Sep 30 2012

vreau mai multa politica in dezbaterile identitare

Vitalie Sprînceană

 

Dezbaterea cu privire la numele ”corect politic și științific” al limbii vorbite în Republica Moldova ar rămâne strict în limitele științificității, cu argumente din Chomsky, Coșeriu și Saussure, dacă nu ar exista schizofrenicile propoziții implicite pe care această polemică le conține din abundență.

În fapt, părțile principale ale așa-zisului conflict identitar – moldoveniștii și româniștii – comit aceeași greșeală. Cea de a acorda, în repertoriul de instrumente de identificare etnică, o importanță exagerată și determinantă limbii.

Ca și cum limba ar fi unicul criteriu prin care se auto-identifică inșii. Ca și cum nu ar exista cazuri în care indivizi ce vorbesc aceeași limbă să aibă identități etnice diferite (dacă exemplele clasice cu nemți și austrieci nu ajută, realitatea globală a unei lumi ce vorbește tot mai mult engleza fără a se auto-identifica în calitate de etnici americani, e mai la îndemână).

Ca și cum alte criterii – clasa, rasa, genul, religia, orientarea sexuală, apartenența profesională, pasiunea pentru un sport, ideologie – precum și nenumăratele amestecuri ce pot rezulta din ele nu ar avea vreo relevanță.

Ambele grupuri se grăbesc să derive din numele limbii propoziții generale și porunci ce abundă în ”trebuie”, ”ești obligat”, ”e sănătos” pe care le aruncă generos asupra concetățenilor lor.

Adică sunt frați întru eroare. Și egali în nedorința lor de a democratiza dreptul la auto-identificare etnică. La fel de egali în nedorința de a-și verifica afirmațiile cu o minimă doză de realitate.

 


Sep 27 2012

Lansare de carte: Negru, Istoria unei culori de Michel Pastoureau

Vitalie Sprînceană

N-am scris-o eu. Nici măcar nu am tradus-o. A făcut-o excelent Emilian Galaicu-Păun.

Eu doar am citit-o. Și voi vorbi despre lectura mea.


Sep 26 2012

Campurile de batalie ale monoteismelor

Vitalie Sprînceană

Astea ar fi fronturile de luptă între cele trei monoteisme – creștinism, islam și iudaism (1).

Unele datează încă de la începuturile fiecărei religii, altele, mai ales în ecuația iudaism-islam, au apărut recent și se datorează unor schimbări (geo)politice survenite în ultimii 50-60 ani.

În mai toate cazurile elementul teologic e doar unul printre altele, suplimentat și complementat fiind de cel politic, social-cultural și economic.

Cărțile Sfinte ascultă și de logici seculare.

Dușmăniile, pe de altă parte, au însoțit întotdeauna ca o umbră, pretențiile de iubire ale fiecărei religii în parte.

Deci:

antiiudaismul creștin (născut în Epistola către Romani a lui Pavel, altă sursă – Evanghelia după Ioan).

antiislamismul creștin (începe din epoca ripostelor bizantine împotriva atacurilor arabo-islamice din secolele al VII-lea și al VIII-lea și continuă de atunci).

antipăgânismul creștin (de sorginte urbană și imperială îndreptat împotriva tradițiilor rurale și populare).

anticreștinismul islamic.

antiiudaismul islamic (intensificat mai ales în secolul XX).

antipăgânismul islamic (de orientare anti-urbană, cheamă la reconstituirea ummei, a comunității a cărui prototip e societatea rurală).

anticreștinismul evreiesc.

antiislamismul evreiesc (de origine recentă, legat mai ales de existența statului Israel).

antipăgânism evreiesc (surse multiple, de la Moise spre noi).

La ele s-ar adăuga o mulțime de mini-fronturi intramonoteiste: anticreștinismul creștin (lupta între diferitele interpretări ale creștinismului: ortodoxie, catolicism, variantele protestante), antiiudaismul iudaic și antiislamismul islamic (suniți și șiiți dar și altele).

E o listă cu diagnoze, nu cu soluții.

 

1. (listă-catalog alcătuită de Peter Sloterdijk în Zelul față de Dumnezeu, București: Curtea Veche, 2012)


Sep 23 2012

Regimuri banilor si al oamenilor…la Chisinau si aiurea

Vitalie Sprînceană

Mama mea e angajată în sat la una din multele dughene ce au apărut ca ciupercile în ultimii ani. Locului i se zice bar, și e drept că are două mese  și comercializează alcool. Dar mai îndeplinește și alte funcții – cea de magazin industrial (detergenți, articole chimice, ceva haine), magazin alimentar (lapte, pâine, zahăr, conserve), aprozar. Uneori mai e și piață ambulantă – când vin vânzătorii ambulanți din Telenești cu haine și încălțăminte.

