Sep 20 2013

Embargoul rus de ieri si durerile moldovenesti de azi si maine

Vitalie Sprînceană

Decizia Serviciului Sanitar rus de a sista importul de vinuri moldovenești cauzează destule efecte perverse la Chișinău: sporește numărul și puterea celor cu atitudini anti-rusești (nu e neapărat vorba despre anti-rușii de profesie alde Vitalia Pavlicenco sau Mihai Ghimpu, ci de grupuri eclectice, de obicei apolitice), leagă consumerismul de sentimentul național (prin politizarea consumului – Dulce-i vinul de acasă, nu ca vodka rusească!, Vinul nostru e mai sănătos decât vodca voastră! etc.) complică la infinit viața minorității ruse în Moldova (care nu a fost prea ușoară nici pînă acum), conferă proiectului de integrare europeană o aură mesianică nemeritată (destul de paradoxal că rușii ”opaci” și-au enunțat condițiile de aderare la Uniunea Vamală – gaz ieftin și posibilități de export, în timp ce europenii ”transparenți” au secretizat în totalitate textul DCFTA, deși am avea interes să vedem care sunt parametrii negociați pentru drepturile muncii, tarife și taxe vamale, cote de export pe anumite categorii de produse).

(sursa Publika TV, campania SUSȚINE MOLDOVA)

Totuși efectul cel mai mare al embargoului stă în proliferarea mesajelor de încurajare, apelurilor la unitate, chemărilor la demnitate și alte trucuri retorice al căror numitor unic e invocarea nevoii de a fi solidari și patrioți, de a uita de lucrurile ce ne despart și de a căuta podurile ce ne leagă.

(sursa Adevărul Moldova)

N-ar fi nimic rău în aceste încercări de a construi o comunitate chiar dacă în condiții drastice de presiune externă.

Problema cu mesajele de solidarizare este că acestea rătăcesc din nou dezbaterea cu privire la cine e vinovat de situația în care ne aflăm și trimit răspunsul din nou în exterior, pe criterii geopolitice. Și de data asta vinovații sunt ei, adică alții.

Chit că în cazul BEM nu rușii ci reprezentanții statului moldav prin instituțiile sale – Banca Națională, Ministerul Finanțelor – au falimentat cu multă pricepere banca.

Chit că, în plin potop de retorică patriotardă și apeluri la solidaritate, Guvernul (a se înțelege interese private) decide să desconsidere decizia Curții Constituționale de înghețare a procedurilor de concesiune a Aeroportului Chișinău și să meargă cu concesiunea mai departe așa încât Curtea a fost nevoită să mai suspende încă o dată hotărîrea de Guvern.

Chit că, în chiar mijlocul avalanșei de declarații despre dorința sinceră a moldovenilor de a se aventura în proiectul UE, despre cît de democratică e UE și cît de coruptă și autoritară e Federația Rusă, găgăuță Dorin Chirtoacă declară fără tupeu că dacă va fi nevoie partidul său va falsifica alegerile dar va ajunge oricum în Parlament.

Tocmai când ieșisem din mocirla etnico-geopolitică (Tu cu cine ții, cu România ori cu Rusia? Câte creioane ne-a dat România?), tocmai când ne-am pricopsit cu un fel de opoziție ceva mai teafără (care interoghează fiecare pas al puterii, divulgă scheme subterane), tocmai când, în sfârșit, am început să discutăm cum aranjăm țara,  uite că vine acest set de atacuri economice ruse ce ne aruncă din nou unde eram, în zona întrebărilor primitive: rus vs român, european vs euroasiatic etc.

Așa încît embargoul rus amînă indefinit o discuție națională foarte necesară:

– Despre gestiunea ineficientă (și chiar criminală pe alocuri) a proprietății publice atît la nivel central (BEM, Air Moldova, Aeroportul Internațional Chișinău, Franzeluța și alte zeci de cazuri) cît și la nivel local (irosirea spațiului verde al orașului în favoarea unor interese politice și economice, aranjamentele dubioase între Primăria Chișinăului și unii agenți economici în scopul exploatării comerciale a spațiului public).

Povestea ideologică a ”statului ce nu știe să-și administreze proprietățile” trebuie înlocuită cu cea a statului moldovean care administrează proprietățile sale prost în mod conștient sub controlul unor interese oligarhice.

La această poveste ar trebui adăugată o nuanță importantă – insistența FMI și a altor organizații internaționale pe procesul de privatizare a proprietății de stat. Că FMI nu crede în proprietate de stat și recomandă, ca măsură de ajustare structurală, transferul proprietății de stat în grijă privată, e treaba FMI. Că guvernele succesive ale Moldovei (de la zănaticii ce au demarat programul național Pămînt, la comuniștii ce au semnat aderarea la Organizația Mondială a Comerțului și la aie-iștii ce au pus semnăturile sub memorandumurile cu FMI) au preferat să nu gîndească și să sacrifice interesul pe termen lung al statului/poporului în detrimentul unor interese imediate de partid sau oligarhie e o altă poveste. În care putem interveni.

– Despre acapararea și exploatarea bunului public de către grupuri private – un bun exemplu ar fi transportul public din Chișinău, împărțit între microbuze/autobuze private, ce aparțin unor persoane cu legături la primărie/consiliul municipal/partide, și autobuze/troleibuze publice ce aparțin statului dar care se află într-o stare jalnică și nu pot fi dezvoltate tocmai din cauza că banii ce provin din majorarea fluxului de pasageri transportați merg în buzunare private și de partid.

