Jun 29 2010

despre copiii mari ai post-comunismului

Vitalie Sprînceană

Boris Buden (n. 1958 în Croația) publica, în nr. 159 (ianuarie-februarie 2010) al revistei ”Radical Philosophy” o bucată polemică Children of postcommunism, în care se ia de infantilizarea discursivă și politică a Estului post-comunist practicată de instituțiile/țările/comunitățile occidentale.

Mărturiile infantilizării stau, pe de o parte, în lavina de metafore ce desemnează, în discursul politic vestic procesele ce au loc în Est: educație pentru democrație, examene la democrație, lecții de democrație, democrație în dezvoltare/creștere, democrație în fașă, primii pași ai democrației, democrație firavă/tânără (ultimele două expresii le-am adăugat eu); pe de altă parte, în puzderia de instituții (ONG-uri, fundații, institute) create ”din afară” și susținute financiar și logistic tot de acolo, care ar fi trebuit să facă munca neagă a paideii democratice, prin supravegherea pas cu pas a ”succeselor școlare” și construirea unei arhitecturi sofisticate numite ”societate civilă”, dar care se ocupă în temei de sporirea masei de maculatură și spălarea eficientă a banilor occidentali.

Acest nou orientalism corect politic disimulează un paradox scandalos, poate cel mai revoltător, în opinia lui Buden, din istoria politică recentă: faptul că, peste noapte, popoarele ce și-au demonstrat maturitatea politică pe durata luptelor cu regimul totalitar și a revoluțiilor democratice din 1989-1990, au devenit  imediat după asta copii ce trebuie instruiți la școala democrației. Ca și cum acțiunile subversive, contestările religioase și politice, precum și bătăliile de idei împotriva totalitarismului nu i-ar fi maturizat destul (lupta împotriva comunismului a fost câștigată, zice Buden, nu de milioanele de dolari, spioni, filosofi, generali și politicieni, filosofi și propagandiști utilizați de Occident în războiul rece cu URSS, ci de puterea și curajul celor fără de putere (Havel) care au făcut-o cu mâinile goale!).

Tehnologia conceptuală infant-adult s-a dovedit a fi cea mai comodă, pentru că angaja dominația simbolico-politică într-un făgaș ”natural”:  starea ”copilăriei” nu fura libertatea ”eliberaților”, ci o amâna indefinit, până la maturizare.

Infantilizarea ar fi fost construită în mai multe etape:

– elaborarea unei ideologii a libertății amânate sau a normalității întârziate numită tranzitologie (concept difuz elaborat la sfârșitul anilor 60 pentru a explica procesele din America de Sud, și care actualmente nu desemnează decât linia de plutire a statelor est-europene). Ideea din spatele ”mecanismului tranziției” e că oamenii ce și-au dobândit libertatea ca urmare a propriilor eforturi și lupte, trebuie instruiți cum să o savureze din plin.

– menținerea orizontului evoluției, pentru popoarele post-comuniste, în limitele determinismului istoric (paradoxal, din care aceste societăți tocmai ieșiră!). Lupta de clasă, motorul impersonal al istoriei obiective, este substituit tendențios cu drumul spre libertate, întruchipat de democrația neoliberală de tip american, zugrăvită, cum se cuvine, politic, teoretic și filosofic ca un Sfârșit al Istoriei (să vă dea Domnul sănătate, Mister Fukuyama). Referințele hegeliene ale lui Fukuyama nu desemnează neapărat filiații de gândire, ci mai degrabă slujesc în calitate de pătură filosofică ce maschează un surogat de tradiție – așa încât mitul Sfârșitului Istoriei să pară logic și iminent, ca punctul G, de împlinire al gândirii occidentale. Astfel, Sfârșitul Istoriei dobândește chiar un statut de firesc: e o înclinație naturală a spiritului uman. Drept urmare, ”copiii postcomunismului” rămân ce au fost: marionete în jocul istoriei, prinși fiind în procese ce nu depind de ei și care pretind că-i duc spre un ”viitor luminos”.

