediul, a adoptat un nou nume – ”Partidul Nostru”, un nou statut și o nouă siglă. Pe scurt, un schimb complet al gărzii.

Inițial oligarhul de la Fălești a încercat să-și înregistreze o formațiune proprie, dar s-a împotmolit la Ministerul Justiției care a invocat niște nereguli și a recomandat grupului de inițiativă să aleagă din vreo trei nume – ”Partidul lui Renato Usatîi”, ”Partidul Nostru” și “Partidul Nou”. Renato nu a avut răbdare și a fost destul de isteț încît să priceapă că drumul legal obișnuit e greu și plin de impedimente. Așa că a mers pe calea obișnuită – și-a procurat un partid politic existent. (Niște guri anonime vorbesc că tranzacția l-ar fi costat vreo 20 mii euro. Pe care i-ar fi dat, în semn de respect, lui Andronic)

De ce să-ți bați capul să înregistrezi un partid nou cînd asta înseamnă liste, ștampile, alergătură la Ministerul Justiției (condus de un reprezentant al unui partid ce are motive să nu-ți vrea binele) cînd poți prelua unul gata înregistrat, cu membri și ștampilă cu tot? Ministerul Justiției oricum urmează să aprobe modificările la statut, dar dacă totul s-a făcut legal și oamenii au votat de bună voie, Ministerul nu are altă alegere decît să dea undă verde…

Scenariul prin care Renato Usatîi s-a pricopsit cu partid nu e unul tocmai nou pentru politica moldovenească. Din contra, e un drum pe care au mers înaintea lui și Igor Dodon (cu Partidul Socialiștilor), Marian Lupu/Vlad Plahotniuc (cu Partidul Democrat) și alți politicieni mai mărunței.

E o tactică aproximativ legală, chiar dacă perversă: legală pentru că în asemenea cazuri sunt respectate, cel puțin formal, rigorile juridice. E perversă pentru că alterează sensul dreptului de asociere și participare politică al cetățenilor, transformîndu-l într-un moft al unor oameni cu bani mari (nu mă interesează deloc sursa banilor lui Usatîi și nici dacă a venit în politică să ia voturi sau să încurce altora să ia voturi).

Show-ul lui Usatîi (un fel de Gigi Becali bilingv, moldo-rus) și inițiativele trăsnite ale acestuia – ba aduce formația Bad Boys Blue la Fălești, ba promite că singur ridică embargoul vinurilor moldovenești impus de Federația Rusă, ba se oferă voluntar să finanțeze aducerea focului haric la Chișinău în noaptea de Paști – ar rămîne doar o curioasă pagină în bizareriile glamour-ului autohton dacă n-ar fi ambițiile politice enorme ale individului.

Mă rog, e dreptul lui ca cetățean să participe la viața politică a țării, dar lejeritatea cu care a croit dintr-un partid vechi unul nou-nouț, i-a schimbat conducerea, ideologia și statutul dă de gîndit. Pentru că e simptomul a două deficiențe structurale ale sistemului politic moldovenesc: inegalitatea de participare politică între cetățenii bogați și cetățenii săraci, și inegalitatea de putere între partidele politice mari (centrale) și inițiativele politice locale (regionale, raionale etc).

Rădăcina acestei probleme nu stă în sistemul electoral (văzut în ultima vreme ca fiind primul element ce trebuie schimbat în procesul de reformare a sistemului politic al țării), ci în legislația ce reglementează înregistrarea și activitatea partidelor politice în Republica Moldova. Deși e un aspect fără îndoială important, modificarea sistemului electoral ține doar de schimbarea regulilor de joc conform cărora partidele politice își desfășoară activitatea și participă la competiția electorală. Mult mai importante sunt prevederile ce structurează și organizează însuși modul în care cetățenii moldoveni se pot afilia/asocia/uni pentru a face politică la nivel local, regional sau național…

Bogați, săraci și dreptul de asociere. Deși conform art. 41 (1) al Constituției cetățenii ”se pot asocia liber în partide şi în alte organizaţii social-politice” gradul de libertate a dreptului de asociere este strict reglementat. Astfel, art 18 (d) al Legii privind Partidele Politice (Nr. 294 din 21.12.2007), stipulează că pentru înregistrarea unui partid politic e nevoie de cel puțin 4000 membri care ”trebuie să fie domiciliaţi în cel puţin jumătate din unităţile administrativ-teritoriale de nivelul al doilea din Republica Moldova, dar nu mai puţin de 120 de membri în fiecare din unităţile administrativ-teritoriale menţionate”.