– Despre conflictul social moldovenesc ce nu se întinde de-a lungul liniilor etnice (activistul vorbitor de limbă rusă Vitalie Voznoi nu a avut probleme să organizeze întreaga vară proteste împotriva unui pretins mare apărător al drepturilor rușilor, vorbitorul de limbă rusă Valeriu Klimenko), ideologico-partiinice (comuniștii și liberalii, liberal-democrații și comuniștii, democrații și comuniștii – toate partidele și partiduțele au știut să ignore diferențele ideologice și de platformă atunci cînd a fost vorba de interese materiale, cum e, bunăoară, ședința de rușine a Consiliului Municipal Chișinău din 5 septembrie cînd liberalii și comuniștii și-au dat păduri și parcuri reciproc prin vot comun, fără a căuta că-s dușmani retorici, semn că retorica e pentru alde găgăuță de la ziare), religioase, geopolitice (adepții aderării la UE sunt la fel de săraci/bogați precum adepții aderării la Uniunea Vamală) sau lingvistice. Din contra, inegalitățile împart grupurile etnice, lingvistice, religioase și lingvistice în oameni săraci și bogați, în inși cu acces la resurse și inși lipsiți de acces, între zone geografice cu infrastructură socială (transport, educație, ocrotirea sănătății) bună – în temei Chișinău, și zone cu infrastructură socială proastă sau lipsă cu totul (restul Moldovei), în cei care controlează activități economice și pot să influențeze și cei care sunt controlați și influențați. Conflictul social moldovenesc ține de grupuri de vârstă, de poziționare geografică, de distribuție a infrastructurii sociale, de statut social, de clasă la urma urmei (mecanismele prin care inegalitățile sunt reproduse – educație, acces la ocrotirea sănătății, acces la informație – reprezintă un alt nume al clasei).

– În fine, despre semnificația și conținutului procesului de integrare europeană.

Cum se face că acesta poate conține deopotrivă practici bune (reconstrucția infrastructurii drumurilor în Moldova, eficientizarea și supravegherea justiției, adoptarea unor legi anti-discriminatorii), practici îndoielnice (privatizarea la grămadă pe prețuri derizorii a activelor statului) și practici de-a dreptul criminale (atacurile raider la sistemul bancar, spălarea banilor ruși murdari în băncile moldovenești, acapararea instituțiilor de stat de către partide ce au pus pe alocuri Acordurile de Alianță mai presus decît Constituția, complicitatea instituțiilor de stat în diferite crime: trafic de influență, proxenetism, contrabandă cu țigări)?

De ce sintagma ”integrare europeană” a ajuns să acopere cârdășii și înterese personale? De ce procesul de integrare europeană și negocierile legate de acesta – DCFTA în primul rînd – sunt lipsite de transparență iar textele acordurilor sunt ascunse de ochii publicului?

De ce proiectul de integrare europeană nu a fost trecut printr-un referendum așa încît să aibă și binecuvîntarea cetățenilor Moldovei?

…Mult, mult prea devreme a venit acest embargo.


Sep 6 2013

BEM, Aeroportul Chisinau si samaritenii cei rai

Vitalie Sprînceană

Cum băieții ce au sustras de la stat (adică din proprietate publică) ditamai două întreprinderi grase aveau nevoie de scuze filozofico-ideologice – altfel nu se putea justifica bazaconia de a da în concesiune Aeroportul Internațional Chișinău unei companii de la granița cu China sub pretextul că ăia vor hub spre Europa și Banca de Economii unei firme rusești ce se ocupă cu reparația tehnicii de calcul și realizarea sondajelor de opinie – Victor Ciobanu de la Ziarul Național a venit tocmai la momentul potrivit cu un fel de material din care reiese ”logic” că acțiunea de a prelua abuziv de la stat bunuri și de a le folosi în interes personal nu doar că e acceptabilă, ci chiar necesară și justificată.

Era clar că nu se poate spune pe față: Stimați concetățeni, noi am abuzat de pârghiile pe care le avem și ne-am tras pentru fiecare câte o companie albă de stat pentru zile negre! și de aia a fost nevoie de o poveste (i)morală.

Și ce teren mai grozav decât cel al ideologiei!

A scos deci dl. Ciobanu din torba ideologică a pieței libere argumentul discutabil că ”Nu este nicio noutate că statul este un prost gestionator al patrimoniului pe care îl deține.”

De aia, concluzie logică, BEM și Aeroportul trebuiau privatizate.

Chiar așa să fie?

Aeroportul Internațional Chișinău, bunăoară, nu doar că este unicul funcțional din țară ci a și înregistrat în 2012 o creștere a fluxului de pasageri de 6 ori față de anul 2000 (1 milion 200 mii față de 200 mii). După semnarea acordului de liberalizare a pieței aeriene cu UE aeroportul așteaptă o creștere și mai spectaculoasă: chiar din această toamnă o companie low-cost anunță zboruri spre Italia și e vorba să vină și altele. E drept că ar fi nevoie de ceva lucrări de modernizare și extindere, dar lucrul acesta îl poate face și statul ținând cont că aeroportul Chișinău, dotat cu infrastructură, situat în imediata apropiere a  orașului, e o afacere a cărei profitabilitate nu lasă îndoieli.

Mai există și alte aeroporturi în Moldova. Cel de la Cahul. Cel de la Bălți. Ambele în paragină. Pe alea investitorii privați nu le doresc chiar dacă acolo e unicul caz când povestea cu statul prost gestionat al patrimoniului său e adevărată! Ei preferă să ia statului unica afacere ce merge și să i le lase pe celelalte după care să povestească cât de eficientă e administrarea privată (a unor companii puse pe roate de stat) și cât e de proastă administrarea de către stat a celorlalte aeroporturi. De ce miliardarii ceceni nu ar cumpăra aeroportul din Bălți pe care l-ar dezvolta? Pentru că acolo afacerea trebui construită de la zero și e riscant pe când aeroportul de la Chișinău reprezintă o afacere sigură.

Povestea BEM e și mai complicată. BEM a trecut deja o dată în proprietatea privată pe la sfârșitul anilor 90 dar a fost rapid recuperată. Pe vremea comuniștilor banca a trebuit să suporte capriciile personale și politice ale vremii: a absorbit datoriile Investprivatbank pentru că așa a ordonat Voronin și pentru că Banca Națională s-a comportat iresponsabil față de sectorul bancar în genere (regula de aur spune că licența unei bănci mici ar trebui retrasă imediat când devine certă boala acesteia, pentru a nu afecta sistemul bancar în genere). Anii trecuți, sub guvernare politică nouă, banca a fost suspusă unor atacuri raider într-o altă complicitate notorie a Băncii Naționale, lașă și de această dată, la fel ca și câteva bănci private – VictoriaBank și UniversalBank! – semn că ceea ce contează e cel cu accesul la pârghiile de putere, nu tipul de proprietate sau eficiența managementului.