– exproprierea ideii democratice de la cei care au câștigat-o pe drept, apoi readucerea ei în circuitul local însă în calitate de produs străin ce trebuie consumat, ca în bancul cu Păcală și salamul, după rețetă, adică conform unor reguli stabilite cu strictețe, care nu exclud suferința, eforturile considerabile și o mare doză de umilință.

În temei, tind să fiu de acord cu Buden și cu o mare parte a argumentelor sale. Schema sa conceptuală, dublată de o fină ironie și un spirit combativ colorează plăcut articolul și-l fac facil pentru lectură. Totuși în unele locuri ale textului se văd niște găuri mari ce trebuie astupate:

a) sacrificarea nuanțelor concrete de dragul generalizării. Buden omite două lucruri esențiale: primul e că discursurile de infantilizare venite din vest nu au avut același ton și conținut în toate țările post-comuniste. Unele state (Polonia, Cehia), cu o bogată istorie democratică anterioară corelată cu diferiți factori politici, economici (regimul de proprietate a fost diferit în Polonia și România) sau religioși (catolicism vs luteranism vs calvinism vs ortodoxism vs islam) au fost supuse mai puțin procedurilor de re-educare, în timp ce altele, printre ele România, s-au ”bucurat” de presiuni enorme. Al doilea lucru neglijat e că situația în lagărul socialist la 1989 era foarte diferită: România, bunăoară, tocmai îl împușcase pe tiranul Ceaușescu ca urmare a unei Revoluții televizate și se arunca, la nici jumătate de an în proteste și ciocniri violente ce au culminat cu chemarea minerilor la București), în timp ce țări ca Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, RDG reușiseră să proceseze o trecere pașnică, de catifea.

b) neglijarea biografiilor particulare istorice ( mai vechi sau recente) și politice a țărilor post-comuniste: în țările care au avut istorie instituțională democratică înainte de ocupația comunistă (Cehoslovacia) ”copilăria democratică” a fost foarte scurtă. Alte țări și-au construit sisteme para-legale de societăți civile, paralele și opuse statului oficial. Exemplul cel mai remarcabil este cel al Poloniei, care a avut prin Solidarnosc, un fel de societate civilă. Sindicatele Poloneze Independente ”deschiseseră”, în anii 80 mai mult decât facultatea de Rezistență, prilejuind și construind minuțios și un spațiu excelent pentru dezbateri, interacțiune și cooperare democratică care a jucat un rol important în transferul de putere dinspre comuniști spre liderii aleși ca urmare a sufragiilor populare.

Ar mai fi și alte obiecții: lipsa/prezența unor disidențe sau mișcări de rezistență pe durata socialismului a creat/n-a creat, în post-comunism structuri instituționale formale sau informale de menținere a liniei democratice. Revenim la Polonia: disidenți ca Adam Michnik nu doar că s-au opus cu îndârjire regimului comunist ci, poate mai important, au vegheat, străjuit și ocrotit democrația după prăbușirea comunismului. Rolul Gazetei Wyborcza  este esențial.

A se citi neapărat.

p.s. revista poate fi găsită în format .pdf aici: http://ifile.it/4pugfoe/RP159.pdf


Jun 28 2010

furtuna

Vitalie Sprînceană

(gimnastică poetică)

Se întâmplă un fel de noapte afară

Cumva fără stele, cumva în mijlocul zilei

Lumina s-a topit și se scurge

Printre frunze

Sub formă de picături reci…

Pădurea-i ca o apă în clocot:

Copacii fierb,

Și ramuri se zbat în convulsii…

Vântul aruncă la întâmplare șfichiuri de bice

Peste automobile, oameni și case.

S-a născut furtuna.


Jun 28 2010

Hristos a fost primul fotbalist

Vitalie Sprînceană

Un fel de tradiție observată pe rețelele sociale autohtone (moldo-românești) pe durata acestui campionat de fotbal: adversarul cel mai slab, echipa aparent fără șanse de calificare sau victorie, aia pe care doar o minune o poate salva, ei bine, chit că-i Slovacia contra Italiei sau Serbia contra Germaniei, ori Algeria contra Angliei, partea bicisnică a perechii se bucură de simpatia publicului. Dacă mai dă Cel de Sus sau cineva din cei din teren (arbitrul, bunăoară) o victorie sau un rezultat bun slabilor și săracilor atunci bucuria e chiar fără margini – ciobani italieni, mergeți acasă, bastoane engleze, ce căutați în Africa?

