blog implicat

N-am scris de o veșnicie pe acest blog. Mi-a fost dor de el.

****

Cu un prieten facem schimb de impresii de călătorie (el prin Rusia, eu prin alte părți ale lumii). Îmi povestește de o pățanie ce i s-a întîmplat într-un orășel rusesc de provincie: fiind la volan, a depășit pe undeva viteza regulamentară și a fost oprit de poliția rutieră.
Cetățean străin, într-o zonă necunoscută a unei țări străine – amicul s-a gîndit că e mai simplu să împingă polițistului cîteva zeci de ruble decît să treacă prin procedura legală obișnuită care poate fi istovitoare (amendă care dacă nu e plătită la timp merge în instanță și poate să meargă și mai departe  hăt-hăt).
Polițistul – un bărbat de vreo 55-60 ani – a refuzat mita și încă l-a  mai și dojenit:
– Tinere, eu stau în acest loc pentru că aici mor oameni și eu vreau să previn asta, iar tu mă plătești să închid ochii?
…Morala e clară în această istorie – un om onest se comportă demn, exact pe măsura importanței publice a funcției sale.
Mai e și altă morală, mai generală: cea despre niște seturi de valori comune(interes public, demnitate a funcției, onestitate) pe care oamenii onești le preferă interesului privat. Adică despre tradiții și valori tradiționale (în sensul cel mai larg al acestor două cuvinte).
Atunci cînd discutăm despre valori tradiționale și tradiții strămoșești, aș vrea să văd mai mulți oameni din ăștia și nu inși care se dau tradiționali la tv sau în campania electorală.

****

În octombrie 2010, președintele de atunci al Uniunii Scriitorilor din Moldova (USM), Mihai Cimpoi, dezvelea un monument în memoria scriitorilor exterminaţi şi deportaţi de către regimul comunist. Era o simplă piatră memorială cu o cruce în vîrf, inaugurată cu ocazia aniversării a 90-a a USM. Monumentul a fost sfințit de preotul Ioan Ciuntu în prezența președintelui-interimar din acea vreme, Mihai Ghimpu.

Au trecut 3 ani și jumătate. Mihai Ghimpu nu mai e președinte de țară. Nici Mihai Cimpoi nu mai e președinte de Uniune a Scriitorilor – între timp scriitorii au desfășurat un congres, au ales o nouă conducere (care a trebuit validată prin instanță de judecată, c-așa e în Moldova – pentru un fotoliu ești ales în mod democratic, dar nu ieși din funcție decît prin decizie judecătorească).

Noul președinte al USM, Arcadie Suceveanu, ca ”un frate moldovan” (nu mă pot abține să nu citez din nemuritoarea ”Cană cu Apă” a Planetei Moldova) a decis că țara întreagă ar trebui să vadă că el respectă memoria scriitorilor deportați nu mai puțin decît predecesorul său, ci chiar mult mai mult. Așa că a dat jos monumentul lui Cimpoi și a instalat în locul lui, zilele acestea, o ditamai troiță ”de aproape cinci metri înălţime, confecţionată dintr-un material ce imită marmura albă și care este iluminată pe timp de noapte”.

Ce urmează? Un viitor președinte al USM să dea jos troița și să facă o catedrală?

Povestea competiției pentru memorie între cei doi președinți ai USM n-ar fi decît o ridicolă poveste despre orgolii – ca multe altele cu care ne-am obișnuit: politicienii sunt vanitoși, de ce ne-am aștepta ca scriitorii să fie altfel? – dacă absurdul nu ar conține și o doză bună de ipocrizie.

Pentru că, în afara serialului cu cruci și troițe USM n-a făcut nimic pentru re-editarea operelor scriitorilor pe care-i pomenește atît de fastuos și cu atîta evlavie. Doar Nicolae Costenco (editat cu generozitate și pe timpul sovietic) are cîteva cărți apărute după 1989… Despre Alexandru Tâmbur şi Mihail Curicheru știm cîte ceva doar datorită istoricilor Mihai Tașcă și Igor Cașu care au scris articole despre ei în Adevărul, însă nici unul din ei nu are vreo carte editată după 1990…

În afara lui Nicolae Costenco, nici unul dintre ceilalți scriitori persecutați și deportați nu și-a găsit un loc în cursul școlar de literatură română/moldovenească, nici măcar în vreun capitol generic de genul ”Scriitori basarabeni persecutați de regimul sovietic”. Despre ”scriitorul proletar Malai” eu am aflat din pură întîmplare – dintr-o poezie a lui Nicolae Dabija scrisă înainte de 1989, pe care dl. redactor șef al ”Literaturii și Arta” n-a retractat-o dar nici n-a mai republicat-o după prăbușirea URSS.