Tot în ultimii câțiva ani banca a acordat credite neperformante în valoare de peste 1 miliard de lei: lucru dubios, creditele neperformante au fost acordate mai ales în ultimele luni ale anului – în doar vreo 3 luni, ponderea creditelor neperformante a crescut de 6,5 ori. Președintele Consiliului de Administrație al BEM, Victor Bodiu, fost candidat PLDM la alegerile locale din Chișinău, își permitea să declare suspect de liniștit că creditele neperformante nu sunt o problemă. Au tăcut Banca Națională și Ministerul Finanțelor. S-a făcut că plouă și Comisia Națională a Pieței Financiare. Doar FMI a tușit niște lucruri în câteva rapoarte dar pe alea nu le citește nimeni.

Opinia publică nu cunoaște, desigur, numele celor care au luat creditele neperformante. Zic gurile rele că-s tot aceeași care au luat acum banca pe nimic!

Ca să salveze cumva situația Guvernul a decis să scoată 200 milioane de lei din buzunarul public (bani ce puteau merge la educație și la sănătate) în vederea majorării capitalului social. Pe urmă banca a decis să facă o emisiune suplimentară de acțiuni. Guvernul a spus că nu participă și la finele spectacolului, firma Sisteme Informaţionale Integrate care se mai ocupă și cu ”comercializarea băuturilor, programe distractive, alimentaţie rapidă, restaurante pe vapoare” a fost făcută stăpână peste Banca de Economii…

Chiar dacă, într-o Moldovă imaginară trecerea BEM din niște mâini publice în alte mâini private (pentru moment aceleași!) ar fi fost o acțiune necesară în scopul salvării băncii și eficientizării activității ei, atunci în acea Moldovă imaginară BEM putea fi vândută unei bănci solide, cu experiență și expertiză, una ce ar fi adus bune practici, un management mai bun și un câștig de know how în sectorul bancar autohton.

În nici un caz, în Moldova aia imaginară nu se dădea una dintre cele mai importante bănci ale țării pe mâna unei companii ce se ocupă de pregătirea preparatelor culinare!

În mod clar, povestea din manualele pentru începători în ale economiei de piață – cea cu statul în calitate de administrator prost – pe care o istorisește editorialistul de la Ziarul Național (și câteva legiuni de analiști de alianță)  nu ține. Pentru că statul, în cazul BEM, a fost oprit de către puternice interese politice și/sau oligarhice să intervină pentru a administra banca cum se cuvine. Logica de partid, cea a interesului de grup, faimoasele înțelegeri ale consiliului alianței și telefoanele cu indicații au limitat și distorsionat posibilitățile de intervenție ale managementului băncii. BEM a trebuit să asculte mai degrabă de telefoanele de la sediul partidului decât de logica proceselor ce aveau loc în sistemul bancar. Aceeași situație cu Aeroportul – câteva bateri de palmă au trecut unicul aeroport profitabil de la stat la privat și i-au lăsat statului buzunarele goale și responsabilitatea de a se îngriji de celelalte aeroporturi în paragină.

Povestea moldovenească nu e deci despre avantajele proprietății private față de proprietatea publică, administrării private față de administrarea de către stat. E o poveste despre cooptarea aparatului de stat de către unele interese de partid, fragilitatea și slăbiciunea pieței bancare moldovenești la influența unor înțelegeri de cartel și despre parteneriatul vicios stat-privat (adică partid-oligarh) în privatizarea abuzivă a unor proprietăți de stat.

Starea proastă a unor sectoare economice nu se datorează faptului că statul nu le administrează bine, ci faptului că statul nu are șansa să le administreze deloc, constrâns fiind de partidul sau oligarhul de guvernământ.


Jul 24 2013

Mic îndrumar al intelectualului public sau cum mai e posibil să fii de stînga într-o ţară conservatoare (Vasile Ernu)

Vitalie Sprînceană

În continuarea dosarului despre Intelectuali și diviziunea stânga-dreapta în Moldova, atașez acest text semnat de Vasile Ernu. E prea mare pentru a fi publicat în ziarul Jurnal de Chișinău care a găzduit celelalte replici, a mea și a lui Mircea Ciobanu și din acest motiv îl public pe blog. 

Mic îndrumar al intelectualului public sau cum mai e posibil să fii de stînga într-o ţară conservatoare

Vasile Ernu

Iarăşi despre stînga şi dreapta? Existenţa lor este legitimă? Acum, un mic exerciţiu de imaginaţie: vă puteţi imagina Europa actuala, la care Moldova visează, fără moştenirea dreptei liberale sau a stîngii socialiste sau a social democraţiei? Astfel de întrebari cred că mai pot fi puse doar  în ţări ultraconservatoare. Am citit şi eu cu întîrziere textul lui Mircea V.Ciobanu care mi-a trezit o stare de déjà vu, pentru că personal am mai trăit cu ceva ani în urmă o astfel  de  situaţie în România, poleminzînd cu intelectualii establishment-ului local (Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Mircea Mihaies, Horea-Roman Patapievici , Alexandru Călinescu , NEC, GDS, Revista 22, etc.).  Iniţial, consideram  acest tip de polemici destul de provinciale, deoarece consumă prea multe energii. Provinciale şi rupte de problemele reale ale societăţii. Cred şi acum ca este o polemică minoră, iar provincialismul vine din modul în care este pusă problema şi mai ales, din această ruptură cu lumea reală. E greu de imaginat o astfel de polemică într-o ţară europeană. Însă după experienţa avută în ţară, am înţeles că uneori ele sînt necesare tocmai pentru a depăşi o stare de fapt şi a dizolva un set de clişee din spaţiul public local. Sînt anumite lucruri care trebuie spuse şi tranşate principial. În România, acest lucru a funcţionat pentru că s-au făcut cîţiva paşi. Ar trebui să spun de la început că voi vorbi de stînga intelectuală, pentru ca, in opinia mea, partidele  de stînga în România şi Moldova nu există (de exemplu, în R.Moldova, între PCM şi PL nu există nici o diferenţă de esenţă, ci doar de ambalaj, aşa cum în România PSD&PL duc acelaşi tip de politică ca şi PDL).

