blog implicat

carti filme muzica idei polemici

Month: January 2010

Dictionarul personajelor inventate. Van den Budenmayer.

Dicționarul pseudokhazar de personaje inventate.

1. Van den Budenmayer. Fals compozitor olandez  din secolul al XVIII – lea, inventat de regizorul Krzystof Kieslowski și  muzicianul Zbigniew Preisner. Cei doi se întâlnesc la mijlocul anilor 80, când Preisner scria coloana sonoră a unui film regizat de Antoni Krauze.

Povestea nașterii lui Van den Budenmayer e trivială, dezamăgitoare chiar. Zbigniew Preisner: ”Oamenii sunt curioși să afle detalii despre această istorie. Inițial, când Kieslowski a început turnarea filmului (Decalogul), dorința lui a fost să utilizeze muzica lui Mahler, dar era nevoie de prea mulți bani pentru drepturi de autor. Atunci m-a rugat să compun bucăți proprii, în stilul lui Mahler, și împreună am gândit un nume – ceva diferit, ce ar fi urmat să fie percepută ca muzică ”serioasă”. Ne-a plăcut ideea cu Olanda, iar numele Van den Budenmayer părea să fie credibil. După aia, am primit o groază de întrebări despre Van den Budenmayer. I-am dat și o zi de naștere, a mea, dar cu 200 ani mai devreme și chiar, imaginați-vă, numele său a apărut și în enciclopediile muzicale. Într-un caz, o persoană m-a amenințat că mă dă la tribunal pentru că aș fi un profitor care fură din muzica lui Van den Budenmayer. La moment, ori de câte ori fac muzică proastă, o trec după numele lui!”

Momentul oficial al introducerii în Istorie a lui Van den Budenmayer este episodul cu numărul nouă din miniserialul ”Decalogul”, într-o discuție (min. 4 al clipului sau 14 al filmului) dintre medicul cardiolog Romek (Roman) și o pacientă care urma să fie operată, pentru a putea urma visul mamei sale – cel de a deveni mare cântăreață. Domnița prezintă cotidianul ei muzical și printre deja cunoscuții și realii Bach plus Mahler, scapă un al treilea nume, Van den Budenmayer… Un truc eficient – câți ar recunoaște că nu-l cunosc pe Van den Budenmayer? Puțini inși culți, cu oarece ureche și cultură muzicală, ar recunoaște cu mâna pe inimă că nu au auzit de el, din frica pentru rușinea ce le-ar spăla nimbul de ”erudiți”… În următorul cadru, îl vedem pe Roman ascultând o placă, pe care o ghicim ușor că e Van den Budenmayer, bănuială confirmată la întâlnirea următoare a cardiologului cu pacienta. Medicul se laudă că a procurat o placă, în original, adică în olandeză, și l-a ascultat.

Până aici, falsul compozitor a adunat trei mărturii veridice ale existenței sale: o naționalitate, o placă, și un nume.

A doua ivire a lui Van den Budenmauer survine în ”La vie double de Veronique” sub forma unui Concerto în Mi Minor de mai mare dragul…Tot aici, eroul se pricopsește cu o vârstă: profesoara de muzică Veronique relatează elevilor săi că Van den Budenmayer ar fi fost un compozitor olandez născut două veacuri mai devreme, care însă ar fi fost (re)descoperit recent.

În fine, ultima, a treia apariție a lui Van den Budenmayer se întâmplă în partea a treia, ultima, a trilogiei ”Trois Couleurs. Rouge.” Van den Budenmayer, se pricopsește deja și cu un fel de chip oficial: Valentine, eroina principală intră într-un shop muzical și cere un CD al lui Van den Budenmayer… Din păcate discurile s-au vândut, dar reușim să vedem, pe o cutie goală, portretul lui van den Budenmayer… Valentine e tristă, iar spectatorul are deja o a patra dovadă a realității lui Van den Budenmayer: imaginea.

