Nov 30 2011

trecute vieti de doamne si domnite: Svetlana Stalina

Vitalie Sprînceană

Svetlana Stalin, tot ea și Svetlana Alilueva, apoi tot ea Lana Peters, unica fiică a lui Stalin a încetat din viață la 22 noiembrie, într-o clinică din Wisconsin (SUA).

Din necrologul  publicat în New York Times: ”Nu poți să-ți regreți soarta, deși eu aș fi preferat ca maică-mea să se căsătorească cu un tâmplar. Voi fi veșnic o prizonieră politică a numelui tatălui meu.

A fugit din URSS prin India și a ajuns la New York în aprilie 1967.

Pe pământ american Svetlana Alilueva a organizat o conferință de presă în care a condamnat vehement regimul comunist. Între altele a spus despre tatăl ei că ar fi fost un monstru ”moral și spiritual” și și-a ars în public pașaportul sovietic.

În 1984, după o altă căsătorie nereușită, se întoarce în URSS unde se plânge că nu ar fi avut nici o clipă de libertate în Vest.

Doi ani mai târziu revine în America, unde regretă cele spuse la Moskova…

Ultimii vreme a vieții, se zice, i-ar fi trăit în sărăcie lucie.

Cariera spirituală e la fel de spectaculoasă, căci Svetlana Alilueva a trecut dinspre ateismul științific prin hinduism spre scientologie.

O viață dezorientată, ca și cea a regimului pe care tatăl ei l-a construit cu dibăcie (și multă violență).


Nov 28 2011

Jean Vigo: A propos de Nice

Vitalie Sprînceană

Rătăcit prin filmele lui Jean Vigo…Am pornit după două referințe: Andrei Tarkovski care menționa undeva că alături de Parajanov și Felini, Vigo ar fi un ins căruia i-ar datora mult. A doua cărărușă venea dinspre Truffaut care ar fi împrumutat, zice discul Criterion Collection cu Les Quatre Cents Coups, întreaga scenă a călătoriei elevilor și instructorului lor prin oraș…

Jean Vigo este și protagonistul unei biografii amare – tatăl său, Eugeni Bonaventura de Vigo i Sallés, anarhist catalon, a fost strangulat în temnița Fresnes, iar Jean însuși moare de tuberculoză la 29 ani, în 1934.

À propos de Nice (1930, 25 min). Operatorul este Boris Kaufman, fratele lui Denis Kaufman (cunoscut mai ales ca Dziga Vertov) și al lui Mihail Kaufman,  operatorul lui Vertov în «Человек с киноаппаратом».

 O frescă detașată și completă a vieții în Nice, anii 30. Genul se cheamă simfonie urbană (city simphony).

Completă pentru că adună deopotrivă bogați, muncitori sărmani, tanti sărace, copii chinuiți, inși libidinoși, odihnă, muncă, sudoare, poftă, soare, mare, senzualitate, fețe chinuite, chiloți, erotică, mizerie. Nimic nou pentru anul 2011. Întoarcem roata cu 80 ani. Era nou.

Reținut scena aia remarcabilă cu camera ce dezbracă în secvențe o femeie sub ochii pofticioși ai unui vulpoi bătrân.

p.s. filmul poate fi văzut pe archive.org.


Nov 28 2011

15 ganduri despre Occupy Wall Street. spatii “publice”

Vitalie Sprînceană

2) spații ”publice”. Protestatarii au instalat corturi în Parcul Zuccotti pentru că-l percep ca un spațiu public, accesibil și deschis oricui.

În seria de justificări a actului de evacuare Michael Bloomberg și Departamentul de Poliție a orașului New York au făcut trimitere tot la un spațiu public ce ar fi fost blocat de niște cetățeni care ar fi împiedicat accesul altor cetățeni în parc. În intervenția sa Bloomberg a mai amintit că acționează și la solicitarea  Brookfield Properties, proprietarii juridici ai parcului.

O explicație similară, dar mai cinică a fost oferită și de Antonio Villaraigosa, primarul de Los Angeles: protestatarii au trezit conștiința națiunii dar au și strivit iarba din fața clădirii Primăriei. Parcul, a continuat primarul, trebuie curățat de protestatari și re-deschis publicului larg.