Revenind la experienţa personală din România. La început, într-o perioadă în care stînga era văzută ca o „tumoare malefică contagioasă”, atunci cînd mi-am asumat public poziţia mea de stînga (fiind printre foarte puţinii intelectuali din perioada post 89 care-şi asumaseră această poziţie) eram folosit pe post de urs în gradina zoo sau varianta locală mai moale: „avem şi noi faliţii noştri”. E tipic pentru un spaţiu dominat de o cultură politică conservatoare.  Însă după un şir de dezbateri, după apariţia unui  număr tot mai mare de texte, lucrurile au început să se schimbe încet, încet. Iar după ce am reuşit cu mai mulţi colegi să creăm platforma CriticAtac şi să coagulăm mai multe voci prin care să arătăm care este poziţia si modul nostru de gîndire, stînga nu mai este privită ca o “boală a tinereţii” sau “fantoma care bîntuie Europa”, ci ca un grup legitim în cîmpul cultural şi politic românesc. Treptat au început să apară tot mai multe grupuri şi practici politice de stînga din zone independente. Am intrat, practic, într-un anumit tip de „normalitate”, unde stînga intelectuală are o pozitie legitimă alături de grupurile liberale destul de fragile şi cele conservatoare care domina piaţa romanească (şi basarabeană după cum se vede). Practic, o poziţie se cucereşte, nu este un dat.

Bun, dar pentru început să spun cîteva chestiuni principiale. Cum mie îmi place să gîndesc lucrurile simplu şi tranşant voi porni de la cîteva principii de bază pe care le consider importante dincolo de poziţia mea de stînga.

Mai întîi, cred că în tradiţia europeană, occidentală dacă vreţi (ruşii sînt incluşi în această tradiţie) – cel puţin în perioada modernă  – un intelectual nu este doar cel care lucrează în cîmpul ideilor, ci şi cel care participă activ la problemele cetăţii. Sustragerea din acest cîmp al politicului nu mai este posibilă pentru că devii automat părtaş la Puterea hegemonică a momentului.  Sustragerea „aristocratică”  pentru a-ţi face bine treaba în domeniul de activitate este un mod ieftin de legitimare a acestei „false stări”. Într-o societate cît de cît sănătoasă, toţi membrii societăţii trebuie să-şi facă bine treaba indiferent că se numesc ţărani, muncitori sau intelectuali. A fi însă în cîmpul politic nu înseamnă neapărat a fi activist.

În al doilea rînd, în aceeaşi tradiţie occidentală un intelectual în raport cu Puterea are doar două posibilităţi de a fi:  la curte sau în exil.  Altă posibilitate nu există, aşa ca ideea “stării de apolitism aristocratic” de care vorbeam mai sus este falsă şi dăunătoare.  Apolitismul este o formă pasivă de a susţine Puterea (indiferent dacă e comunistă sau capitalistă). Comunismul, reamintesc, nu a fost construit masiv de elementele active (care nu erau majoritare), ci de masa pasivă, cei care au tăcut. Intelectualii au fost elementul cheie în construcţia acestui tip de regim pentru că ei au fost cei care au legitimat sau delegitimat regimul. Tăcerea celor mulţi a dat viaţă şi legitimitate acestui regim pentru că au încuviinţat prin tăcere ceea ce s-a întîmplat. „Rezistenţa prin cultură” a născut monştri ceauşişti şi stalinişti. Politicului nu i se poate rezista decît prin politică. Despre intelectualii de la curte, nu mai spun nimic, vina lor e cu atît mai mare… Iar această vină nimeni nu vrea sa şi-o asume.

Astăzi, se repeta aceleaşi mecanism, cu toate că trăim in alt tip de regim, cu alt tip de control şi represiune, aparent cu alt tip de probleme, în care poziţia intelectualului s-a modificat puţin.  Oare  nu aceasta cere şi Puterea actuală globală: voi ocupaţi-vă cu frumosul şi poveştile culturale, căci de marile probleme complicate sociale şi economice se vor ocupa specialiştii noştri. Tehnocratul, noul mit al salvării, cel care vine şi rezolvă tot scoţîndu-ne cu atîta uşurinţă din cîmpul politic. Nu, mulţumim. Eu cred că tehnocraţii au ieşti din cîmpul politic din simplul motiv că prin activitatea lor, nu mai lasă loc dezbaterilor, polemicilor, întrebărilor. Ei au doar soluţii. Atunci, la ce bun democraţia, valoarea politică pe care o incantăm cu toţii, dar care demult se pare că nu mai funcţionează? In acest sens, intelectualul are, repet,  mereu doar aceste opţiuni: a fi in exil fata de Putere sau a fi la curtea Puterii. Şi nu e posibilă o sustragere. Iar compromisurile sînt aceleaşi, indiferent de regimurile care vin şi pleacă.