Adică, pot să-mi exercit dreptul meu individual la liberă asociere politică doar…dacă mai găsesc încă cel puțin alți 3999 cetățeni care, nu doar că trebuie să împărtășească o ideologie/plan/viziune politică similară celei pe care o am eu, ci mai trebuie să locuiască în cel puțin jumătate din raioanele țării.

Prin comparație, în Bulgaria un grup 50 de cetățeni poate înregistra un partid politic. În Croația, comparabilă ca populație și teritoriu – 100 cetățeni. În Franța e nevoie de minim două semnături (în plus, legislația franceză a organizațiilor politice face distincție între partide, asociații și cluburi politice!). Iar în Spania nu există un număr minim de membri!

În mod clar restricțiile impuse de actuala Lege privind partidele politice sunt exagerate și nejustificate pentru o societate democratică. Lucru observat și menționat și de Comisia de la Veneția în comentariul său din 2007 asupra ciornei acestei legi (1). Recomandările Comisiei se loveau însă de urechi surde: partidul comuniștilor (care se afla atunci la guvernare) nu practica încă respectul evlavios pentru deciziile Comisiei (cum o face acum cînd e în opoziție și îi convine).

Actuala coaliție de guvernare a criticat mult tendințele autoritare ale comuniștilor și a promis că schimbă sistemul electoral însă nu a abordat niciodată ideea modificării legii partidelor. Semn că alianța/coaliția pro-europeană a moștenit dorința de a ține sub control terenul de joc.

4000 membri e prea mult pentru un grup de 10-20 oameni care ar decide să înființeze un partid sau un club politic pe motiv că ar crede într-o idee. Dacă s-ar calcula cheltuielile făcute pentru călătorii, diurne și deplasări în cel puțin jumătate din raioanele țării cu scopul de a recruta membri ar ieși o sumă de ordinul sutelor de mii de lei, inaccesibilă pentru majoritatea cetățenilor care au un venit echivalent aproximativ cu convenția statistică numită ”salariu mediu pe economie”. Altfel spus, pe lîngă idei și ideologie, legislația moldovenească impune o povară financiară considerabilă.

Insurmontabile pentru cetățeanul de rînd, aceste sume sunt însă accesibile pentru un grup restrîns de cetățeni (numit uneori elită economică, alteori oligarhi) – cei cu bani. Care dispun de resursele necesare pentru a se organiza politic, a mobiliza susținători și a delega (în multiple feluri, legale și ilegale, ascunse și la vedere) reprezentanți în parlament, consilii locale și primării. Ion X., medicul de la Fălești nu-și poate face partid politic, pe cînd Renato Usatîi, tot de la Fălești, poate.

Atît despre nedreptatea dreptului de asociere politică.

A se compara cu legislația extrem de permisivă în privința activității economice (condițiile de înregistrare a unei întreprinderi individuale sau SRL) sau celei obștești (condițiile de înregistrare ale unui ONG). Adică, statul moldovean, este extrem de tolerant (cel puțin la nivel formal) în privința antreprenoriatului economic și social dar impune restricții dure în domeniul asocierii politic.

Mesajul pe care-l transmite statul și partidele politice existente printr-un astfel de mod de a controla tipurile de activitate e următorul: cetățeni, faceți bani, faceți filantropie (pe banii voștri sau ai finanțatorilor), dar nu faceți politică. De politică se ocupă alții. Adică noi.

Activitatea politică la centru și la periferie. Un alt efect pervers al acestei proceduri restrictive de înregistrare a partidelor politice este cel de a descuraja formarea partidelor/mișcărilor/inițiativelor politice regionale. Formal, legea nu interzice constituirea unor partide regionale dar condiția ca un partid să aibă membri din cel puțin jumătate din raioanele țării are echivalentul unei interdicții.

Există două aspecte în legătură cu partidele regionale.