Tradiția e aparent coerentă,  dar flexibilă (și eclectică): echipa SUA a fost susținută în fața Angliei (care e mai puternică din punct de vedere fotbalistic), dar Ghana s-a bucurat de preferințe în optimi (că-i țară africană probabil, mult mai săracă și fără baze militare pe tot globul)…

Nu-i vorbă, mila pentru cei săraci cu jocul poate fi justificată, pornind din multe izvoare ce au adăpat și mai adapă apele tulburi ale realității noastre. Creștinismul ar fi primul suspect întrucât prevede expres o preferință pentru cei umili și neputincioși, dar ”cu credință”, în fața celor bogați, cu putere și resurse. O mai fi și complexul de buturugă mică ce poate, din când în când să răstoarne carul mare. Apoi dorința de a fi diferit și de a-ți procura o doză de disidență permisă de primărie: a ține cu echipa cu care nu ține restul lumii e tot un mod de a-ți afirma Ego-ul.


Jun 24 2010

10 filme fotbalistice. 1. Soccer’s lost boys

Vitalie Sprînceană

Soccer’s  Lost Boys – un scurt documentar de investigație realizat de jurnalista portughezo-americană Mariana van Zeller. Cu ocazia primei Cupe Mondiale Africane, fenomenul traficării tinerilor africani în Europa Occidentală, cu scopul integrării acestora în piața neagră (prostituție masculină, comerț stradal neautorizat, muncă flexibilă la șantiere) este scuturat minuțios atât în țările de destinație (Franța, mai ales) cât și în țările de origine (Ghana, Coasta de Fildes) sau cele de tranzit (Maroc)… Reporterii  descoperă o vastă rețea criminală, care se ocupă de recrutarea fotbaliștilor promițători cărora le sunt promise salarii fabuloase și contracte de joc în cluburile din Europa în schimbul unor sume mici de bani (de obicei câteva mii de dolari pentru cheltuieli formale), ca mai apoi să fie abandonați pe străzile Rabatului, Parisului sau Lyonului. De dragul falsului transfer unele familii plătesc sume de bani adunate o viață întreagă, vând automobile sau pun case în gaj – ca doar copilul să reușească să ajungă într-un mare club din Europa și de acolo, visează naivii, ploile de aur și bani se vor revărsa peste întreaga familie plus sătucul întreg. O investiție rezonabilă, nu? Atât doar că Cenușăresele sunt abandonate undeva pe drum în Maroc sau în franța, iar de acolo, cine și cum poate. Unii vând suvenire, alții prestează servicii sexuale. Toți nu au bani și sunt fără acte.

…Mai multe povești se intersectează în biografiile victimelor traficului: sărăcie, disperare, dezinformare, lipsă de perspective, o mare doză de naivitate și speranța unui trai mai bun. Se presupune că vreo 20 mii de tineri africani traficați se găsesc la moment în Europa.

Cum e posibil? Așa: în Africa jocul cu mingea e mai mult decât un sport – lipsa de oportunități educaționale (școli) sau profesionale, mizeria din jur și șomajul transformă fotbalul într-o unică strategie de supraviețuire de succes. Ieșirea din sărăcie e văzută ca ieșirea din tunel (pe stadion). Și pe lângă toate, e cea mai ieftină – nu costă decât o pereche de ghete, că timp liber și spațiu se găsește din abundență. 

Succesul unor fotbaliști africani în Europa, precum Didier Drogba sau Michael Essien generează un soi de așteptare ce se transformă în iluzie și apoi cădere: dacă Drogba a reușit s-o facă, înseamnă că e la îndemâna oricui! Miile de probe vorbitoare, pierdute prin cartierele de margine ale orașelor europene fac mult mai puțin decât un gol spectaculos al lui Drogba în Premier League, privit cu înfrigurare în furgoane și trailere de milioane de copii africani ce visează să ajungă cândva în Londra sau Barcelona.