Pe lîngă că nu a făcut nimic pentru a-i tipări, Uniunea Scriitorilor n-a catadicsit nici măcar să-i publice pe internet (operele acestor scriitori, dar și ale altora de mult fac parte din domeniul public, deci n-ar fi probleme cu dreptul de autor)! Site-ul USM însă nu găzduiește o rubrică “Biblioteca on-line”.

Vorba vine, ridici troiță de 2 tone în memoria unui scriitor și nu te obosești măcar să-i publici operele? (Nu mă apuc să calculez costul troiței, dar îndrăznesc să presupun că, cu tot cu cheltuielile de iluminare nocturnă, se putea edita cel puţin un volum de cîteva sute de pagini cu poezii/proze ale scriitorilor cu pricina.)

Și despre troiță am putea purta o discuție aparte. Unii zic că e kitsch. O fi.

Eu zic că Uniunea Scriitorilor din Moldova ar fi putut căuta un semn mai puțin ancorat într-o tradiție religioasă particulară (cam superficial și suspect acest stahanovism ortodox manifestat prin năzuința de a creștiniza totul ce se vede, inclusiv post-mortem).

Pentru că, pe de o parte ai scriitori de altă credință decît cea creștină – mă refer la Samuil Lehtţir (împușcat în 1937), Iakov Iachir, Motl-Gerş Sakțier, Herţ Rivkin, Alexandru Terziman și alți scriitori moldoveni de origine evreiască persecutați de regim și care, mă apuc să presupun, nu ar fi salutat cu mare bucurie faptul că-s pomeniți cu o cruce. S-ar putea ca sus-numiții să nu fie pomeniți în genere și atunci e o altă problemă: cum se scrie istoria literară în Republica Moldova și cum se face că unele victime sunt mai victime decît alte victime?

Pe de altă parte, există scriitori ce au participat activ la lupta antireligioasă din anii 1920-30 (în RASSM) și au fost ulterior împușcați de regim, murind comuniști convinși, iar ei sînt pomenești tot cu o cruce? Eu percep aici o notă de lipsă de respect față de memoria unor morți…

O carte deschisă, o peniță într-o călimară – atîtea căi pot fi găsite pentru a împăca memorii diferite…

O variantă a articolului a apărut pe platzforma.md

Biroul Național de Statistică (BNS) a inițiat consultații publice privind chestionarele pentru recensămîntul populaţiei şi al locuinţelor în Republica Moldova care se va desfăşura în perioada 1-14 aprilie 2014 [1].

Astfel putem deja vedea (și discuta) modelele de chestionar (în total patru, centrate pe următoarele categorii: clădire/locuință, persoană, spațiu colectiv de locuit, persoanele cu permis de ședere temporară), întrebările pe care acestea le conțin, precum și variabilele/categoriile în baza cărora populaţia şi locuinţele vor fi supuse măsurării.

E un pas mai mult decît salutabil – la recensămîntul precedent, cel din 2004, guvernarea comunistă de atunci a considerat că nu are nevoie de opiniile poporului ce urma să fie măsurat şi nici a societății civile sau experţilor independenţi, care ar fi putut să se propunţe pe marginea metodologiei adoptate.

Mă rog, nivelul scăzut de transparență n-a fost unica problemă a recensămîntului din 2004. Mai mulți observatori au scris în acele zile că unii operatori de teren au făcut presiuni explicite asupra respondenților ca aceștia să aleagă opțiunile ”moldovean/moldoveancă” (pentru etnie) și ”moldovenească” (pentru limba vorbită) în detrimentul ”român/româncă” și ”română”. Și n-a fost vorba de incidente izolate – numărul de cazuri de presiune a fost atît de mare încît John Kelley, preşedintele grupului internaţional de experţi, punea chiar la îndoială corectitudinea informațiilor privind apartenența etnică și limba vorbită. [2]

Interesul politic era clar – Partidul Comuniștilor avea nevoie de date „obiective” în privința componenței etnice a țării și cel mai mult avea nevoie ca moldovenii să-i depășească în mod semnificativ pe români. Iar atunci cînd vrei foarte tare, și cînd ai toate pîrghiile administrative la dispoziție, e relativ ușor să-ți iasă un rezultat „corect” la numărătoare!