Mai există un şir de probleme legate de relaţia cu politica de partid, cu intrarea în cîmpul administrativ  şi mai ales cea legată de resursele financiare. Un intelectual care decide să intre într-un partid, să facă o politică de partid sau să devină un înalt dregător (ministru, secretar de stat etc) îşi pierde automat legitimitatea de a mai fi parte a societăţii civile sau vocea unui intelectual public independent. El ramîne intelectual, dar nu mai are această legitimitate publică. În perioada în care face parte din acel cîmp al politicii de partid sau al administraţiei publice de rang înalt (nu mă refer la simplii funcţionari), el este vocea politicianului sau a înaltului dregător.  Eu cred ca dacă cienva face acest pas, e nevoie să delimiteze clar cîmpul politicii de partid, al administraţiei de cel intelectual. In România, de exemplu, exista deseori o confuzie teribilă în acest sens. Văd intelectuali care intra în partide sau devin înalţi dregători şi se comportă ca şi cum ar fi societate civilă sau intelectuali independent, fără obligaţii publice sau administrative. Chiar vor să fie trataţi ca atare.  Nu este posibil, pentru că se află într-un conflict de interese. Aşa cum un om de afacere care intră în politică sau în administraţie are anumite obligaţii în a-şi delimita cîmpul politic de  cel al afacerilor, şi chiar a se retrage temporar din cel al afacerilor, pentru a nu intra în conflict de interese si intelectualul trebuie să facă acest lucru.

In ce priveşte banii, aici lucrurile sint delicate, pentru că e vorba de „pîinea noastră cea de toate zilele”. Intelectualul, ca orice actor pe „piaţa liberă”, nu poate decît să-şi vîndă forţa de muncă în zona privată sau de stat. Problemele mari în ziua de azi sînt legate de libertatea pe care ţi-o oferă „sursa” financiară. Astăzi ştim bine că tipul de control financiar pe care-l poate exercita „sursa financiară” este de multe ori mult mai pervers decît controlul politic din regimul comunist. E o tema lungă şi un domeniu greu de cuantificat, însă e o problema foarte acută şi care merită tratată separat.  De exemplu, este inacceptabil modul în care circulă banii de partid prin diversele uniuni de creaţie, premii, onorarii etc. – intelectualii tac şi ridică banii. Politicienii postcomunişti ştiu că intelectualii au devenit o specie foarte ieftină. Regimul sovietic, cel puţin, ne respecta la acest capitol: un regim care îşi persecută intelectualii (dar şi îi remunerează bine) este un regim care se teme de ei şi-i respectă. Văd, de exemplu, că stîngii intelectuale i se reproşează ceva de genul: „cum vă permiteţi să criticaţi capitalismul cînd de fapt trăiţi pe seama exploatării lui cu neruşinare…. e imoral”.  Acest tip de argument l-am auzit şi de la securistul care m-a anchetat prin 88 cînd am fost arestat: „comunismul v-a crescut, v-a făcut oameni si voi il boicotaţi cu neruşinare!”  În primul rînd, noi ne vindem munca ca şi ceilalţi şi e greu de crezut că ditamai Puterea hegemonică, capitalul în măreţia lui,  poate fi exploatat de o mînă de amărîţi. Cine pe cine exploatează? Şi de ce nu avem avea voie să punem in chestiune Puterea dominantă? Oare nu aceasta e funcţia noastră politică?

Acum în ce priveşte „specificul naţional” al modului în care este tratată stînga intelectuală de establishment-ul intelectual conservator care domină viaţa noastă culturală şi politică. Pentru a nu mai repeta ce am mai spus voi readapta un mic fragment dintr-un text de-al meu mai vechi din Dilema Veche.

Acum cîţiva ani am fost invitat la o dezbatere pe tema „stîngii în România“ la NEC (Colegiul Noua Europă). Nu mai reţin cum suna titlul exact al dezbaterii, însă cuvinte precum „Marx“ şi „stînga“ erau prezente tot la cîteva fraze. Două opinii legate de „problema stîngii şi a lui Marx“ reveneau permanent în discuţie. Prima, deseori întîlnită în mediul intelectual de pe la noi, a fost formulată cu această ocazie de dl Andrei Pleşu. În stilul dumnealui şarmant, cu o fină ironie, cu mult umor, cu aerul său blînd al unui înţelept din Levant, ne-a explicat celor 3-4 „stîngişti de serviciu“ pe care trebuie să-i aibă neamul ceea ce marea parte a gînditorilor de dreapta de faţă ştiau deja, anume că „stînga“ este o problemă de vîrstă. Argumentul forte: prietenii din Germania ai dlui Pleşu, ţara de obîrşie a marxismului, mari stîngişti în anii ’60, sînt acum nişte respectabili burghezi. Deci, „stînga trece cu vîrsta“. Stîngismul ar fi un soi de acnee juvenilă. A doua opinie îi aparţine unui alt popular intelectual român, Gabriel Liiceanu. În stilul dumnealui tragic, cu un aer puţin apocaliptic, ne-a explicat că „Marx este un autor care omoară“ şi că „stînga vrea să-i ia dumnealui micul apartament, proprietate privată“, iar proprietatea, după cum se ştie de la Adam şi Eva, „e sfîntă“. Citatul poate nu este exact, însă acesta este sensul. După acea întîlnire, am rămas puţin descumpănit: dacă la NEC, care nu e şcoală de partid sau de produs miniştri, cum spun gurile rele, ci o respectabilă instituţie academică de studii avansate, e tratat astfel subiectul cu pricina, atunci ce pretenţii mai putem avea de la ceilalţi? O altă opinie care circulă în folclorul intelectual românesc spune că „pe Karl Marx îl citesc numai frustraţii, resentimentarii şi proştii“ (Mircea Mihăieş). Cam acestea sînt relaţiile establishment-ului cultural românesc cu stînga intelectuală şi bătrînul Marx.

Eu cred că ar trebui să depăşim acest „specific naţional“ de abordare a stîngii. Am putea porni de la un principiu simplu, cu care putem cădea de acord: stînga nu este un domeniu al biologiei, al ştiinţelor naturale, al patologiei sau un fenomen al naturii ci este un tip de reflecţie politcă la fel de legitimă ca şi dreapta. Deci nici stînga nici dreapta nu sînt boli contagioase ci forme de gîndire şi înţelegere a politicului. În ce priveşte Marx el este un gînditor care a scris cîteva cărţi importante şi nu trebuie să fii specialist în marxism ca să ştii că el nu a scris un tratat despre cum să ţi se ia BMW-ul şi vila de la Mogoşoaia date de Dumnezeu. Marxismul nu este deci un domeniu al viruşilor: nu se ia, nu se molipseşte, nu se moare din cauza lui, ci e un simplu domeniu al reflecţiei. Nu e un secret că în orice universitate importantă din lume, Karl Marx, alături de nume respectabile precum Adam Smith, David Ricardo sau Max Weber, face parte din curriculum. Cărţile lui Marx nu ar trebui să fie obiect al urii sau iubirii noastre.