Arată aproximativ așa.

sursa imagine

aici e Zbiegniew Preisner cel real:

sursa imagine

Ceva teorie: pentru a crea cititorului senzația de credibilitate, ficțiunea face referințe la realitatea reală: acțiunea se desfășoară în orașul N., eroii vorbesc o limbă anume, marile evenimente (războaie, catastrofe) au corespondențe în lumea reală… E un paradox: ca să pară credibilă, ficțiunea e mutilată, ciuntită și băgată cu rădăcinile în sol, adică în realitate –  deci veșnic neîmplinită.

Constituirea unor lumi de-a dreptul și de-a dreptul artificiale, întemeiate în trecuturi și realități artificiale e o treabă foarte complicată: nici Tolstoi, marele pictor al Războiului cu Napoleon și al unor lumi literare de o complexitate uluitoare, nu reușește să construiască o ficțiune autonomă, ci împrumută personaje și referințe din istoria reală (în sensul cel mai puțin conflictual al noțiunii) – Napoleon, Kutuzov, bătălia de la Borodino.

Van den Budenmayer este  nu doar un erou inventat, ci dublu inventat, un fel de simulacru de rangul al doilea (cum zice Baudrillard), sau o invenție a invenției… La el fac referire eroii din filmele lui Kieslowski și viețile lor se scurg printre acorduri de orgă, vioară și canto…

Asocierea sa subtilă cu unii compozitori reali: Bach, Mahler, îi conferă un fel de certificat de existență… Un fel de trecut imaginar, cumva egal și paralel cu cel oficial…

Istoria muzicală, în acest sens, poate fi rescrisă prin inserarea unor figuri aleatorii în perioade diferite ale evoluției curentelor muzicale. Posibilități de intervenții nelimitate în trecut se deschid în fața unor creatori îndrăzneți: la urma urmei, dacă vrei să scrii muzică din aia de care făcea Mozart, de ce nu ai face-o? Eventual, poți construi și scenarii virtuale în care Mozart ar fi fost ucenicul/învățătorul tău…

Îmi place, în filmografia târzie a lui Kieslowski acea senzație de continuitate, de lume, creată de  hiperlinkurile scenografice (bărbatul în negru care apare în câteva episoade din Decalog, bătrâna din Trois Couleurs, care se chinuie să bage sticla în lada de reciclare, scena de judecată din episodul unu și doi al Trois Couleurs, sau momentul final al întâlnirii tuturor eroilor pe vapor), desele trimiteri la situații și evenimente din alte episoade.

p.s. e un proiect pe care-l am în cap de ceva vreme…dacă mai cunoașteți eroi inventați, vă rog, nu ezitați să-mi scrieți.

vedere la Auschwitz dinspre Vatican si aiurea

sursa imagine Bookitinc.

Rolf Hochhut “The Deputy” (germ. Der Stellvertreter,  rom. Vicarul sau Episcopul) – cartea a venit la mine prin intermediul revistei Marianne, ediția din 2 ianuarie 2010 (poate fi descărcată electronicește de aici), care a dedicat multe pagini de comentarii unui subiect delicat și neobosit: intenția Papei Benedict al XVI-lea de a-l beatifica pe Pius al XII-lea, șef al Sfântului Scaun din 1939 până în 1958. Controversele au fost stârnite comportamentul contradictoriu al lui Pius al XII-lea (”laș”, zice tabăra contestatară sau ”înțelept”, susține partida adversă) în chestiunea Holocaustului… Capul Bisericii Catolice nu a condamnat în mod public exterminarea evreilor și pe durata întregului Război, Oficiul Papal a practicat o tăcere lașă sau discursuri echivoce, care ezitau să ia o poziție clară față de genocid, despre care papalitatea deținea fără îndoială mărturii credibile, venite din diferite surse interne (episcopii și preoții din teritoriile ocupate de germani, sau ofițeri germani care furnizau informații despre lagărele de concentrare și genocidul evreilor, cum e cazul locotenentului Kurt Gerstein, ofițer SS, membru al Institutului pentru Igienă al SS, autor al unui raport celebru, în care descria strădaniile sale de a informa opinia publică internațională și Sfântul Scaun despre fabricile morții din Belzec și Treblinka), dar și externe (posturile de radio britanice și americane au difuzat, prin vocile verosimile ale unora ca Thomas Mann existența lagărelor de concentrare în Polonia, și exterminarea brutală a evreilor, practicată la scară largă în perimetrul acestora, la fel, guvernul polonez în exil a cules informații de la rezistența poloneză antifascistă care probau și ele existența și dimensiunile extreme genocidului poporului evreu)…Papa a tăcut însă, o tăcere explicabilă (nu justificabilă) în parte prin viziunile sale anticomuniste (regimul ateu al lui Stalin nu era cu mult mai bun decât nazismul lui Hitler), anticapitaliste (Papa se arăta la fel de sceptic față de religiozitatea americană pe care o considera una financiară, orientată spre profit, deci lipsită de fundamentele sacre) și în parte de anumite trăsături personale de caracter (Pius al XII-lea a preferat o linie politică ”moale”, pentru a nu agrava lucrurile și a nu face mai multe jertfe decât se făceau din voia lui Hitler)… Argument straniu, o justificare oarecum idioată a unei lașități: îmi vine în minte un personaj din ”Căința” (Monanieba) lui Tenghiz Abuladze, fost activist de partid, care sugera denunțarea dușmanilor, atât reali cât și inventați, în loturi cât mai mari, astfel ca sistemul să explodeze pe dinauntru incapabil de a procesa cantitatea mare de denunțuri…Un mod de a aproba tacit crima, cu justificarea și scuza că lupți totuși împotriva ei