În fine, recensămîntul din 2004, nu a fost decît, pentru a-l parafraza pe Clauzewitz, o prelungire a luptei de partid cu alte mijloace.

Societatea civilă și cea politică au acceptat rezultatele recensămîntului, chiar dacă într-un mod selectiv, iar la sfîrșit fiecare și-a luat din el ce a dorit. Comuniștii și partidele de stînga în general au făcut apel mai ales la diferența decisivă între numărul moldovenilor și cel al românilor (76 % contra 2 %). Partidele de dreapta, deși au negat veridicitatea „măsurării”, au invocat totuși numărul mult mai mic de ruși decît cel obținut la ultimul recensămînt din 1989 (9.4 % față de 13 %). Biserica ortodoxă (deși divizată în două mitropolii și vreo alte 4-5 grupuri confesionale) a folosit și ea cifra de 93 % de credincioși găsiți la referendum ca mijloc de legitimare în lupta contra altor confesiuni (adventiști, baptiști, musulmani, evrei) sau ca bîtă retorică împotriva unor grupuri percepute a fi amenințare pentru Biserică (minoritățile sexuale în primul rînd).

Ca să rezum discuția despre recensămîntul din 2004, acesta n-a fost decît o oglindă strîmbă ce a reflectat într-un mod pocit și chiar a amplificat tensiunile care macină societatea moldovenească.

Situația viitorului recensămînt are toate premisele să devină similară. Procedura de colectare a datelor încă nu a început, dar rezultatele recensămîntului deja au devenit un cîmp de bătaie între diverse partide și mișcări politice!

Astfel, într-o serie de articole publicate pe site-ul „Moldova Nouă” încă în martie 2012[3],  jurnalistul Evgheni Șolari (Евгений Шоларь) chema toți moldovenii vorbitori de limbă rusă (fie ei bulgari, găgăuzi sau chiar din etnia majoritară) să se declare RUȘI pentru a aduna măcar 30 % de populație rusofonă: pe această cale, afirma Șolari, Moldova poate fi salvată de pericolul de a fi anexată de România.

Dinspre tabăra pro-românească politicianul și istoricul Anatol Petrencu chema la rîndul său cetățenii țării să nu se declare altfel decît români. Pentru Anatol Petrencu, etnia declarată la recensămînt e semnul unui patriotism sănătos: „Adevăraţii, autenticii moldoveni, veritabilii patrioţi ai RM sunt acei moldoveni, care se recunosc că sunt moldoveni, dar fac parte din Neamul Românesc. (…) Pentru noi, moldovenii, este foarte important să depăşim frica, băgată în oase de fostul regim totalitar, şi să declarăm cu gura deschisă (să scriem clar în anchete): noi suntem ROMÂNI” [4].

Ceea ce înseamnă că din start ar trebui să anulăm orice iluzie că recensămîntul  doar va număra (adică va lua act de categoriile etnice existente și le va cuantifica). Recensămîntul (care e în sine un act politic) a fost deja politizat în Moldova și faptul că acesta va fi desfășurat într-un an electoral reprezintă un semn aproape sigur că recensămîntul va face parte din campaniile electorale.

În mod previzibil, categoriile cele mai sensibile rămîn a fi limba și etnia. Eu aș adăuga și religia de vreme ce aceasta a fost tot mai politizată în ultimul timp, iar biserica încearcă să utilizeze ponderea creștinilor în Republica Moldova în calitate de argument pentru consolidarea unor privilegii pe teritoriul țării. Deloc întîmplător, în Legea privind libertatea de conştiinţă, de gîndire şi de religie Nr. 125 din  11.05.2007 a fost adăugată mențiunea privind rolul deosebit și primordial al Bisericii Ortodoxe în viaţa, istoria şi cultura poporului Republicii Moldova [5]. Deloc întîmplător, unele consilii locale au declarat teritoriul lor drept zonă de susţinere deosebită a Bisericii Ortodoxe din Moldova.

În cei zece ani care s-au scurs de la recensămîntul din 2004 conflictele generate de apartenența etnică și de limbă au rămas la fel de intense și nu s-a făcut cam nimic pentru aplanarea lor. Ultima decizie a Curții Constituționale din 5 decembrie, cea care dă undă verde numelui „limba română” n-a instaurat pacea și liniștea, ci a ațîțat spiritele și mai mult.