Şi o ultimă problem delicată. La noi există o tendinţă de a simplifica lucrurile şi de a inventa lupte şi duşmani care au apus demult. Este cea ce ruşii numesc “kvasnaia intelighenţia”. De exemplu, schema de interpretare a comunismului care a devenit aproape canonică e foarte simplistă: Marx l-a produs pe Lenin care l-a produs pe Stalin care a produs Gulag-ul: comunism = Gulag. Stînga trece prin aceeaşi grilă de interpretare.  Eu cred că supoziţia „comunismul este răul fundamental, iar opusul lui este binele absolut” este greşită. Fiecare regim vine la pachet cu problemele şi riscurile sale. Cred că această abordare nu face decît să ne menţină în logica stalinistă din anii ’50, „cine nu-i cu noi e împotriva noastră“ şi nu ne ajută prea mult să înţelegem trecutul şi prezentul. Pe lîngă Gulag, în comunism s-au mai întîmplat şi alte lucruri. Chiar foarte multe lucruri şi foarte diverse. Culmea: comunismul a fost perioada noastră de modernizare. E adevărat că o modernizare intensă şi foarte violentă. Dar violenţa nu ne-a părăsit nici după căderea comunismului, doar că ea este bine deghizată. E straniu, dar a existat viaţă şi în comunism.  Această viaţă trebuie cercetată şi analizată pentru a ne înţelege de unde venim şi cine sîntem. Opinia mea faţă de acest gen de abordare e destul de clară şi am spus-o de nenumărate ori. Chiar dacă discursul anticomunist actual deţine multe adevăruri, trebuie să ţinem cont că declararea publică a acestor adevăruri este bazată pe impostură, fiindcă sînt rostite şi asumate într-o vreme în care el nu mai poate îndeplini o funcţie critică, ba mai mult, el deturnează scopul, rolul şi problematica discursului critic însuşi. Astăzi, în loc să interogăm, noi condamnăm şi denunţăm, în loc să cercetăm şi să vedem efectele vechii ideologii asupra societăţii actuale, noi construim o contraideologie. Ideologiei comuniste dispărute i se opune o nouă ideologie: anticomunismul. E o ideologie ce nu presupune risc, ci doar profit. E un discurs care nu mai are rol critic, ci e doar o marfă care se vinde bine. Marea tragedie a intelighenţiei române (de ambele părţi a Prutului) este faptul că prin astfel de gesturi ea se delegitimează, iar odată cu discuţiile în jurul comunismului, totul se reduce de fapt la o singură problemă esenţială: incapacitatea intelighenţiei de a lua poziţie critică faţă de Puterea şi ideologia dominante ale momentului, oricare ar fi acel moment.


Jul 12 2013

Despre stanga din Moldova

Vitalie Sprînceană

Ideile de stânga au în Moldova o faimă proastă. Un prim motiv ar fi bagajul complex de trecut sovietic ce încă trebuie înțeles și asumat. Interpretările selective ale „stângii oficiale” (PCRM, Partidul Socialist și alții), ce aleg doar momente reușite (industrializarea, modernizarea agriculturii, mobilitatea socială) și mușamalizează foametea, lagărele și deportările, nasc suspiciuni legitime de ipocrizie.

Gulagul temporar organizat în comisariatele de poliție în aprilie 2009 de către partidul comuniștilor a arătat, printre altele, că trecutul neasumat poate însemna un trecut ce se repetă. În al doilea rând, mișcările politice locale ce se declară de stânga păcătuiesc prin discursuri și practici contradictorii. Astfel, vorbirea ipocrită a comuniștilor despre proletari și muncitori acoperă realitatea că fiul președintelui comunist e cel mai mare businessman în țară. În răspăr cu stânga seculară, stângiștii moldoveni afișează o religiozitate ce rivalizează doar cu cea a fețelor bisericești. În altă divergență totală cu partidele de stânga din toată lumea, comuniștii și socialiștii moldoveni se prezintă drept apărători ai tradițiilor seculare, ai familiei patriarhale, ai lumii moldovenești tradiționale.

Ca să trag o linie, opțiunea de stânga a fost capturată de un grup de antreprenori politici ce extrag profit electoral din asocierea cu ideile de stânga. Lucru valabil de altfel și pentru celelalte colhozuri politice – liberali, conservatori, democrați etc.

Dar faptul că sloganele de stânga (echitate, justiție socială, solidaritate) au ajuns pe mâna unor afaceriști politici nu ar trebui să descalifice opțiunea de stânga în general.

E un lucru ce îi poate fi reproșat lui Mircea V. Ciobanu ce a scris, în ediția de vinerea trecută a JURNALULUI, un articol, Intelectuali de dreapta şi intelectuali de stânga, în care aborda problema intelectualului și a angajamentelor sale politice.

Ca să rezum subiectiv articolul: autorul scrie că intelectualii de stânga nu prea au idei noi, că au doar critică, dar foarte puține soluții, că ar ignora derapajele regimurilor comuniste.

Discuția pe care am purtat-o ulterior pe rețelele sociale a mai nuanțat acest tablou.

Totuși ar fi de punctat câteva lucruri importante.

– Vladimir Voronin și Igor Dodon cu partidele lor nu epuizează întreg spectrul opțiunilor de stânga. Primul exploatează nostalgiile pentru perioada sovietică ale unor grupuri largi ce au fost afectate de tranziție și de guvernările ineficiente (inclusiv cea a PCRM). Al doilea a ocupat nișa socialistă pentru că altele nu se găseau. Retorica sa moldovenist-statalistă încăpea de minune într-un partid conservator. Doar că dugheana era deja ocupată.