Piesa lui Rolf Hochhut (un fel de dramă-tragedie) nu reprezintă mare lucru ca scriitură: eroi simpli și liniari, ca cei desenați în acuarele de elevii din școala primară, caractere patetice, situații neverosimile (cum e cea în care Gerstein intră la Papa să discute, ca și cum ar intra  în supermarket, ori cea în care preotul Riccardo Fontana, altminteri o piuliță în întreg sistemul ierarhic al Bisericii Catolice ține lecții de morală unui Cardinal și, culmea, Papei însuși!), gafe cronologice (cum e cea din Actul I, Scena I, în care, autorul fixează ca timp de desfășurare a acțiunii luna aprilie 1942 și-i pune pe eroi să discute despre asasinarea recentă a lui Reinhard Heidrich, SS-Obergruppenführer, odiosul Măcelar de la Praga și unul dintre autorii proiectului Soluției Finale, ucis de patrioți cehi în …Mai 1942, adică la o lună trecută de momentul în care eroii lui  Hochhuth discută despre moartea lui… or, în vremea aia ipotetică, Heydrich era încă viu-viuț)…

Cum însă, miza piesei e alta decât cea artistică (Hochhuth a scris și alte piese scandaloase, printre care una, Soldiers, Necrology on Geneva (1967) în care sugera că fostul prim-ministru britanic Winston Churchill ar fi comandatarul asasinării Șefului Cabinetului Polonez în exil, Generalul Władysław Sikorski, decedat într-o catastrofă aeriană în 1943), autorul țintind mai ales subiecte politice și religioase, succesul său e evident din perspectiva polemicilor intense pe care le-a stârnit imediat după apariție. Piesa a beneficiat de reacții favorabile din partea Hannei Arendt, care a scris cu acest prilej un eseu ” The Deputy: Guilt by Silence” și a prins bine într-un mediu german dornic să împartă povara Holocaustului cu altcineva (Biserica, popoarele ocupate, de acolo și trimiterile directe la Ucraineni și Români, primii, mai ales, beneficiari ai unor culori sumbre – în Ucraina, populația locală își omoară singuri evreii, zice unul dintre eroi, și replica sa trece neobservată, umbrita probabil de sacrilegiul atacului direct la persoana papei Pius al XII-lea)…Lagărul catolic a reacționat printr-o replică, tot artistică, A Question of Judgment (1963) scrisă de Joseph Lichten, care prezenta un altfel de Papă, diplomat iscusit acționând în vederea păstrării turmei sale…În 2007, generalul Ion Mihai Pacepa, fost şef adjunct al Departamentului de Informaţii Externe (spionaj) a României comuniste şi consilier personal al preşedintelui Nicolae Ceauşescu, transfug în Occident din 1978, publica articolul ”Asaltul Moskovei asupra Vaticanului” (”National Review”), în care incrimina legăturile lui Rolf Hochhuth cu KGB-ul sovietic, demascând ”The Deputy” ca fiind o făcătură sovietică, rezultat victorios al unei operații secrete, “Seat-12”, organizată de KGB cu scopul de a discredita Vaticanul, foarte activ în teritoriile sovietice ocupate, în special Ungaria și Polonia. În replică, istoricul german Thomas Brechenmacher public în Frankfurter Allgemeine Zeitung un articol, “Hochhuths Quellen. War der ‘Stellvertreter’ vom KGB inspiriert?“, în care evidenția unele inconsistențe și incoerențe din afirmațiile lui Pacepa despre rolul crucial al serviciilor secrete românești în această operațiune…