Poate recensămîntul din 2014 să ofere vreo soluție pentru compensarea lipsei de consens în privința ideii de țară Republica Moldova? Foarte îndoielnic.

Care ar fi totuşi soluțiile? Să ne numărăm mai bine și mai obiectiv? Cum am putea s-o facem dacă nu ne putem pune în acord asupra semnificațiilor unităților de bază ale numărătorii?

Soluția mea e eliminarea, din chestionar, a întrebărilor despre limbă, etnie și religie. Să le scoatem cu totul!

Continuare pe platzforma.md

Pus pe gînduri de un comentariu de pe Critic Atac.

Dan Masca: Nu o să aveți nici o reacție de mase dintr-un singur motiv : spiritul civic au avut grijă să îl atrofieze încet, dar sigur toți. Pentru ca cineva să preia mesajele străzii, care nu dorește neapărat să intre în zona politică, ar trebui să poată să creeze organizația politică de la firul ierbii la fel de ușor cum se crează un ONG sau un SRL.
Dacă orice ONG sau SRL s-ar fi creat doar dacă aveau 25000 semnături din 18 județe, atunci cîte mai aveam în România ?
Dacă orice manifestație s-ar autoriza doar dacă ar avea 25000 de semnături din 18 județe, atunci legal cîte ar mai fi ?
În orice țara occidentală între 1-3 oameni pot să facă un partid.

Nu știu dacă o fi chiar așa de usor să faci un partid în Europa, dar comentariul sugerează o altă problemă principială: faptul că am construit, pe de o parte, un sistem economic care cel puțin în teorie ar trebui să fie gata să absoarbă orice idee cu potențial economic venită de oriunde, și de de altă parte un sistem politic în care în mod vizibil sunt favorizate grupurile cu acces la bani și resurse logistice.
Orice individ cu o idee economică oricît de năstrușnică poate s-o dezvolte  și s-o facă măcar și în forma unei corporații transfrontaliere.
Pe de altă parte, orice individ cu o idee politică oricît de bună, ar trebui să adere la una din mașinăriile politice deja existente ori să facă rost de bani și de efort enorm.
Încurajăm deci antreprenoriatul economic dar descurajăm puternic inițiativa politică.

O fantomă bântuie prin spațiul public moldovenesc: cea a fascismului. Etichetele ”fascism”, ”fasciști” au devenit monedă curentă în polemicile politice și se aud din toate taberele. Ba fostul președinte comunist Voronin numește guvernarea actuală ”fascistă” la un marș în Piața Marii Adunări Naționale (1). Ba politicieni, ziariști ori simpatizanți ai actualei guvernări găsesc similarități între marșul spre Chișinău a comuniștilor din 2013 și cel al lui Mussolini spre Roma din 1922 (2).

Ultimul scandal ”fascist” mai cu răsunet, comentat intens atât în mass media cât și de politicieni s-a produs într-un local glamuros din Chișinău în seara de Haloween: cetățeanul german cu origini evreiești Herbert Schiesser s-a deghizat în Hitler pentru petrecere și a oferit generos saluturi naziste.

Incidentul a trezit și interesul poliției moldovenești care a declanșat o anchetă pe acest caz (3).

Deputatul comunist Ina Șupac de la ONG-ul ”Moldova without Nazism” a fost prima care a răscolit pozele de pe pagina de facebook a clubului Cocos Prive, a găsit crima ”fascistă”, a bătut alarma și chiar a promis că scrie ambasadorului Germaniei în Moldova.

Luat la întrebări Schiesser a spus că gestul său e unul total apolitic și că ar fi ales costumul lui Hitler pentru că a dorit să fie original.

Cum era de așteptat, presa afiliată Partidului Comuniștilor a profitat din plin de scandalul ”Schiesser”, și de ce n-ar fi făcut-o dată fiind seceta de idei din  acea parte de spațiu politic? Într-un mod la fel de previzibil, acest caz a fost integrat într-o foarte lungă serie de bătălii politice mai vechi: cu autorii de manuale istorice, cu Ghimpu, cu naționaliștii, cu România. Așa încât să corespundă liniei discursive generale a partidului: Moldova e plină de fasciști și mai ales, oponenții comuniștilor (democrați, anti-comuniști, liberali, seculari, naționaliști) sunt cei mai fasciști dintre toți.