Ce rămâne atunci din ideea de spațiu public dacă ea poate fi folosită atât pentru declanșarea unui protest democratic cât și pentru înnăbușirea lui? Al cui spațiu e mai public, al primarilor și poliției, sau al protestatarilor ce au decis să-l folosească ca loc pentru articularea și elaborarea protestului?

Zuccotti Park, cunoscut vreme de 50 ani ca Liberty Plaza (Piața Libertății) –  perimetrul din New York pe care mișcarea Occupy Wall Street și-a înșirat corturile reprezintă un excelent studiu de caz pentru evaluarea transformărilor suvernite în concepția de spațiu public în ultimii ani (neoliberalism și ceva mai înainte).

Zuccotti Park este, în termeni legali și politici, un POPS (privately owned public space). Ceea ce înseamnă următoarele – parcul a fost creat ca urmare a unui agreement între o companie privată și autoritățile orașului, adică cetățenii din New York. Cetățenii, prin autoritățile locale, au permis companiei să construiască zgârîie-nori ce depășeau barierele urbanistice de înălțime, cedând din ”bucata de cer senin” ce li se cuvine, obținând în schimb ceva spațiu ”jos”, adică la sol – un parc accesibil publicului. Atât autoritățile cât și compania ce gestionează parcul poartă obligația de a menține parcul în sfera publică.

Decizia primarului Bloomberg de a-l evacua, plus justificarea că gestul ar veni la rugămintea ”proprietarului” (care este doar gestionar) contravine deci principiilor legale ce au stat la baza parteneriatului public-privat ce a născut parcuri precum Zuccotti.

Cine este publicul?

Brookfield Properties, compania ce gestionează Zuccotti Park motiva astfel solicitarea către primarul de New York: protestatarii încalcă legea, încalcă regulamentul de utilizare a parcului și îi privează pe restul cetățenilor de dreptul de a petrece în liniște timpul în parc”.

Liniștea presupusă a celorlalți cetățeni, care nu participă la protest, și a căror opinie n-o cunoaștem, reprezintă totuși pentru primarul Bloomberg o rațiune suficientă de a lichida o mișcare de protest a unor cetățeni.

O logică paradoxală ce postulează că unii cetățeni sunt un public iar alți cetățeni nu sunt un public (cimilitura aia moldovenească cu cineva e cineva iar cineva nu e cineva apare ca neașteptat de adevărată).

Și doar mânia orientată ideologic a primarului ar avea dreptul să discearnă între diferitele categorii de public.

Într-o serie la fel de ironică stă și permisivitatea autorităților față de alte grupuri de cetățeni ce ocupă spații publice – inșii ce au instalat corturi în fața unor mari magazine în așteptarea marilor reduceri de Black Friday.

aici partea 1, securitate vs libertate.


Nov 27 2011

vise industriale

Vitalie Sprînceană

Pastile fotografice anti-nostalgie…Anii 70 nu erau neapărat mai frumoși. Ci mai murdari, în America.

Azi murdăria s-a mutat în China. Cu tot cu job-uri.

A se vedea o întreagă galerie pe site-ul revistei Atlantic.

 


Nov 25 2011

twitterul lor…revolutia noastra…

Vitalie Sprînceană

În ultimele 15 luni (iulie 2010-octombrie 2011) numărul mesajelor în limba arabă pe twitter a crescut de 22 ori (aproximativ 2 milioane pe zi). Semn că instrumentul devine util și foarte util în anumite contexte cum e Primăvara Arabă.

În afara acestor situații particulare twitter funcționează ca o mașină de tocat bârfe. Una ce risipește deliberat bârfe pentru a nu lăsa vorbele tefere să se răspândească. Cum e cazul cu mișcările #Occupy în care twitter a blocat hashtag-ul #ows din secțiunea trends…

Cu #pman povestea se spunea în mod diferit – țară din lumea a treia, dictator  comunist, tineri. Chit că twitterul moldovean avea pe vremea aia doar 70 useri.

Ar mai fi de meditat și la faptul că engleza încă are 40 % din mesaje – dacă există o audiență globală angajată – aceasta poate fi găsită doar în limba engleză.

China, după cum se știe, a blocat  twitter. De aia limba chineză nu se găsește acolo. Încă.

sursa imagine/studiu – Semiocast.


Nov 25 2011

Alexandru Vakulovski: 157 DE TREPTE SPRE IAD sau Salvati-ma la Rosia Montana

Vitalie Sprînceană

Chișinău: Editura Cartier, 2011.

Citit.

