blog implicat

Vine vorba cu o prietenă ce locuiește în Italia de ceva vreme și despre reîntoarceri. Benevole și forțate. Primele foarte rare. Al doilea tip e frecvent chiar dacă cu variații: întoarcerea poate fi prilejuită de bătrânețe, neputință, planuri de viitor în Moldova ori lipsă de loc de muncă în Italia.

Prietena povestește despre un asemenea caz de revenire:

– E vorba de un cuplu. Ea încă are de lucru că bătrâni bolnavi și neputincioși se mai găsesc în Italia dar pentru el visul apenin e pe sfârșite. Cu criza asta nu se prea construiește și deci nu e nevoie de forță de muncă. Așa că e nevoit să se întoarcă. Mă rog, nu vine pe loc gol – au casă la Ialoveni, mare, cu 2 etaje, cu ogradă și grădină. Casa-i și bucuria și buba. Bucurie pentru că e un loc de trai dar bubă pentru că întreținerea ei costă mult – încălzire, lumină, transport, menținere și amenajare. El va trebui neapărat să lucreze dar probabil nu va fi suficient. Ea va trimite bani că altfel nu se descurcă…

E a doua istorie de acest gen pe care o aud și mă gândesc că o fi vorba de mai mult decât un incident izolat. O fi vre-un trend. Cu familii ce trăiesc la distanță. Cum au trăit și până la momentul imigrației. O schimbare însă: atunci cei care rămâneau pe loc, în Moldova, trăiau în bojdeuci de lut și case cu olane iar acum așteaptă pachetul cu euro și măsline în case cu termopan și țiglă metalică.

Cum ar veni se mai schimbă vremurile.

Drumuri. Un vechi banc american zice că Reagan, dupa o vizită oficială în URSS, ar fi spus că i-ar fi plăcut mult țara sovietelor, că pretutindeni era curat și frumos doar că…mirosea a vopsea… Așa-s și autostrăzile din Ungaria și Slovenia – curățele, proaspete, cu vopseaua încă neștearsă. În Italia, prin contrast, drumurile și autostrăzile au aromă de lucru învechit dar încă bun…În Moldova drumurile put.

Priorități. Tocmai ajunseserăm în Viareggio după o călătorie lungă-lungă de vreo2100 km în care au încăput: Pipirigul, Toplița, găurile din Drumul Național 16 ce leagă Reghinul de Cluj, o rătăcire prin Cluj de vreme ce GPS-ul știa un singur drum spre Oradea și tocmai ăla era închis pentru reparații, apoi un motel în Ungaria, alte rătăciri prin stufăriile de lângă lacul Balaton, peisaje de vis în Slovenia și Toscana, deci parcasem automobilul și am intrat cu gențile în casă. Gazda italiană deja trebăluia la aragaz. Povestea ulterior soția lui: ieșisem la balcon să văd când veniți și imediat cum v-am zărit l-am strigat pe R. să vină să vă ajute să găsiți un loc de parcare. Iar el, în loc să coboare, a pus repede apa la fiert pentru paste…

Așa arată ordinea întâmpinării oaspeților în casă.

Moldovele din lumea mare. După o primă cină copioasă de bun ajuns am ieșit să fare due passi, adică să facem o plimbare ce ar mai fi așezat mâncarea. Am mers de-a lungul canalului până la far. Vorbeam mult că era de povestit. Lângă far, un tip s-a apropiat de noi și ne-a întrebat în română:

– De unde sunteți?

– Din Chișinău, Moldova.

– Eu sunt din Galați.

– Moldovă și asta, zic eu.

– Da, spune bărbatul, aici toate Moldovele sunt una.

Italia moldovenească. Undeva în Toscana, între Livorno și Torre Mozza, pe un câmp ce aparține unei ferme agricole cu măslini și furtunuri care udăa permanent lanuri de roșii e un turn galben, poate un turn de apă, poate altă încăpere tehnică. Pe fața dinspre autostradă a turnului stă cu litere mari și rosii, o inscripție cu vopsea – MOLDOVA… Atât. O fi disperare, o fi dor, o fi mândrie, o fi de toate. N-am de unde ști. Cunosc cu certitudine însă că Italia demult nu mai e doar a italienilor, iar Toscana nu apartine doar lui Dante. Au și moldovenii o parte din ea.