Rezumatul ideologic al piesei e prezentat excelent în cadrul unei discuții între Riccardo Fontana și tatăl său, Contele Fontana, cu mare trecere la Vatican:

Riccardo:

A deputy of Christ (Un episcop/slujitor/preot al lui Hristos)

who sees these things and nonetheless (care privește aceste lucruri și totuși)

permits reasons of state to seal his lips – (își permite luxul de a-și pune lacăt gurii)

who wastes even one day in thought, (care irosește măcar o zi)

heistates even for an hour (ezită chiar și o oră)

to lift his anguished voice (să dea curs vocii sale strădalnice)

in one anathema to chill the blood (pentru a descuraja vărsarea sângelui)

of every last man on earth – (oricărui om pe Pământ)

that Pope is … a criminal. (acest Papă e…un criminal)

Fontana:

Whatever Hitler may be doing to the Jews, (oricât rău ar face Hitler evreilor)

only he has the power (doar el e în putere)

to save all Europe from the Russians. (să salveze Europa de ruși.)

Riccardo Fontana, care alege spre final să meargă la Auschwitz pentru a-și trăi martiratul, este un idealist, un idiot, iar idealiștii nu-și au locul în focul confuz al celui de-al Doilea Război Mondial. Vidul moral și dezorientarea provocată de inevitabilitatea alegerii între câțiva diavoli (Stalin, Hitler și Roosevelt) poate servi ca o explicație parțială apatiei administrației papale, iar dorința lui Fontana, ca Papa să-și asume riscul, și, dacă Dumnezeu a decis, și jertfa, e prea puțin conformă cu spiritul epocii. Revelatoare e în acest sens discuția lui Riccardo cu Doctorul, unul din călăii de la Auschwitz, care-i pasează o porție de nihilism nitzschean tipărit pe hârtie de Biblie:

Doctorul:

Aha, you think God does not overlook the sacrifice!Really? Aha, crezi că D-zeu nu vede crima?

(…) Really, now, I’m doing all I can. Fac tot ce-mi stă în puteri încă din iulie 42,

Since July of ’42, for fifteen months, 15 luni deja, de Sabbath și în fiecare zi a săptămânii,

weekdays and Sabbath, I’ve been sending people to God. Eu trimit oameni lui Dumnezeu

(…) Well, hear the answer: not a peep E, ascultă, nici un ciripit

came from Heaven, not a peep Nici unul timp de 15 luni

for fifteen months, Niciodată de când trimit turiști în paradis.

not once since I’ve been giving tourists

tickets to Paradise.

Documentarea istorică a autorului este ireproșabilă. Majoritatea faptelor și evenimentelor descrise în ”Vicarul” au avut loc, fie și într-o formă puțin diferită. Curios, Rolf Hochhuth, ca și Victor Suvorov mai târziu, utilizează pe larg sursele oficiale (ziarele, comunicatele de presă), sugerând probabil o miopie a contemporanilor care nu ar fi reușit să vadă vălul de minciuni din spatele clișeelor propagandei oficiale. Salvarea de către Patriarhia Ortodoxă din Cehia a partizanilor care l-au ucis pe Heydrich, fapt pentru care curajoșii prelați ortodocși  au plătit cu viața, rugămintea ciudată a Bisericii Catolice din Cehia de a oficia slujbe pentru răposatul Heydrich, avalanșa de informații cu privire la extermianrea evreilor care au inundat Sfântul Scaun – sunt conforme cu faptele…