Îmi place că Alexandru Vakulovski nu se teme să umble la teme interzise. Era frăția moldo-română în Pizdeț. Acum e civilizarea cu năbădăi, zisă și integrare europeană, a unor români.

S-ar putea de găsit în poveștile incredibile cu privire la vânzarea cu bucata a morților din cimitir, a copacilor de pe loturile adiacente minei sau negoțul profitabil cu casele din zonă o critică a unui materialism scârbos de care s-a îmbolnăvit societatea românească.

Un fragment revelatoriu:

Morţii au fost duși din Roșia Montană. Pentru fiecare mort mutat s-a primit o sumă frumoasă de bani, frumoasă și pentru un om viu. De sub crucile mari, ruginite, s-a scos ce mai rămăsese și a fost îngropat în altă parte. Morţii noștri s-au mutat. Din moartea lor se scoate aur, din mormintele lor se scoate aur. Se curăţă locul. Oase aruncate într-un sac și îngropate apoi în altă parte. Roșienii discută între ei: — Bă, da’ ăsta de lângă mormântul lui taică-meu nu e rudă cu noi? — Cred că da, dacă e îngropat aici, cred că era văr cu tata… — Da, păi atunci hai să facem cerere să-l mutăm, mai scoatem un ban?! — Unde îl mutăm? — Păi mai contează… Îl băgăm și noi undeva pe lângă familie… Mormintele au rămas din ce în ce mai rare. Morţii rămași sunt licitaţi. E ceartă mare între săteni. Cine a fost și mortul cui e. Crucile și monumentele funerare vor rămâne. După care vor trece buldozere și vor șterge tot. În locul morţilor se vor îngropa crucile și monumentele. Majoritatea roșienilor de-abia au așteptat să se care. Au vândut tot: case, pământuri, morminte. Acum sunt fericiţi. Pentru casele lor au primit bani cât să fie cei mai șmecheri în altă parte: vile cu turle și mașini beton. Nici nu mai trebuie să meargă la muncă în Spania și Italia. Gata, i-a lovit norocul pe roșieni!

S-ar mai putea de găsit (cine caută!) și niște anti-doturi împotriva folclorizării satelor și a veiții rurale – știți povestea aia cu veșnicia, aerul curat, produse ecologice și fete încălțate în opinci, ce-și poartă pașii ușori și trupurile îmbrăcate în ii înflorate pe pajiști de un verde inexistent, uneori însoțite de flăcăi ce trăiesc o tinerețe eternă, în ițari și cu căciuli mițoase de cârlan?

Poate că sunt astea. Poate că sunt și altele.

Mai e însă și povestea unei tinere ce se naște și trăiește în mijlocul unei fățărnicii atât de crunte încât poate fi egalată doar de ura constantă a celor care o înconjoară.

Așa am fost botezată. Am scăpat ieftin, doar cu câteva coaste rupte, vânătăi peste tot și mâinile răsucite. Nu s-a terminat însă aici. De câte ori se îmbătau — luam bătaie. De câte ori se enervau — luam bătaie. Și au mai apărut și pedepsele. Prin înfometare și prin frig. Ei mâncau la masă și eu nu aveam voie să mănânc. Dacă vroiam să mă așez și eu, mi se răspundea scurt: marș de-aici! Să-ţi dea tat-to!

Mai e și istoria dificultăților de a construi un sine din fărâmituri de duplicitate, falsă religiozitate, sex cât încape și cu cine dă (și cam toată lumea dă în roman, ca în lume).

 Spre final mai multă ură, mai multă fățărnicie, mai mult sex.

Cine vede în roman doar limbajul licențios și sexul e aidoma nătângului ce confundă, într-o parabolă zen, luna de pe cer cu degetul care o arată.

Sexul reprezintă pretextul de a vorbi despre lume.

Și pentru că sunt mai multe feluri de sex în roman.

Sexul normal ce se trezește într-o adolescentă și procesul de descoperire a propriului corp – ”m-a ajutat să descopăr plăcerea fizică. Mai apărea în viaţa mea ceva esenţial. Aflam că trupul nu e numai pentru durere, pentru bătăi și umilinţe, pentru frig, foame și chin, ci și pentru plăcere.