Acest paradox, de fapt partea opusă a visului  succesului individual cu care mass media și propaganda pozitivă seduce zi de zi (și sunt mulți care cad în capcana lui) e unul din miturile cele mai consistente și mai trainice ale economiei de piață: reușita, la fel ca și nereușita/eșecul este exclusiv rodul străduințelor individuale. N-ai trecut înseamnă că te-ai străduit prost. Tu ești de vină.

Pierdute pe un drum mort sunt influențele relațiilor sociale (constituența mediului – urban sau rural, situația economică, concurența dură și suprasaturarea pieței), a instituțiilor și originilor (școala, familia, rude și prieteni), a întâmplării și altor posibili factori ce pot influența cursul unei vieți…

Viitoarele victime cred cu tărie în predestinarea lor și în faptul că, dacă bagă suficient efort și dorință, pot trage biletul norocos. De obicei nu-l câștigă.


Jun 24 2010

nuante. de stanga

Vitalie Sprînceană

În noua economie discursivă de după prăbușirea experimentului socialist stânga occidentală se percepe cel mult ca o sfântă naivitate, dacă nu chiar ca un fel de crimă a pactizării cu Diavolul. Una peste alta sunt amestecate tradiții politice și căutări filosofice, complicități suspecte (cum este cea a Bisericii Catolice cu regimurile fasciste în Italia și Spania), realități economice (industrializare rapidă și dezrădăcinarea unor mase enorme de oameni) și relații de proprietate (până la 1945 o bună parte a Europei trăia sub dominație funciară de tip feudal, în care titlurile și pozițiile sociale erau determinate de naștere, sânge și ereditate), crize economice crâncene, inegalități stridente (în Europa Centrala, cea de Nord și de Sud se murea de foame), naționalism violent și politici de discriminare a minorităților etnice…

Suferința noastră națională neîndoielnică (și totuși cumva cauzată și de noi înșine pentru că am colaborat glorios cu regimurile – atât la pogromuri cât și la colectivizare) ne-ar fi dat un drept fals de a pretinde că am fi cunoscut adevărata față a stângii, și era, zicem noi hidoasă…

Ceea ce e adevărat, într-un fel. La fel de adevărat că am avut de a face cu un tip de stângă. Alții, în primul rând scandinavii, apoi nemții și francezii au avut altfel de stângă. și mai erau. Nu pentru că ar fi fost naivi (existau și din ăștia, Sarte bunăoară, dar omul era preocupat mai degrabă să găsească un sol fertil unde să-și exerseze penița decât acțiune politică), ci pentru că aveau motivele lor să creadă în promisiunea etică a marxismelor, în stare pură sau diluate în licoare democratică și chiar religioasă. Femeile au primit drept de vot abia după războiul I mondial (cu mici excepții) și aici era loc pentru stânga politică. Biserica contribuise prea mult la exploatarea celor sărmani și mulți de către cei puțini și puternici, și era deci loc pentru anti-clericalism. Mizerie, foame, inegalitate, sărăcie, nedreptate, suferințe, exploatare, plutocrație – atâtea spații pentru politici ale intervenției radicale de tip stângist.

Sartre era o față a stângii, cea intelectuală și televizată, înregimentată prin cumul în partidul lui Stalin apoi cel al lui Mao, pe care istoricii o iau drept unica adevărată.

Că a existat și stânga lui Camus, cea a activiștilor de la periferie, a micilor lupte pentru salarii, drepturi, justiție și echitate, motivată de milioanele de bicisnici în Europa Occidentală, e un fapt pe care pana corectă politic a istoriei se încăpățânează să-l înscrie în registru.


Jun 23 2010

trecutul poate suporta orice!