Preotul iezuit idealist Riccardo Fontana este, probabil, unicul personaj inventat… O necesitate justificată dublu: pentru a exprima conflictele interne, nedumeririle slujitorilor de rang inferior, precum și contradicțiile iscate în chiar sânul Bisericii Catolice cu privire la  tăcerea suspectă a Papei, dar și pentru a recupera eroismul individual al unor prelați catolici care, în răspăr cu politica oficială a Papalității și-au asumat riscul de a vorbi public și de a denunța, în mod hotărât, genocidul evreilor în Europa, practicat de nemți, cum ar fi Bernhard Lichtenberg, preot catolic care a îndrăznit să se roage pentru evrei, faptă care l-a costat trimiterea sa în Dachau.

”The Deputy” nu este, fără îndoială, o capodoperă a genului dramatic, în același timp, însă, trebuie să-i recunoaștem o forță speculativă și mobilizatoare enormă. Rolf Hochuth reușește să pună întrebări, și asta e un semn sigur al unei literaturi angajate bune… Una conținând mult gunoi local (vorba lui Nabokov), dar totuși provocatoare, un stimul bun pentru o insomnie  a gândirii.

Mai rămâne, ca reziduu, și tăcerea lui Pius al XII-lea…Cu ea ce facem?

p.s. un articol excelent al  Melissei Kravetz cu privire la impactul cartii lui Rolf Hochhuth asupra pozitiei oficiale a Vaticanului.

viitorul din trecut

Bestial, splendid, aproape perfect (lipsea, pentru echilibru cineva din tabăra misionarilor lui Obama), laconic, răutăcios, hazliu și…cu țintă perfectă… ”The Daily Show” cu Jon Stewart , ediția din 5 ianuarie 2010, intervalul dintre minutul 3 și 10… o demontare savuroasă a mitologiei ”the simpler times and the happier life” precum și a retoricii adiacente… o vizionare obligatorie pentru cei care visează viitorul din trecut…

plang si cei bogati…de mila saracilor

Philanthrocapitalism: How the Rich Can Save the World, Michael Green, Mattew Bishop. Bloomsbury Press, 2008


Un fel de rezumat:

– Ted Turner (fondatorul CNN), Warren Buffett, Bill Gates, Carlos Slim Helu donează bani, mulți bani, pentru proiecte filantropice…

– Bogații dăruiesc bani din varii motive: slavă, orgoliu, pietate religioasă, revelații sau victorii personale (asupra unor boli, cum este cazul lui Michael Milken, care a dăruit 750 milioane dolari pentru combaterea cancerului la prostată, sau cazul lui Larry King, care a întemeiat o fundație pentru lupta cu bolile de inimă), prestigiu personal, mustrări de conștiință, evaziune fiscală sau evitarea impozitelor…Dar o fac…

Bernard de Mandeville (Fabula Albinelor): ”Orgoliul și vanitatea au construit mai multe spitale decât toate virtuțile luate împreună.”

– Filantropia celor bogați e o activitate veche, cam de la facerea lumii: Marcus Vipsanius Agrippa (a construit drumuri și băi publice în Roma), familia Fugger, Carnegie, Rockfeller etc.

– În SUA, donațiile caritabile alcătuiesc 1,67 % din PIB, în Marea Britanie – 0.73 %, în Franța – 0.14 %.

– Filantropia superbogaților este ajutor competent – banii nu merg spre politici publice în genere, ci spre zone sociale concrete, fluxurile financiare nu se revarsă pur și simplu asupra nevoiașilor, ci încearcă să monitorizeze implementarea  strategiilor, precum și absorbirea fondurilor.

– filantrocapitalismul și banii din donații merg mai ales spre zona politicilor sociale impopulare și a inovației în domeniul politicilor publice: experimente școlare, intervenții locale, politici sociale și ecologice, adică zone în care banii publici nu ajung din motive de risc și teama de ineficiență, iar companiile (farmaceutice, didactice) le ignoră din motive de profit scăzut.