– Protecția socială, accesul egal la oportunități, educația, accesul la cultură, solidaritatea, echitatea, protecția drepturilor muncitorilor, emanciparea – sunt idei ce nu prea încap în platformele stângii oficiale. Din acest motiv orice discuţii despre stânga ce-i are în vedere doar pe Voronin și Dodon este o simplificare nepermisă. Și o sacrificare a unor idei.

– Opțiunea de stânga nu e doar o expresie a unor nemulțumiri personale, nu e o chestie de vârstă, nu e o idee de import a unor tineri ce s-au „aerisit” în Occident. E o opțiune politică normală, ca și celelalte, o platformă construită în jurul unor valori – solidaritate, comunitate, egalitate. Lista crimelor comise de bezmetici de dreapta sau de stânga este suficient de mare ca să anuleze orice posibilitate de a mai utiliza aceasta diviziune. Și pomelnicul crimelor creștinismului e destul de mare. Și ale islamului. Și ale altor feluri de nebunie. Scopul nu e de a stabili cine a comis mai multe crime, ci de a vedea ce putem face pentru a construi o viață justă și egală (aici dreapta și stânga ar trebui să se întâlnească).

– Stânga are idei. Despre necesitatea de a accepta și alte tradiții epistemice pentru a face înțelegerea noastră mai bogată. Despre necesitatea de a nu lăsa la voia capitalului oamenii și comunitățile. Despre obligația de a oferi fiecărui membru al societății acces la educație, cultură, sănătate, protecție socială. Despre datoria de a ne îngriji de mediul înconjurător. De bătrâni. De tineri. Și altele.

Dar stânga ar trebui întâi ascultată.

Articolul rezumă și comentează o dezbatere pe facebook cu Mircea V. Ciobanu și a fost publicat în ediția de vineri, 12 iulie, a ziarului Jurnal de Chișinău. 

 


Jun 27 2013

Religia, noul comunism

Vitalie Sprînceană

Apostolul Pavel nu a avut cont bancar.”

Banii sunt făcuți pentru a-i servi pe oameni, nu pentru a-i guverna.

”Statele ar trebui să exercite un control mai mare asupra sferei economice și să limiteze autonomia acesteia în așa fel în economia să servească cauzei binelui comun.”

Capitalismul nestrunit i-a învățat pe oameni că banii sunt mai importanți decât orice altceva, i-a învățat logica profitului cu orice cost, i-a instruit să exploateze fără a ține cont de persoana umană.

Respectul pentru adevărul Omului care nu este un factor economic adițional sau un bun ce poate fi utilizat după plac, ci o ființă înzestrată cu natură și demnitate ce ne pot fi reduse la un simplu calcul economic.”

Noul Papă Francis vorbește de parcă ar citi din rezoluțiile oficiale ale congresului unui partid radical de stânga ori din dezbaterile de la Forumul Social Mondial.

Însă fostul cardinal Bergoglio citește și citează din surse teologice interne. Din rezultate ale unor interpretări radicale a Bibliei în contexte non-europene. Arhipelagul acesta de teologii este cunoscut sub numele generic de ”teologiile eliberării”. Ele au inspirat mișcări de eliberare națională. Mișcări de emancipare și justiție socială. Mișcări de luptă contra rasismului. Mișcări de luptă contra dominației patriarhale. Contra distrugerii mediului ambiant.

Teologiile eliberării, ”eliberate” și ele de Conciliul Vatican II, sub conducerea legendarului papă Ioan al XXIII-lea, au fost inițial marginalizate de urmașii papei Ioan al XXIII-lea, în special de polonezul Ioan Paul al II-lea  (Wojtyla) și de germanul Benedict al XVI-lea (Ratzinger). Punctul de acuzare împotriva acestor teologii era că acestea s-ar găsi periculos de aproape de comunism, iar papa polonez, angajat în propriile lupte anti-comuniste în Europa de Est și mai ales în Polonia sa natală, nu putea admite ca creștinismul catolic să se apropie atât de mult de dușmanul său de moarte. Benedict al XVI-lea a jucat și el un rol cheie în marginalizarea teologiei eliberării, fiind Cardinal Prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței, autoritate ce a condamnat teologia eliberării de cel puțin 2 ori, în 1984 si 1986 acuzând-o de derive marxiste.

Recunosc că alegerea cardinalului Bergoglio m-a suprins și nici chiar retrospectiv nu pare firească. E drept că mulți factori indicau necesitatea unor schimbări radicale în vârful ierarhiei Bisericii Catolice.

Unu, Biserica catolica a pierdut masiv credincioși, mai ales în America Latină, leagănul teologiei eliberării. Penticostalii și carismaticii, bunăoară, au crescut spectaculos de la 4 % din populație în 1970 la 28.1 % în 2005 (de la 12.6 milioane la 156.9 milioane credincioși). Creșterea s-a făcut mai ales din contul catolicilor.

Doi, revirimentul religios al prezentului cam ocolește bisericile tradiționale iar o mare parte a acestei energii de revenire este captată de culte non-ierarhice, carismatice, experiențiale ce pun accent pe trăire personală mai mult decât pe carte și ritual. În America Latină, Africa și Asia cultele carismatice au explorat din plin bâlbâiala Bisericii Catolice în privința unor teme precum justiția socială, inegalitățile economice, capitalismul, exploatarea economică și au formulat propriile surogate de soluții mai ales sub forma ”teologiilor prosperității”, care nu numai că justifică dorința de îmbogățire a credincioșilor, inegalitățile și exploatarea economică ci chiar le oferă o justificare teologică.

Trei, teologiile prosperității nu doar că organic sunt împletite cu capitalismul neoliberal, ci activează ca locomotive ideologice ale acestuia în țările din Sudul Global. Ideea că bogăția ar reprezenta un semn al benevolenței divine dar și un indiciu al harului personal se pliază de minune pe tendința neoliberalismului de a localiza sursa succesului exclusiv în motivația și abilitățile personale ale individului de a ghici și manipula logica pieței.