Vitalie Sprînceană

Agora (2009). Un fel de film istoric (din alea tinere, dar care se vor cu barbă) despre o epocă istorică similară, în unele privințe, celei în care trăim noi. Departe de a zice că vremea din jurul anului 400 ar fi leit anul 2010, și totuși, pentru a rupe dintr-o metaforă împrumutată voi spune că senzația apropierii dintre ele e una asemănătoare cu răsfoitul unui album vechi de familie pe durata căruia descoperi, stupefiat ori bucuros, că mutra ce o vezi zilnic în oglindă e atât de apropiată de cea a bunicului/străbunicului, fără a o copia exact.

Cel puțin în ceea ce privește haosul ideologic legat de prăbușirea iminentă a Imperiului, vidul de putere, luptele crâncene pentru tron și poziții/funcții, toate pe fonul unui pluralism de credințe, opinii politice și poziții sociale. Trebuie să mai fac și precizarea că nu iau Agora ca o ilustrare, în vreun fel, a epocii cu pricina, nici nu cer filmului să zugrăvească fidel peisajul Alexandriei din secolul al V-lea: e suficient că regizorul reproduce destul de reușit un fel de vânt al vremii, ”zeitgeist” sau atmosferă.  Chiar se poate spune că în pofida legitimității istorice pretinse, filmul pare să fie o dystopie retrospectivă (deosebită de distopiile anticipatorii gen ”1984” a lui Orwell sau ”Noi” a lui Zamiatin) – o anume ”bucurie” contemporană este proiectată în trecut pentru a putea vorbi liniștit, nepărtinitor despre ea și pentru a construi experimente istorice în settinguri cuminți. Trecutul poate suporta orice!

Numele ”bucuriei” asteia e, după umila mea opinie, spațiul public și cred că despre el e vorba (mărturie ar sta  și numele la care răspunde pelicula), chit că nurlia Rachel Weisz în rolul Hypatiei servește ca un fel de cheag ce ține subiectul grămadă, încercând să ne convingă, tot filmul, că ar fi ceva filosofie, matematică și ateism la mijloc…

Scena de deschidere, de fapt o prelegere a Hypatiei despre fizică/astronomie/cosmologie, dezvăluie un mediu liniștit, al discuției, legiferat de procedurile experimentului, cercetării dezinteresate, dispute reglate de argumente verificabile și atacabile, de aia limitate. E spațiul public al educației, lumea ideilor în acțiune (de dragul adevărului trebuie să recunoaștem și frisoanele religioase care macină subversiv acest rai particular)…

Celălalt spațiu public, Agora, intră în scenă violent, sub forma unor dispute aprinse între păgâni (de câteva feluri), evrei și creștini și se construiește, tragic și abrupt ca un spațiu al certitudinilor neîndoielnice (popoare alese, emisari ai unor Dumnezei și zeități atotputernice, unice și egoiste, adevăruri absolute). Constituienții agorei, adică a spațiului de discuție și acțiune numit polis sunt prinși în capacanele logicii obiective ce derivă din certitudinea lucrurilor sau din înșiruirea slovelor sfinte. Acțiunea sfântă nu poate fi decât absolută așa încât doar moartea poate fi arbitrul suprem în disputele teologice. Drept consecință degenerarea vieții publice într-o lungă-prelungă serie de asasinate, omoruri în masă, crime și trădări nu este decât logică.

Pe măsură ce întâiul spațiu public – Agora – se dilată, ajungând să transgreseze granițele atomilor sociali: familie, putere politică (vedem inși convertiți tactic pentru a accesa funcții), relații economico-politice (sclav-stăpân), zona intimă și privată (prieteniile), celălalt spațiu public – prelegerea didactică, se contractă succesiv pentru a nu conține spre final decât pe Hypatia și pe prietenul/ucenicul său. Într-o lume a certitudinilor absolute nu e prea mult loc pentru îndoială.


Jun 20 2010

globalizare se cheama cand…

Vitalie Sprînceană

atributele patriotice, alea care cresc testosteronul națiunii americane, sunt produse în China…

Nicaragua

sau Haiti

bănuiesc că o fi o logică economică la mijloc, ce ar ține de balanța cheltuielilor și veniturilor, adică de rentabilitatea procesului, dar cică ar fi greșit să măsori iubirea de neam în dolari americani și muncă (plătită mai prost) chinezească.