Dezbaterea cu privire la numele ”corect politic și științific” al limbii vorbite în Republica Moldova ar rămâne strict în limitele științificității, cu argumente din Chomsky, Coșeriu și Saussure, dacă nu ar exista schizofrenicile propoziții implicite pe care această polemică le conține din abundență.
În fapt, părțile principale ale așa-zisului conflict identitar – moldoveniștii și româniștii – comit aceeași greșeală. Cea de a acorda, în repertoriul de instrumente de identificare etnică, o importanță exagerată și determinantă limbii.
Ca și cum limba ar fi unicul criteriu prin care se auto-identifică inșii. Ca și cum nu ar exista cazuri în care indivizi ce vorbesc aceeași limbă să aibă identități etnice diferite (dacă exemplele clasice cu nemți și austrieci nu ajută, realitatea globală a unei lumi ce vorbește tot mai mult engleza fără a se auto-identifica în calitate de etnici americani, e mai la îndemână).
Ca și cum alte criterii – clasa, rasa, genul, religia, orientarea sexuală, apartenența profesională, pasiunea pentru un sport, ideologie – precum și nenumăratele amestecuri ce pot rezulta din ele nu ar avea vreo relevanță.
Ambele grupuri se grăbesc să derive din numele limbii propoziții generale și porunci ce abundă în ”trebuie”, ”ești obligat”, ”e sănătos” pe care le aruncă generos asupra concetățenilor lor.
Adică sunt frați întru eroare. Și egali în nedorința lor de a democratiza dreptul la auto-identificare etnică. La fel de egali în nedorința de a-și verifica afirmațiile cu o minimă doză de realitate.
Vitalie, numai o idee (foarte generala). Un cadru necesar pentru a gandi chestiunea identitatii este, cred, istoria. Nu putem face economie de o reflexie asupra istoriei (sau o istorie a reflexivitatii) atunci cand se pune problema identitatii.
O alta idee, tot intr-un registru general. Cand spunem identitate (“conflictul identitatilor”), spunem ce, de fapt? Identitatea cui, a ce? A unui popor, a unui grup de busines-mani, a copiilor familiior parlamentarilor,a subiectului pur si simplu, a credinciosilor?
Pentru a intelege raportul intre un mod de a analiza limba si ceva (un individ, niste ingeri, niste zei, niste tarani) trebuie sa ne punem de acord despre identitatea CUI este vorba.
Altfel, de acord, nu este evident ca limba e unicul criteriu pentru a gandi identitatea “insilor” (hai sa spunem a unui popor, ca fim un pic mai precisi). De unde, cred, si importanta (parerea mea) de a introduce o discutie asupra istoriei.
Cum se face ca la un moment dat, in istorie, un popor isi gandeste identitatea utilizand instrumentul care se cheama “limba”?