Altă convingere a teologiilor prosperității, cea potrivit căreia situația economică a individului reflectă nivelul credinței acestora, are scopul de a scoate de sub critică și supraveghere instituțiile și de a masca aranjamentele instituționale vizibile și invizibile ce se fac vinovate de exploatarea economică și injustițiile sociale. Astfel teologiile prosperității suspendă critica instituțiilor sociale și se fac responsabile de generarea unei critici ”sociale” formulată doar în termeni individuali sau divini – Omul concret și Dumnezeu.

În fine, prin intermediul teologiilor prosperității, dar și prin inovații la nivel doctrinar (incorporarea unor elemente din cultura tradițională, utilizarea muzicii, accentul pe trăire în detrimentul sofisticărilor hermeneutice, locul central acordat practicilor de vindecare), cultele penticostale și carismatice reușesc să atragă mai ales grupurile marginalizate și victimele reformelor neoliberale (femeile, săracii rurali, populațiile indigene, precariatul urban) adică ”electoratul” tradițional principal al bisericii catolice.

Pentru Biserica Catolică provocarea e evidentă – dacă nu încearcă să schimbe aranjamentele instituționale, dacă evită să confrunte principial și constant cauza directă a inegalităților economice – capitalismul neoliberal, atunci Vaticanul riscă să fie martorul pasiv al unei evoluții ce va avea drept consecință diminuarea populațiilor catolice și creșterea numărului aderenților unor teologii precum cele ale prosperității.

Pentru catolicismul din America Latină, Africa și Asia capitalismul nestrunit și rivalii doctrinari (penticostalismul, carismaticii) reprezintă fața seculară și cea religioasă a aceleiași monede – neoliberalismul.

Catolicismul, noul comunism?

Zicea niște ani în urmă fostul președinte al Moldovei Vladimir Voronin că ”primul comunist din istorie a fost Isus Hristos”. Și avea mare dreptate.

Nu neapărat în sensul că Hristos ar fi fost deținătorul carnetului de membru cu nr. 00001 al Partidului Comuniștilor din Imperiul Roman. Ci în sensul că Hristos articula pentru prima oară câteva din marile critici ce se vor găsi ulterior în arsenalul partidelor de stânga: relația problematică bogați-săraci sau pericolul cooptării bisericii de către puterea politică și financiară (sensul scenei cu izgonirea fariseilor din templu) etc.

Chiar dacă mainstreamul instituțional – Biserica Catolică – a cedat în majoritatea cazurilor ispitei combinate a puterii și banilor, anumite curente interne, în special ordinele religioase – franciscanii, iezuiții – au păstrat viu acest grăunte ”socialist”. Într-un sens specific franciscanii și ulterior iezuiții au fost de-a lungul istoriei fracțiunea socialistă a Bisericii Catolice.

Azi această fracțiune ”socialistă” (ori social-democrată) deține frâiele puterii. Și pare pornită să fie, alături de o importantă fracțiune a Islamului, un nou comunism. Adică un anti-capitalism. Cel puțin pe dimensiunea economică.

p.s. Și locul Bisericii Ortodoxe? A se citi teza de doctorat a Mitropolitului Moldovei Vladimir, despre eficiența gestionării instituției bisericii și despre rentabilitatea investițiilor în biserică. Era și o cifră: 1 leu investit la 10 lei profit. Un limbaj de fond hedge. Adică dinspre partea aproape de putere și bani a status quo-ului.


Jun 26 2013

mall si religie

Vitalie Sprînceană

O companie din Emiratele Arabe Unite tocmai a anunțat despre finisarea lucrărilor de construcție la Fars Shopping Complex – un complex comercial în orașul iranian Shiraz. Acest mall, pentru construcția căruia au fost cheltuite peste 830 milioane dolari va fi cel mai mare din lume după numărul de magazine și al patrulea după suprafață și urmează a fi deschis pentru cumpărători în septembrie.
Fundamentalismul religios, se vede, se pliază perfect pe consumerism.


Jun 22 2013

Vecini, inamici si memorie a razboiului.

Vitalie Sprînceană

Semnalam anterior o carte excelentă apărută la Cartier despre memoria războiului al doilea mondial și lăudam mai ales contribuția Dianei Dumitru care s-a încumetat să studieze participarea localnicilor, adică a basarabenilor, la genocidul evreilor.
Cum mă și așteptam, biletul de pe blog a stârnit reacții mai ales din partea negaționiștilor și anti-semiților patrioți care s-au simțit lezați să descopere că basarabeanul de rînd n-a fost doar victimă a războiului, ci și profitor sau chiar călău al concetățenilor săi de altă religie.
Azi e 22 iunie și vom vorbi iar despre Război. Îi vom spune Marele Război pentru Apărarea Patriei. Sau ne vom limita la numele neutru, Al doilea Război Mondial pe frontul din Est, sau atacul german asupra Uniunii Sovietice.
Vom lua o pauză de tăcere și vom păstra un minut de reculegere. Și vom medita. Asupra victoriei împotriva fascismului și nazismului.
Asupra diferitelor forme de fascism ce au rămas încă vii: fascismul rasei (persecuțiile asupra celor ce ”amenință” puritatea rasei – homosexualii, în primul rînd, persecutați odinioară de naziști, persecutați azi de cei care i-au învins pe naziști), fascismul memoriei (nedorința de a ne aminti lucrurile rușinoase și construirea unor trecuturi compuse exclusiv din momente de glorie), fascismul responsabilității (frica și nedorința de a ne asuma responsabilitatea pentru co-participarea noastră la evenimente urîte), fascismul aroganței (lipsa curajului de a spune celor pe care i-am rănit și persecutat, adică romi, homosexuali, iehoviști, credincioși de altă religie, inși cu alte gusturi politice: Iertați-ne!).
Atașez deci pentru lectură și discuție capitolul Dianei Dumitru dinvolumul Al Doilea Război Mondial. Memorie și istorie în Estul și Vestul Europei (Cartier, 2012).

Diana Dumitru Vecini in Vremuri de Restriste

capitol publicat cu permisiunea autoarei.