Poposește uneori și câte un inspector fiscal, tot de la raion. Flămânzi, cum le zice maică-mea. Pentru că au, așa cum mărturisesc ei înșiși, plan. Să dea cât mai multe amenzi. Îs bani puțini la bugetul de stat. (O fi adevărat de vreme ce zilele astea guvernul se plângea că s-au strâns mai puțini bani la bugetul de stat decât prevedea planul).

Inspectorii hrănesc o mare curiozitate, de obicei și oarecum firesc, față de așa-zisul aparat de casă. Mă rog, legea prevede ca fiecare cumpărătură să fie însoțită de un cec și lucrurile astea-s scrise negru pe alb. Legea însă a fost scrisă la Chișinău. Mai exact într-un anume cartier al orașului și e valabilă tot cam pe 3 străzi.

Pentru că la Coropceni, Telenești și în multe alte locuri pe care le știu, legea cu pricina pare cel mult o curiozitate. Dacă aceasta s-ar respecta o bună parte a satului ar muri de foame iar businessurile locale ar muri de asfixie.

Pe îndelete: majoritatea sătenilor ce vin să cumpere de la bar nu poartă cu sine bani în vreun sens al cuvântului (bancnote sau monede). Cel mult aduc promisiunea banilor. Din multe motive: unii se întorc de la prășit și, cum era firesc, nu și-au luat parale cu ei și ”cumpără” în drum spre casă o pâine, un salam. Cu promisiunea că vor aduce banii ”acuș”. Asta poate însemna peste 10 min, 10 zile și chiar 10 luni. Alții nu au bani pentru că chiar nu au. Adică fie că sunt dependenți de calendarul agricol și au bani doar toamna când vând roada, fie că primesc banii de la feciori, soți sau tați în străinătate și atunci sunt dependenți de calendarul acestora din urmă. Care e variabil – poate fi legat de câteva sărbători mai măricele precum Crăciunul, Sfintele Paști sau Hramul Satului (la noi e 8 noiembrie) ori poate fi legat de orarul plăților (muncitorii din construcție sunt plătiți de obicei atunci când finisează un obiect, iar asta poate fi peste o lună, peste două ori peste cinci).

…Calendarul fiscal, cel de care se țin inspectorii, e lunar. Calendarele rurale, cele de care se țin sătenii, nu au durate fixe și pot fi influențate în egală măsură de criza de la Italia și de seceta ce a prăjit satul vara aceasta...

Vânzătoarea, adică maică-mea, înscrie toate aceste promisiuni mijlocite de calendare diferite și singulare într-un caiețel special. Caietul de datorii. Verde, în pătrățele, de 12 pagini. Din cele pe care le folosesc copiii la școală.

…În primăvară suma cumulată a acestor datorii era de peste 22 mii lei. La câteva zeci de familii. Ea descrește, apoi crește, dar niciodată nu e egală cu zero. Pentru că calendarele plăților sunt variate…

Atunci când dă cuiva pe datorie maică-mea nu eliberează bon fiscal deoarece banii nu intră în hazna, iar promisiunile nu sunt încă recunoscute oficial drept mijloace de plată (drept că guvernul emite obligații/promisiuni, dar asta e din altă poveste).

Ea acordă un împrumut, crucial pentru familia celui care se împrumută. Din punct de vedere legal, însă, ea înalcă legea deoarece eliberează marfă fără a elibera și bon de plată. Din acest moment devin imposibile o serie de alte prevederi ale Codului Fiscal și altor legi deștepte: returnarea mărfurilor, reclamații.

Pe de altă parte, din același moment, devin posibile alte serii de prevederi informale – onoarea de bun sau rău datornic e un factor crucial în deciziile ulterioare de a da pe datorie, onoarea oamenilor capătă și un echivalent în caietul verde. Și altele. Multe.

În celălalt moment, al întoarcerii datoriilor, maică-mea iar se află în ilegalitate, deoarece ia bani fără a elibera marfă. Cel mult taie un nume în Caietul de datorii. Sau o parte din suma ce stă în dreptul numelui.

Așa și trăiește satul. În ilegalitate perpetuă.


Sep 23 2012

Tinerii si viitorul din trecut

Vitalie Sprînceană

Le Monde publică în ediția de azi un articol (aici imagine) despre nostalgia ceaușistă a tinerilor și adolescenților din România.

2/3 din ei (65.5 %) se declară nostalgici față de perioada ceaușistă. Și tot atâția declară că perioada comunistă era mai bună din punctul de vedere al respectului față de lege.

Partea delicată a acestor atitudini e că ele aparțin unui grup de vârstă ce nu a trăit nici o clipă în comunism/ceaușism.

