Istoricul Peter Siani-Davies, autorul unei excelente istorii a Revoluției Române din 1989, relatează o întâmplare petrecută cu Philip Jacobson, jurnalist de la The Times. Acesta, împreună cu alți doi jurnaliști coreeni a intrat în decembrie 1989 în România prin Ungaria. Automobilul lor a fost oprit de câțiva soldați ”înfierbântați” de isteria teroriștilor arabi. Soldații i-au agresat pe coreeni, apoi au decis să-i împuște. Nefericiții au avut marele noroc ca un ofițer să apară tocmai atunci și să-i cumințească pe ostași. Ofițerul român a explicat astfel situația jurnaliștilor speriați: ”Teroriști libieni și sirieni au ucis doi oameni de-ai lui, în noaptea de Duminică, lângă Arad, și asta i-a enervat pe soldați, apoi, cum credeți că ar putea oamenii mei să facă diferența între Libieni, Sirieni și Coreeni când nu au văzut niciodată vreunul?” (pp. 163-164).
La 20 ani distanță, chestiunea privind implicarea ”arabilor” în răzmerițele din Decembrie și în sutele de micro-războaie purtate în cele câteva zile de șoc, e la fel de cețoasă și de neclară, deși unul dintre protagoniștii direcți ai Revoluției, Mircea Dinescu, zicea, în talk-show-ul săptămânal de la Realitatea TV, ”Tănase și Dinescu”, ediția din 25 decembrie 2009, că ar fi existat asemenea teroriști, dar că Iliescu ar fi decis îngroparea subiectului în tăcere din motivul că ar fi fost la mijloc și soarta câtorva mii de muncitori români aflați la munci în țările arabe, ale căror vieți puteau fi amenințate în caz că România ar fi arestat cetățenii de origine arabă aflați în acel moment pe teritoriul său…
S-ar putea ca ”implicarea arabă” să fie un fapt mitologic, unul din multele care populează imaginarul român după acel Decembrie. Indiscutabil, eposul evenimentului e o ”operă deschisă”, fiind (re)scris permanent, în funcție o mulțime infinită de variabile, în care ambițiile, orgoliile sau deziluziile personale nu lipsesc. Jurnalul subiectiv al lui Andrei Codrescu, ”THE HOLE IN THE FLAG. A ROMANIAN EXILE’S STORY OF RETURN AND REVOLUTION” (tradus și în română) surprinde confuzia generalizată ce domnea în România în Decembrie 1989. Aflat în trenul Timișoara-București, autorul are, ca tovarăși de drum, niște cetățeni originari din Timișoara, prin gura cărora ies la iveală stereotipurile și aglomerațiile de zvonuri care au însoțit căderea lui Ceaușescu. Aceeași senzație de confuzie străbate mărturia documentară a lui Andrei Ujică, ”Videogramme einer Revolution”, apărută în 1992, pe urme proaspete, cum ar veni…
Visătorii naivi, entuziaștii idealiști izolați mult prea timpuriu de la hățul puterii au contribuit la propagarea mitului revoluție furate (adicătelea perververtite – inițial, Revoluția ar fi fost populară și legitimă, dar ar fi fost rapid confiscată de un grup de birocrați din nomenclatura comunistă în frunte cu Ion Iliescu). Noii (vechii, în mare parte) conducători au construit povestea revoluției autentice, întemeiată pe revolta populară spontană care ar fi instaurat democrația în România. O a treia categorie, compusă în principal din pierdanții tranziției: intelectualii, clasa socialistă mijlocie(1), se face responsabilă de apariția mitului revoluției false (complot organizat, de fapt, de securitate plus KGB, plus CIA)… Tustrele narațiunile sunt, în parte, adevărate. În parte sunt false. Ca orice mit.
Cea mai rezonabilă opinie, una care le adună pe celelalte trei într-un mănunchi de sens, mi se pare a fi afirmația lui Ion Caramitru, enunțată în emisiunea aniversară făcută de CNN: Au fost, de fapt, mai multe revoluții (citez din memorie).
interesanta metoda de scurtare a articolelor ai ales 😀
.-= ceziceu´s last blog ..Scrisoare lui Mos Craciun =-.
Un subiect oarecum tangent, aici – “7 aprilie – mai oranj decât Revoluţia Oranj!” de Dan Dungaciu http://timpul.md/article/2009/12/29/5665
cu fraza cheie in acest sens “Ceea ce lipseşte este doar doar atitudinea mediatico-politică aplicată acestor evenimente (7 aprilie), atât în timpul lor cât, mai ales, după. Atitudine – după cum vom vedea – cel puţin nedreaptă.”
si “…basarabenii au obligaţia asumării cu adevărat a evenimentului.”
Chiril, o atitudine mediatico-politica potrivita ar construi o revolutie si dintr-un meci de fotbal dintre Zimbru (Chisinau) si Olimpia (Balti)…e si asta o solutie, si e legitim, pe alocuri, insa nu ar trebui sa confundam fantomele din capul nostru cu realitatea…exista niscaiva criterii pentru a verifica “situatiile revolutionare”, si chiar daca factorul politic ” a declara o revolutie” mai conteaza, nu este primordial…cumva nu ma intereseaza prea mult mitologiile politice ale noii guvernari, e dreptul lor sa transeze trecutul asa cum o pricep, sa-si construiasca naratiuni legitimatorii si certificate de nobilitate.. .
ma distreaza multimea de eroi ai Revolutiei, aparuti peste noapte…
insistenta asupra termenului “Revolutie” mi se pare de inteles (am scris aici despre bataliile retorice din aprilie – https://www.spranceana.com/o-istorie-terminologica-a-crizei-moldovenesti-700.html ), si opozitia infranta atunci isi ia acum revansa…
n-as putea sa explic mai bine si mai competent decat Nicu Popescu povestea anului 2009 si a asa-zisei Revolutii. recomand calduros:
http://npopescu.yam.ro/2009/12/30/despre-revolutie-si-dezamagire-comunism-si-democratie/