Un aspect ține de inițiative politice locale ce s-ar putea constitui în oricare din raioanele țării. Adică, dacă un grup ipotetic de cetățeni din 3-4 sate vecine din raionul Strășeni vrea să se înregistreze ca partid politic pentru a promova interesele acestor sate în consiliul raional în legătură cu proiecte comune (un drum, o investiție în infrastructură, o carieră de piatră), grupul rămîne doar cu dorința pentru că…vezi mai sus, e nevoie de 4000 oameni domiciliați în măcar jumătate din raioane.

În această situație, oamenii ipotetici din Strășeni sunt nevoiți să bată pragurile partidelor politice de la Chișinău, să se înscrie pe liste și să promoveze politica partidelor centrale. Dacă se întîmplă ca partidul central să fie la guvernare, atunci reprezentantul local se poate bucura de o atenție sporită. Dacă partidul central e în opoziție, interesele locale au și ele de suferit pentru că-s ignorate de dragul ”marilor bătălii” ce se duc la Centru.

În acest fel, centralizarea financiară și economică a țării e dublată și de o centralizare a partidelor ce subordonează în mod constant inițiativele locale intereselor partidelor centrale.

Al doilea aspect ține de partidele/inițiativele politice regionale construite pe criterii etnice/lingvistice. Argumentul de bază potrivit căruia Moldova ar avea motive serioase să impună restricții la formarea partidelor regionale pentru că pe teritoriul țării avem o republică nerecunoscută și două enclave etnice (UTAG și Taraclia), și deci că astfel ar exista riscul promovării unor platforme separatiste, nu rezistă în fața evidenței. Într-o cercetare făcută încă în 2008, Igor Boțan găsea că între 1994 și 2007, la alegerile în Adunarea Populară a Găgăuziei, alegerile parlamentare și alegerile în consiliile locale în Găgăuzia, partidele centrale au obținut constant o majoritate zdrobitoare de voturi în comparație cu partidele regionale (2). Concluzia lui Boțan era că experiența Moldovei ”nu a atestat vreun pericol din partea partidelor regionale, de aceea reticenţa autorităţilor moldoveneşti faţă de ele este nejustificată”.

N-ar trebui deci să ne mire că minoritățile etnice vorbesc despre lipsa reprezentării lor politice, despre faptul că nu prea există partide ce le-ar asigura și apăra interesele. Pentru că lucrul acesta e aproape imposibil în cadrul actualei legi a partidelor. E dificil pentru bulgarii din Taraclia să obțină membri-susținători în Nisporeni sau Șoldănești! Așa ajungem să nu mai auzim ce vor cu adevărat găgăuzii și bulgarii pentru că-i auzim doar pe cei care vorbesc în numele lor.

Această stare de lucruri nu doar că creează dependență a politicienilor regionali din Găgăuzia sau Taraclia față de partidele din Chișinău, ea de asemenea produce constant o tensiune între pretenția formală a statului moldovean de a asigura drepturile politice ale minorităților și existența unor mecanisme reale care fac dificilă realizarea în practică a acestor drepturi politice.

În loc de concluzie.

Chestiunea asigurării dreptății dreptului de asociere politică constituie mai mult decît o problemă teoretică sau una de filozofie politică. E vorba mai ales de aspecte foarte practice ale vieții politice moldovenești: depășirea apatiei politice, sporirea încrederii în partidele politice (doar 14.2 % conform ultimului BOP), crearea condițiilor pentru participare politică pentru toți cetățenii.

Mi se pare evident: dacă dreptul la asociere politică nu va fi democratizat, riscăm să tot vedem, pe de o parte scene cu oligarhi cu Rolls-Royce-uri care-și cumpără partide de buzunar, iar pe de altă parte, neîncredere în partide, creșterea, printre cetățeni, a percepției că votul lor nu contează și că posibilitatea lor de a influența ceva în plan politic e minimă.

 

Referințe:

1. Legislation On-line. Moldova. Political Parties. http://www.legislationline.org/download/action/download/id/2790/file/CDL-AD2007025-%20Comments%20on%20Law%20on%20Pol%20Parties%20Moldova.pdf

2. Igor Boțan. Sînt partidele regionale necesare? 6 martie 2008. http://www.e-democracy.md/monitoring/politics/comments/20080306/

o versiune a acestui articol a apărut pe platzforma.md