Apoi sexul ca strategie de mobilitate socială într-o lume fluidă – ” străinii, la început arheologii, apoi cei din firma canadiană care au venit să șteargă Roșia Montană de pe faţa pământului, erau foarte râvniţi. Nu doar de fete, ci și de părinţii fetelor. Pentru că tot ce era străin era aur, bani. Vechea fantomă a aurului din Apuseni s-a transformat în niște prezenţe foarte reale, în carne și oase, ale unor străini beţivi și curvari. Dacă fetele nu erau seara acasă și se afla că au stat cu localnici — curve, în sfârșit înţelegeam bine termenul, da erau niște curve ieftine pe care bărbaţii nu se sfiiau să le fută cu orice ocazie. Sau cel puţin așa se credea.

După, sexul și sexualitatea ca principiu fondator al relațiilor de putere dar și ierarhiilor și aranjamentelor sociale – ” Nu știam de ce nu mă fut. Dar în schimb am început să văd că toată lumea se fute. Se fute acasă, în pat, la serviciu, în paturile vecinilor, în poduri, pe dealuri, printre animale, ziua, noaptea, pe stradă… Oamenii nu vorbeau despre futut, dar în schimb se futeau cu toţii… Se căsătoreau pentru asta, ca să se fută mai simplu și când vor ei. Se băteau pentru futut, făceau daruri ca să fută, erau promovaţi prin futut, concediaţi pentru că nu s-au futut bine ori s-au futut cu cine nu trebuia. Din cauza fututului multe generaţii din familii diferite nu-și vorbeau, altele, din contra, se aliau. Din cauza fututului beau, se lasă de băut, fumează, se omoară. Totul e legat de futut. Mi se părea incredibil cum se fute toată lumea și că totul ţine de futut. Oamenii munceau mult ca să fută mai mult. Furau ca să fută. Se îmbogăţeau ca să fută. Chiar și săracii se futeau. Și animalele. Chiar și profesorii de la școală se futeau! Și totuși încercau să ţină ascuns lucrul acesta.”

Cititorii cu nas mai subțirel, mai sensibili la ”limbaj licențios” și mai pretențioși ar putea să caute referințe livrești despre importanța sexului în viețile ființelor umane la Freud sau Foucault.

Ca impresie generală, cartea mi-a plăcut.

Se lecturează ușor – eu am citit-o printre alergări pe banda de jogging, mersul cu bicicleta eliptică, așteptare la cabinetul unui profesor.

Și e vorbăreață. Adică nu te lasă indiferent.

p.s. ar trebui să amintesc și fascinanta lume a ființelor imaginare precum Omul de Gumă, piticii. Și moartea.

cumpără cartea pe iTunes store la doar 2 dolari. Prețul unei beri la oricare din terasele Chișinăului.

fragment pe scribd.com


Nov 24 2011

evreii intre cultura si biologie

Vitalie Sprînceană

E cel puțin un argument interesant. Nu am fost în totalitate convins de această explicație culturală – cauzele stau doar în atitudini și valori – dar e un mare-mare pas dincolo de (ne)raționamentele rasiste ce explică diferențele în școlarizare și mobilitate socială între evrei și neevrei în termeni biologici.

Cultura e mai argumentabilă decât biologia.

Aștept să citesc întreaga carte.

“Spre deosebire de colegii lor creștini, în mare parte analfabeți, băieții evrei ca regulă știau să scrie și să citească în ebraică. Părinții lor nu puneau linguri de argint în leagăne, ci erau preocupați de hrana spirituală. Părinții evrei știau exact câte abilități culturale precum lectura, scrisul sau artimetica pot contribui la succesul copiilor lor, în timp ce pentru mulți părinți și preoți creștini, pănă hăt în secolul 20 era valabilă avertizarea că ”lectura strică ochii!”.

Această constelație de factori e responsabilă pentru diferențe semnificative în nivelul de educație și mobilitate socială. În 1869, 14.8 % din copiii încadrați în gimnazii proveneau din familii evreiești, chiar dacă populația mozaică a orașului era doar de 4 %. În 1886, 46.5 % din din copiii evrei în Prusia continuau educația dincolo de școala primară și pînă în 1901 această proporție a crescut pănă la 56.3 %. În același timp interesul copiilor cretini pentru educația superioară a crescut de la 6.3 la 7.3 %.”

Götz Aly. “Warum die Deutschen? Warum die Juden? Gleichheit, Neid und Rassenhass 1800 – 1933” (S. Fischer Verlag, August 2011).

a se citi un fragment în engleză pe signandsight.com