– Fundația ”Bill și Melinda Gates”  gestionează un buget mai mare decât Organizația Mondială a Sănătății, agenție a ONU.

– Ted Turner: nu consider filantropia ca o aruncare a banilor în vânt, ci ca pe o investiție în viitorul umanității.

– Fundațiile sunt, de obicei, eficiente, atunci când donatorul este ”pe aproape”, adică e viu și  păstrează un interes viu și stabil față de cauză.

– celantropie – combinația dintre celebritate și filantropie (Bono de la U2, de exemplu). Celantropii oferă mai mult decât bani – adițional ei aduc porții însemnate de prestigiu, publicitate, credibilitate, acces, vizibilitate și sens. Exemple: Madonna, Angelina Jolie, Oprah Winfrey.

harry christmas

Nu mi-a plăcut ”Amintiri din Epoca de Aur” al lui Mungiu – prea multe ”exotisme”  (unele chiar la granița idioțeniei) – fenomenul Kusturica a născut o întreagă modă de ”specific balcanic”, care se vinde bine, iar acolo unde nu există, este inventat ad-hoc… Bun, suntem din neamul lui Păcală și Tândală, adică șmecheri, deși puțin nătângi. Dar, pentru un popor de țărani ca și cum e prea mult să aduci porcul viu cumnatului tău de la oraș, știind că acesta nu are cum să-l taie și să-l pârlească în garsonieră (tăiatul porcului, cu tot tacâmul ritualic, e un fel de aquis simbolic și o cunoaștere tacită elementară: precum ți-ai ști numele).  Apoi, și cel care-l ia nu e chiar idiot cu totul – o fi având un dram de minte să-și dea seama că nu prea are ce face cu un porc viu în garsoniera de la bloc… Mă rog, pentru ca bancul să iasă e nevoie de ”caractere puternice”, iar noi la asta ne pricepem… De aici luăm ceva (minte), dincolo adăugăm alte ingrediente (colea niște stupizenie) și iese eroiul ”exotic”, vandabil peste hotare: balcanic, ”original” plus  ”originar” (adică un fel de brută care știe să înjure și să cânte cu măiestrie egală), hazliu și funny, care procedează, în situații obișnuite, într-un mod atât de ciudat încât nici studiile gândirii primitive nu reușesc să-l prezică…

Un întreg pop-folclor balcanic s-a născut din această goană după diferență… Ce mă cam deranjează e că intensa căutare a diferenței riscă să compromită orice idee a unor asemănări, ale unor ”universalii”… Inventăm diferențe ca să le vindem, de parcă acestea ar fi batoane de ciocolată ”Mars”, nu concepte și imagini ”reale”, instrumente și lentile pe care Ei, Ceilalați, vestul în special, le vor utiliza când își vor construi o imagine despre noi…Acum ne vindem ca fiind folclorici, s-ar putea însă să vină un timp când vom fi nevoiți să fim exotici, folclorici și balcanici… Harry Christmas!

arabii nostri, cei de toate zilele

Istoricul Peter Siani-Davies, autorul unei excelente istorii a Revoluției Române din 1989, relatează o întâmplare petrecută cu Philip Jacobson, jurnalist de la The Times. Acesta, împreună cu alți doi jurnaliști coreeni a intrat în decembrie 1989 în România prin Ungaria. Automobilul lor a fost oprit de câțiva soldați ”înfierbântați” de isteria teroriștilor arabi. Soldații i-au agresat pe coreeni, apoi au decis să-i împuște. Nefericiții au avut marele noroc ca un ofițer să apară tocmai atunci și să-i cumințească pe ostași. Ofițerul român a explicat astfel situația jurnaliștilor speriați: ”Teroriști libieni și sirieni au ucis doi oameni de-ai lui, în noaptea de Duminică, lângă Arad, și asta i-a enervat pe soldați, apoi, cum credeți că ar putea oamenii mei să facă diferența între Libieni, Sirieni și Coreeni când nu au văzut niciodată vreunul?” (pp. 163-164).

Page 2 of 2

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén