Sep 30 2022

Ortodoxia dragostei, ortodoxia urii și talibanul Kirill

Vitalie Sprînceană

E stridentă și strigătoare (chiar ”zgomotoasă”) tăcerea comunității teologice locale (așa-zișii intelectuali laici care scriu pe teme religioase – de fapt fac elogiu ortodoxiei, preoții și călugării care scriu cărți și articole de blog despre ”misterul credinței”, ierarhia ortodoxă de la protopopi la episcopi și mitropolit) în legătură cu declarația în spirit talibanic a patriarhului Kirill.

Amintesc, comandantul suprem al bisericii ortodoxe ruse (de care ierarhic ține Mitropolia Moldovei) a citit o predică nesăbuită duminica trecută în care zicea următoarele:
Știm că mulți [oameni] mor acum pe câmpul de luptă. Biserica se roagă ca această luptă să se încheie cât mai repede posibil, pentru ca cât mai puțini creștini să se omoare între ei în acest război fratricid. În același timp însă, Biserica acceptă că, dacă cineva, motivat de simțul datoriei, de nevoia de a-și îndeplini datoria militară, rămâne credincios chemării sale și moare în timpul îndeplinirii datoriei, el comite cu siguranță un act echivalent cu o jertfă. El se sacrifică pentru alții. Și credem că această jertfă spală toate păcatele pe care cineva le-a comis.”

Chestia asta e atât de halucinantă încât, când am citit-o, nu mi-am putut crede ochilor și am crezut inițial că niște hackeri ceceni din exil au spart pagina de internet a Patriarhiei și au băgat acolo acest mesaj.
Pe urmă am înțeles că e cu adevărat un text rostit de Patriarh în predica de duminică…
Ca s-o traduc mai simplu (ca plătitor de impozite într-o țară în care biserica este scutită de taxe, îmi pot permite să comentez pînă și Biblia pe picior de egalitate cu orice teolog cu diplomă): patriarhul spune că, în acest război de agresiune imperialistă pornit de Moscova, oricine ucide ”în numele datoriei militare” (adică a jurământului dat statului) este încurajat să omoare și să moară, iar asta ar fi o jertfă care spală toate păcatele pe care persoana aia le-a comis…
Adică, poți fi ucigaș, minciunos, violator, hoț, calomniator sau pedofil dar e destul să te înscrii în armata rusă și să fii gata eventual (după ce ai omorît și violat ucraineni nevinovați) să îți dai viața pentru Rusia ca păcatele să ți se ierte toate și să ajungi în rai. (Cum predica lui Kirill semăna atît de tare cu cele ale ayatollahilor care îndeamnă martirii la sinucidere în numele credinței, mă așteptam că Kirill va merge mai departe și va adăuga poveștile despre virgine care îi așteaptă pe martiri în rai)…
În intervalul de duminică până azi (o săptămână întreagă) am căutat reacții în ortodoxosfera locală – bloguri creștine, presa care găzduia cugetări ortodoxe, paginile de internet ale mitropoliilor, episcopiilor – și nu am găsit nicăieri nimic. Nu doar condamnare vehementă, așa cum m-aș fi așteptat, ci măcar discuție sau luare de poziție.
Doar multă tăcere. Lașă.
Așteptam să îi văd și să îi aud vorbind, bunăoară pe cei care scoteau spume la gură în anii 2000, cînd o parte a credincioșilor moldoveni și-au dorit biserică națională, unionistă. Intelectualii și teologii Mitropoliei Moldovei argumentau atunci, cu pasiune și trimiteri la ”autorități” (sfinți cu și fără gură de aur, călugări, patriarhi, filosofi și papi) despre cum ideea unui Dumnezeu național ar fi erezie (filetism, în dicționarul teologic), despre cum cei care măcar îndrăznesc să gîndească astfel ar trebui considerați eretici și excomunicați (dacă arderea pe rug nu e posibilă)…
Acum un ditamai Patriarhul se află într-o erezie atît de mare încît, retrospectiv, ideea PPCD de a face biserică de partid și de partidă unionistă, pare o mică glumă nevinovată. Patriarhul zice că Dumnezeu e rus și că cere jertfe pentru Rusia și că acest Dumnezeu rus ar avea un contract preferențial cu Gazprom-ul și statul pe care acesta îl deservește conform căruia oricine ajunge pe lumea ailaltă cu certificat că a murit pe frontul din Ucraina are garantat un loc în rai, de-a dreapta și de-a stînga lui Dumnezeu, lîngă sfinți și mucenici…
Declarațiile astea sînt eretice și necreștine în atîtea feluri încît, în oricare alte condiții, ar putea fi luate drept aiureli de crîșmă ale unor bețivi.
Dar nu, asta patriarhul vorbește și ”turma” tace…
Așteptam să îi văd și să îi aud și pe ”alde credincioșii militanți” care făceau poză de martir și soldat al lui Hristos pe vremea pandemiei…E plină memoria internetului de nesăbuiți (ieromonahi, teologi, blogherași și activiști creștini) care se refereau la restricțiile legate de Covid că ar fi ”o paradigmă totalitară”, că ele ar impune ”profanarea lui Hristos”, că carantina (impusă pentru a preveni îmbolnăviri și morți)  îl lipsește ”pe om de vlagă pentru niveluri superioare de conştiinţă” , îi ”prigonește pe creștini”… Le plăcea atunci, de la înălțimile Jeep-urilor cu numere personalizate, să distribuie teorii conspiraționiste plămădite de minți bolnave, și să se compare cu primii creștini prigoniți de romani sau cu preoții persecutați de puterea sovietică…Era ușor să te dai ”martir” din Jeep (chestia asta e o măsură obiectivă a decăderii morale a bisericii).
Acum, Patriarhul își bagă picioarele-l el de Hristosul lor și zice răspicat, gudurîndu-se lîngă steagul rusesc și lîngă sultanul din Kremlin, că turma trebuie să meargă la moarte de dragul ambițiilor politice a cuiva, să-și dea viețile pentru fantasmele erotice de ”stăpînitor al lumii” a cuiva (cu nume și prenume), că chiar slujitorii bisericii vor trebui să meargă la război să omoare în numele satrapului…și turma tace. Tace turma needucată. Tace și turma educată (ieromonahi, teologi, blogherași și activiști creștini) care a învățat să gîndească doar după Ustav.
Și, în momentul în care satrapul și camarila sa vorbesc deschis despre folosirea armei nucleare ce ar distruge lumea făcută de Dumnezeu (că așa zice mitologia), ar fi fost mare nevoie de un Dumnezeu al dragostei și rațiunii ce ar fi încercat să oprească nebunia asta…
Biserica ortodoxă are un alt Dumnezeu acum, unul al rublelor și bogățiilor materiale, unul care e ok cu furturi (salutare, furtul miliardului și tăcerea Mitropoliei Moldovei pe acest subiect), cu ucideri și violuri, dar care e doar anti-gay și anti-feminist.


Jun 29 2022

Reformele în educație – scurt comentariu despre ipocrizia criticii politice…

Vitalie Sprînceană

Există în Moldova un fel de lege ironică în privința politicilor publice potrivit căreia nu prea contează ce se face ci, mai ales, contează cine o face…
Dacă o fac ”prietenii” atunci e bine și minunat și excelent, iar dacă același lucru îl fac ”rivalii” atunci e jale și amar și lucrul nu e de aur dar de c..cat…
(Ar trebui să mai adăugăm un element de context al acestei situații: alți neni, în alte părți decid asupra lucrurilor care se vor face în Moldova, iar aborigenilor nu le rămîne decît să ”implementeze” și libertatea îndoielnică de a lua una din cele două poziții posibile: de a face sau de a critica pe cei care o fac. Alte libertăți precum cea de a nu face pentru că contravine interesului public sau pentru că e impopulară printre cetățeni, nu există.)
Să luăm un exemplu oarecum celebru: optimizarea școlilor…
Setul de politici ce prevedea reducerea numărului de școli și comasarea altor școli pentru a reduce din cheltuielile publice considerate a fi ineficiente, a fost agreat de către Guvernul Moldovei și Banca Mondială prin anii 2006-2007. Programul urma să fie implementat pînă în 2015.
Guvernarea comunistă a pornit implementarea măsurilor agreate cu Banca Mondială din 2007-2008… Pentru ”opoziție” (pe vremea aia opoziția era ”pro-europeană” iar guvernarea ”pro-rusă”) și presa ce o simpatiza asta nu putea decît să fie o măsură proastă ce trebuia neapărat criticată în cei mai duri termeni.
De unde și oceanul de cerneală despre cum optimizarea transformă satele în colonii (eu sînt de acord!) în loc să le modernizeze, despre cum banii economisiți pe educație nu se văd nici în calitatea sporită a educației după reformă, nici nicăieri în altă parte, despre cum organizațiile internaționale care le împing nu trebuie ascultate deoarece, ca să citez o jurnalistă de la Ziarul de Gardă din îndepărtatul an 2008: ”ce știu organizațiile internaționale despre neliniștea copiilor de la Leordoaia”?
Și presa ”anti-comunistă” huiduie ministra educației de atunci, Larisa Șavga, că nu ar avea studii în domeniul educației, că ar ști doar merceologie și deci nu s-ar pricepe deloc la domeniul care îl gestionează…
3 ani mai tîrziu fosta opoziție e acum la Putere și …. ce credeți, continuă să implementeze, cu același zel și același avînt aceleași politici de optimizare a școlilor.
Doar că, de data asta, întrucît o fac ”ai noștri”, optimizarea școlilor e un lucru bun și necesar sau, conform aceluiași ziar, un lucru just, ”cauzat de depopulare şi scăderea numărului de copii”.
Nu mai contează, evident, că reforma e promovată de o ministră a educației care tot nu are studii în domeniul educației și e doar economistă.
Ceea ce pentru Șavga era un handicap – merceologia, pentru Maia Sandu e un avantaj – ea e manager eficient.
Evident, cei care vorbesc altceva, zice cu aplomb același ziar, nu fac decît să răspîndească falsuri…
Partea comică e că, fosta guvernare comunistă care s-a topit între timp și s-a scurs spre Partidul Socialiștilor a preluat, exact în același mod, fostele argumente ale opoziției.
Aplaudacii și criticii de serviciu s-au schimbat cu locuri dar au continuat să implementeze cu zel și sfințenie programul agreat cu Banca Mondială…
Să luăm un alt exemplu: comasarea universităților. E o discuție cu barbă în societatea moldovenească dacă și ce format de organizare a învățămîntului universitar ar fi cel mai potrivit pentru o țară ca a noastră, cum acesta poate fi adaptat din perspectiva dilemei eterne – adaptare la cerințele imediate ale pieței vs cercetarea teoretică fundamentală…În această discuție complexă guvernările moldovene au o singură soluție – comasarea universităților.
Care nu rezolvă nimic, evident, și e cel mult o simulare de aflare în treabă dar…pentru PR e mai bine decît nimic.
Aici opoziția și guvernarea (și presa ce le deservește) sînt la fel de flexibile (un cuvînt frumos pentru a desemna fățărnicia).
Anul 2008, guvernarea comunistă (comunistă doar cu numele, evident) inițiază un plan de comasare a unor institute și universități. Victor Stepaniuc e fața ”publică” a reformei (pe vremea aia era considerat ideolog al partidului și ocupa funcția de viceprim-ministru). Una dintre măsurile propuse era de a comasa Institutul de Filologie și Institutul Patrimoniului Cultural.
Opoziția ”pro-europeană” evident, nu putea fi de acord cu asta. Și apar articole despre planul ”diabolic” al lui Stepaniuc, despre accentele anti-românești ale acestei măsuri…
Anul 2022, ministerul Educației vine cu un plan similar de comasare a universităților…Acesta este ambalat, ca și data trecută într-un plan de modernizare a universităților, consolidare a cercetării științifice și alocare a unor mijloace financiare suplimentare… Adică aceeași justificare – comasăm ca să economisim bani – care e vîndută cu titlul de modernizare.
Evident, tăcere în sînul presei ”pro-guvern” și a societății civile care o deservește. Zarvă este doar în cealaltă tabără, din motive de înțeles: ei ar fi fost nevoiți să facă același lucru (pentru că alte soluții nu există în imaginație) dar…se bucură că o fac alții pe care îi pot critica…


May 4 2022

Tineri, Moldova, politică

Vitalie Sprînceană

Un capitol interesant din sondajul IRI Moldova publicat zilele trecute este cel despre tineri și viziunile lor politice…
(Chiar dacă sondajele generaliste sînt, de obicei, sociologie de calitate îndoielnică, merită să ne aplecăm asupra lor atunci cînd acestea nu doar că zic, ci chiar ”urlă” asupra unor realități).
Sondajul scoate la iveală ”apolitismul” și ”dezinteresul” aproape total al tinerilor față de politică.
Mai puțin de 10 % din tineri au făcut voluntariat pentru o cauză politică, doar 12 % au participat în vre-un protest, 8 % au făcut cea mai accesibilă formă de activism – au postat pe rețele sociale știri politice sau despre probleme sociale, doar 3 % au donat bani pentru o cauză politică sau au făcut parte din vre-un grup sau informal cu agendă politică…
Doar 4 % sînt membri ai vreunui partid politic. (datele se coroborează cu studii aprofundate precum European Values Study etc).
Situația asta explică, probabil, rata de absenteism electoral redusă a tinerilor în comparație cu alte grupuri de vîrstă.
Ea semnalează intrarea în scenă a unei generații care nu doar că nu se prea interesează de politică (viața de partid etc) dar nu prea crede și nu prea face eforturi colective pentru a realiza schimbări. Vremea organizațiilor politice de masă – partide, mișcări sindicale – pare să fi apus pentru o generație pentru care calitatea de membru într-o organizație nu mai contează deloc.
Evident, prăbușirea organizațiilor de masă nu se referă doar la partide – fenomenul e valabil și pentru sindicate, și pentru cluburi sportive, și pentru asociații voluntare, și pentru biserică.
Toate aceste instituții și forme de organizare colectivă în masă sînt într-un declin total.
E un semnal de alarmă nu doar pentru politicieni (care au trata partidele ca feude personale iar asta le-a desconsiderat ca vehicul politic), ci și pentru întreaga societate: o generație care credea în efortul colectiv (credință ”construită” prin eforturile unui/unor partide) e înlocuită de o generație care nu mai crede în eforturi colective și pentru care acțiunea politică e aia, individuală pe cont propriu. Sau deloc.


Oct 15 2020

Să uităm de stat și să ne amintim de comunități

Vitalie Sprînceană

Nu m-a indignat imaginea cu sute de oameni care se înghesuiau ieri la Catedrală la un fel de celebrare care s-a dovedit a fi de fapt eveniment electoral al unuia dintre candidați. Am obosit deja să mă indignez.
Nu e problema în întîlnirile electorale. Problema e în campania electorală. Care trebuia amînată demult. (Asta e treaba Parlamentului dar acesta nu s-a convocat de vreo lună și ceva pentru că deputații, puterea supremă în stat, umblă cu alaiurile electorale prin țară și încearcă să convingă lumea că, mai important decît pandemia, decît viața și moartea, este alegerea candidatului/candidatei care nu poate să facă nimic în următorii 4 ani ).
Pandemie? Hai să lăsăm discuțiile patetice despre asta.
Pandemia e suspendată de autorități, opoziție și cetățeni ori de cîte ori nu convine ori încurcă intereselor personale sau de moment (asta nu înseamnă că pandemia nu există ci doar că…oamenii bolesc și mor în tăcere, în camere de spital cu pereții mucegăiți, cu wc-ul în căldarea de alături iar șmecherași cu funcții îi înjură după moarte zicînd că…bine au făcut că s-au dus, că moartea lor era oricum o povară).
Pentru poliție pandemia e ”reală” doar cînd e vorba de împărțit amenzi unor cetățeni și cetățene care citesc în parc sau se plimbă prin păduri. Însă nu e vorba de nici o pandemie cînd prim-ministrul are nuntă, cînd președintele se plimbă fără mască prin țară ori face întîlniri cu ”alegătorii” la care nimeni nu poartă mască, ori cînd gheretele de cafea și hotelurile unor inși apropiați de partidul puterii funcționează în pofida restricțiilor și interdicțiilor stării de urgență.
Pentru guvern pandemia e ”reală” doar cînd trebuie de justificat de ce nu merg banii spre spitale, de ce nu ajung echipamente, de ce nu se fac testări masive, dar nu există nici o pandemie cînd, pentru a susține un candidat electoral, guvernul îngroapă tone de bani în drumuri inutile…
Pentru opoziție pandemia e ”reală” doar cînd e vorba de înjurat pe Dodon și alaiul său. Nu e pandemie cînd zeci și zeci de susținători ai opoziției, în frunte cu deputați, se înghesuie sub pod la telecentru pentru a întîlni cîteva camioane. Nu e pandemie cînd trebuie de cules voturi, inclusiv de la morți și viitori morți la Hîncești. Nu e pandemie cînd trebuie colectate semnături pentru susținerea candidatului…
Hai să o spunem pe față: autoritățile (punem la bloc puterea, opoziția și instituțiile de stat) au sabotat pandemia și efortul de minimizare a răspîndirii ei ori de cîte ori au avut nevoie. Și o fac încă. Și o vor face.
Lacrimile de crocodil și condamnările patetice nu ajută. Asta e realitatea: pandemia (cu morții și bolnavii săi) este sacrificată și ignorată de zeci de ori pe zi în numele unor ”principii și valori”. Adică interese de partid. Lupte politice pentru funcții inutile. De către toți. Fără excepție.
Nu cereți de la politicieni și autorități să vă protejeze. Ei și ele nu știu cum. Și nici nu pot. Și nici nu vor.
Protejați-vă pe voi și micile comunități (bloc, mahala, prieteni, rude, amici etc). Pentru politicieni (de la putere sau din opoziție) sîntem ca și morți, cu o singură obligație înainte de a muri: să mai dăm un vot.

(fotografia am luat-o de la Vlada Ciobanu)


Nov 2 2019

Misiuni electorale…eșuate

Vitalie Sprînceană

O misiune au avut candidații în campania asta electorală din Chișinău care se încheie mîine (asta dacă nu-s contestări și anulări): să lase la o parte discuțiile despre ”geopolitică”, europenizare, unire, cumătri, nepoți, Plahotniuc, demnitate, mafie și să vorbească, dacă nu despre altceva (planuri de viitor despre țară și oraș) atunci măcar altfel (cu ceva respect, fără cocoșeală).
Și nu s-au isprăvit nici cu asta.
Ne putem gîndi la campania asta ca la o previzualizare a campaniei pentru alegerile prezidențiale de la anul…
Eu deja aștept al doilea contingent de sirieni, tancuri rusești, învierea calului lui Ștefan cel Mare etc.


Aug 17 2018

La deschiderea unui nou front imaginar: lupta cu realitatea

Vitalie Sprînceană

Începe campania electorală, încep căutările de agenți KGB, comploturi la scară galactică, conspirații de pe planeta Krypton (toate îndreptate, evident, contra guvernării moldovenești).
Aceasta, guvernarea, nu a găsit nimic mai bun decît să recurgă iar la politica fricii (cum a făcut-o și în 2016, la alegerile pentru cel care nu decide nimic președintele Republicii Moldova).
Azi toate ecranele și site-urile holdingului de la guvernare au distribuit nu știu ce investigație din care reieșea că nu știu ce fost ofițer de la frontieră a fost agent KGB (de unde au aflat? din dosarul omului care s-a aflat tot timpul ăsta la Poliția de Frontieră).
Pe mine poveștile cu agenti KGB nu mă conving. Cînd  luptătorii cu mîna Moscovei retransmit ani de zile posturi de tv rusești (pentru că-s profitabile), cînd tot felul de politicieni și afaceriști locali “patrioți” (stataliști, unioniști și alte soiuri) fac evaziune în paradisuri fiscale, fură bani din bănci (pe care le pun apoi pe umerii celor furați), privatizează pe nimic bunurile publice (aeroport, gări auto), schimbă sistemul electoral doar ca să se mențină la putere, omoară oameni la vînătoare în păduri după care nu pedepsesc pe nimeni, amenință jurnaliștii că vor fi spînzurați pe Arcul de Triumf, votează scheme de legalizare a capitalurilor furate, vîntură date personale pe toate ecranele țării (inclusiv cu scene din viața intimă)- dauna combinată a acestor acțiuni ”patriotice” și ”bine intenționate” este infinit mai mare decît orice schemă pe care ar putea-o imagina KGB/FSB si restul serviciilor secrete rusești sau de aiurea.
Ce poate face mai mult KGB-ul cînd deputații moldoveni înșiși se vînd și se cumpără pe bănuți și votează ca papagalii tot felul de legi de legalizare a evaziunii fiscale? Nimic.
Nu pot face toate conspirațiile mondiale adunate laolaltă (inclusiv cele învitate din morți precum Cavalerii Mesei Rotunde) atîta rău acestei țări și cetățenilor ei cît fac patrioții locali din politică, jurnalism, afaceri și societate civilă.


Nov 26 2016

Alegerile unei țări sînt alegerile tuturor

Vitalie Sprînceană

Speculam acum cîțiva ani în urmă despre faptul că alegerile din SUA, datorită mizei enorme pe care o au pentru majoritatea cetățenilor lumii (prin bombe, bănci, relații economice) ar trebui să fie un proces deschis tuturor. Aveam în minte, cam naiv, cetățeni implicați și activi din alte părți ale lumii care ar fi motivați să se implice pentru a face ca alegerile din SUA să țină cont de realitățile altor popoare, de contextul lor local și cultural, de diversele moduri de a gîndi lumea ale comunităților, care ar aduce în discuția politică americană (destul de provincială, de altfel, și ego-centrică, cu excepția referințelor la Rusia și Mexic) etc… Era utopic, desigur. Și problematic din mai multe puncte de vedere: legal etc.
…Citesc acum investigații despre cîteva sute de site-uri ce au distribuit știri false despre un candidat la funcția de președinte al SUA: orașul Veles din Macedonia nu e neapărat centrul politic, cultural sau economic al lumii, dar e unul din hub-urile în care sînt înregistrate peste 100 site-uri politice pro-Trump și care au elaborat, creat și distribuit la greu informație anti-Clinton, de cele mai multe ori inventată (că ar fi ucis un whistleblower, că e pe cale de a fi cercetată de FBI etc). Informație care a fost distribuită în draci pe facebook, twitter și alte rețele sociale și s-ar putea să fi influențat ceva votanți în SUA.
Autorii acestor site-uri sînt studenți și adolescenți macedoneni din Veles. Paradoxal, motivația lor primară nu e politică ci economică: într-un orășel sărac, tinerii care dețin telefoane mobile, acces la net și ceva abilități de creare a site-urilor vor să obțină profit din generarea de conținut și vizite pe site-urile lor (tinerii fac și site-uri fashion, de bîrfe etc). Adică, vor și ei o parte din prăjitura generoasă a beneficiilor financiare ale internetului.

Cum în campania electorală americană, vizitele cele mai multe merg pe site-urile politice, ”creatorii de conținut” macedoneni s-au orientat, oarecum ”natural” (economicește vorbind) anume pe această nișă: ei publică, pe varii site-uri, informație despre campania electorală americană – știri, zvonuri, poze, video etc.

O parte din acest conținut este plagiat/copiat din alte surse, altă parte este ”inventat”. Intervievat de jurnaliști, unul dintre acești antreprenori politici a mărturisit că opțiunea pro-Trump a acestor site-uri nu se datorează unor afinități ideologice ci pentru că, informațiile false despre Hillary, invențiile și știrile fără legătură cu realitatea se vînd cel mai bine. Astfel cererea a structurat total oferta și în timpul campaniei electorale americane: 95 % din site-urile politice înregistrate în Veles erau pro-Trump…
În altă parte am citit despre rolul rușilor în asigurarea lui Assange cu documente și e-mail-uri secrete ale staff-ului lui Hillary, despre rolul Wikileaks în campania electorală (conform unor estimări s-ar face responsabil de pînă la 5 % din voturi). Nu am de unde ști dacă rușii chiar au fost implicați dar wikileaks însăși, o rețea decentralizată cu servere în toată lumea (și cu Assange refugiat în subsolul ambasadei Ecuadorului în Londra), a fost un jucător activ al campaniei electorale divulgînd cinismul echipei lui Hillary, scoțînd la iveală legăturile ascunse ale candidatului democrat cu elitele financiare de pe Wall Street etc.
Avem deci, o situație inedită, cînd factori externi (ce depășesc granițele convenționale ale statului națiune) se implică activ în campania electorală dintr-o țară (de fapt e cea mai mare și mai puternică țară și, pînă recent, unica ce deținea suficiente resurse pentru a se putea implica în campaniile electorale ale altor țări). Lucru care reconfigurează cumva discuțiile despre alegeri în genere, cele despre cetățenie și participare, despre mass-media și reflectarea campaniei electorale (cum poate CEC-ul din Moldova, de exemplu, să pedepsească vreun site înregistrat în Tanzania sau Rusia sau SUA?).
Această realitate constituie, cred eu, și un bun punct de pornire pentru o serie de discuții pe care încă nici nu le-am început măcar: cum definim/delimităm un spațiu politic local? Ce mai înseamnă ”alegeri naționale” cînd printre actorii implicați se găsesc o întreagă cohortă de grupuri eclectice transnaționale ce au diverse scopuri? Cum regîndim participarea politică? Cum redefinim ”informația” și ”reflectarea corectă a campaniei electorale de către mass-media”? În ce condiții mai putem vorbi despre faptul că logica economică în general și logica economică a mass-media în particular sînt ”neutre” din punctul de vedere al politicii?  Cine deține sursele din care primim noi informația?
…Mă gîndesc că e vorba și de o răzbunare ironică (sau măcar un efect pervers) al globalizării care, după ce a hoinărit pe meleaguri străine iată că se întoarce acasă, la origini, în SUA. Cetățenii americani se văd expuși unor lucruri care fac demult parte din cotidianul altor țări – imixtiunea unor actori străini în treburile interne.