De unde vine atunci opinia favorabilă despre dictatură? De la profesori (41 % dintre ei sunt percepuți de elevi ca fiind nostalgici după Ceaușescu și vremea lui), părinți și bunici.

Semn că:

– ar trebui să chestionăm (și pe alocuri chiar să demolăm) credibilitatea ”martorului ocular”, cel care ar fi văzut cu propriii ochi vremurile și ar putea să le repovestească exact cum au fost. Martorii oculari, și ei, ar trebui priviți cu suspiciune.

– utopiile politice ale prezentului nu mai fertilizează solul trecutului ci sunt ancorate în trecuturi. Imaginare, din punctul de vedere al realității. Reale, din punctul de vedere al experienței ”trăite”.

În majoritatea cazurilor ideologiile contemporane ce bântuie spațiul românesc își propun cel mult să restaureze/recompună/restabilească avataruri diferite ale unui illo tempore (timp de aur): societate patriarhală tradițională, comunitate ”autentică” etc.

Prăbușirea ultimului proiect utopic – comunismul – și tranziția dură care i-a urmat, au cauzat nostalgii pentru vremurile în care viața era aparent mai simplă. Noua utopie – capitalismul – e mult prea asediată zilnic de știri privind crize economice, colapsuri și măsuri de austeritate încât să mai adune speranțe.

– faptul că tot ce se reține despre Ceaușescu în memoria colectivă a națiunii e figura ”respectului față de lege” (și asta în pofida cercetărilor și arhivelor ce indică exact contrarul – abuzuri aleatorii și violență sistemică susținută) dă de gândit asupra unor deficituri de traducere. A trecutului în prezent și viitor. De care se fac vinovați învățătorii (care-s nostalgici, dar, ca clasă au fost afectați cel mai mult de tranziție). Apoi părinții. Politicienii. Ce au făcut din procesul moral al comunismului (în diversele sale avataruri: dosariadă, investigare a practicilor, lichidarea consecințelor și despăgubirile) un lung șir de matrapazlâcuri politice.

– viitorul democrației în România pare destul de problematic de vreme ce generația ce vine din urmă hrănește nostalgii față de ”respectul față de lege” (eufemism pentru mâna forte a unui lider ce ar putea ține țara în chingi).

– discursurile ”științifice” și culturale (ale intelectualilor, majoritatea dintre ei anti-comuniști de meserie) nu prind deloc rădăcini în straturile de jos ale solului urban. Cum ar veni, anti-comunismul nu se aude la Pipirig, deși e strident în anumite cartiere ale Bucureștiului. Ar fi momentul potrivit pentru o sociologie a vieții intelectuale și culturale ce ar identifica agenții de transmisie și ponderea lor. Surprize vor fi destule.


Sep 13 2012

despre salvari si salvatori.

Vitalie Sprînceană

Cam așa arată mitologiile moldovenești ale salvării (majoritatea legate de ploi abundente cu bani europeni) dinspre partea salvatorilor (europenii adică_.


Sep 13 2012

moldo-italiene (5)

Vitalie Sprînceană

Vine vorba cu o prietenă ce locuiește în Italia de ceva vreme și despre reîntoarceri. Benevole și forțate. Primele foarte rare. Al doilea tip e frecvent chiar dacă cu variații: întoarcerea poate fi prilejuită de bătrânețe, neputință, planuri de viitor în Moldova ori lipsă de loc de muncă în Italia.

Prietena povestește despre un asemenea caz de revenire:

E vorba de un cuplu. Ea încă are de lucru că bătrâni bolnavi și neputincioși se mai găsesc în Italia dar pentru el visul apenin e pe sfârșite. Cu criza asta nu se prea construiește și deci nu e nevoie de forță de muncă. Așa că e nevoit să se întoarcă. Mă rog, nu vine pe loc gol – au casă la Ialoveni, mare, cu 2 etaje, cu ogradă și grădină. Casa-i și bucuria și buba. Bucurie pentru că e un loc de trai dar bubă pentru că întreținerea ei costă mult – încălzire, lumină, transport, menținere și amenajare. El va trebui neapărat să lucreze dar probabil nu va fi suficient. Ea va trimite bani că altfel nu se descurcă…

E a doua istorie de acest gen pe care o aud și mă gândesc că o fi vorba de mai mult decât un incident izolat. O fi vre-un trend. Cu familii ce trăiesc la distanță. Cum au trăit și până la momentul imigrației. O schimbare însă: atunci cei care rămâneau pe loc, în Moldova, trăiau în bojdeuci de lut și case cu olane iar acum așteaptă pachetul cu euro și măsline în case cu termopan și țiglă metalică.

Cum ar veni se mai schimbă vremurile.