Nu mă apuc să comentez războaiele comuniștilor cu autorii manualelor de istorie. Se ştie că manualele de istorie sunt în general controversate, iar cele scrise la Chișinău sunt de cel puțin de trei ori mai controversate. La fel, nu trebuie comentate luptele partidului comuniștilor cu Ghimpu, România sau naționaliștii. Chestiuni de partid. Ca la toată lumea.

Însă discursul (pe alocuri obsesiv) despre un presupus pericol iminent al instaurării fascismului în societatea moldovenească n-ar trebui trecut cu vederea. Acest discurs este unul dintre cei mai importanți cai de bătaie a partidului comuniștilor și a stângii politice moldovenești în general. (Ceea ce semnalizează o totală lipsă de imaginație politică printre comuniști, socialiști și social-democrați, de vreme ce aplică într-un context nepotrivit o retorică a anilor 30! Despre stânga moldovenească însă vom vorbi cu altă ocazie.)

Discursul despre fascism merită analizat măcar și din motivul că invocarea și utilizarea lui contribuie la o radicalizare continuă a dezbaterii publice: sunt prea multe asociațiile emoționale negative pe care le stârnește simpla invocarea a acestuia ca să mai fie loc și de o dezbatere calmă. În parte, uzul iresponsabil al etichetelor ideologice conferă scenei politice de la Chişinău o aparenţă de ceartă între isterici: unii invocă Gulagul, alţii pe Hitler, unii aduc aminte de de groaza KGB-ului, alţii de cea a SS-ului și aşa se ajunge la bătaie de pumni.

Dar mai este un motiv pentru care ar trebui să interogăm uzul ilegitim al unor etichete precum fascismul: cel al respectului. Respectul pentru victimele unor mari nedreptăți. Doar ele, victimele, știu adevăratul conținut al unor termeni precum fascism, comunism, lagăr. De aia cred că Igor Dodon n-are dreptul moral să folosească ”pogrom” pentru manifestul său de partid (4). Din aceeași cauză mă gândesc că episcopul Marchel folosește într-un mod cu totul deplasat expresia „persecuții contra creștinilor” pentru a se apăra de criticile ce i se aduc pentru retorica de partid pe care o bagă în Biserică.

Pentru ca discuția să acopere întreaga complexitate a fenomenului avansez o distincție convențională: cea între pericolul fascist în calitate de discurs politic și pericolul fascist ca manifestare socială în Moldova. Această distincție, desigur, nu e absolută. Ea reprezintă doar un instrument analitic comod.

 continuare pe Platzforma.md: 

Grigore Petrenco și Alexandru Petcov au organizat ieri o conferință de presă. În care au divulgat mai multe informații despre niște tranzacții cu arme ce ar fi avut loc între guvernul moldovean și Consiliul Național de Tranziție din Libia.
Unele lucruri sunt adevărate – cum ar fi raportul experților Consiliului de Securitate al ONU. Altele sunt de-a dreptul false – cum ar fi istoria cu ”organizațiile extremiste musulmane afiliate cu Al Qaeda” în mâinile cărora ar fi ajuns armamentul moldovenesc.
E clar de ce deputații comuniști trag adevărul de coadă pentru ca acesta să acopere cumva născocirile lor – se află în campanie electorală și trebuie să lupte pentru fonduri din Rusia…
Ce face  însă o altă parte a presei din Moldova, presupus anti-comunistă, independentă, obiectivă și neutră?
Simplu, ia declarațiile celor doi, citează direct două fragmente, pe alte două le fac vorbire indirectă, adaugă o inutilă notiță istorică a scandalului și bagă știrea pe site. Așa face Adevărul. Așa face Tribuna.md. La fel procedează și Jurnal.md.
Ce-ar fi trebuit să facă? Lucrul cel mai elementar al profesiei și vocației de jurnalist – fact-checking, adică verificarea faptelor, datelor și evenimentelor. Mai ales că e vorba de o știre cu potențial de scandal imens: presupusa legătură între guvernul legitim al țării și rețelele de terorism mondial.
Ar fi descoperit că:
– În septembrie 2011, Benghazi era demult (încă din primăvara aceluiași an) în mâna Consiliului Național de Tranziție din Libia, care consiliu a organizat răscoala împotriva lui Gaddafi și era recunoscut deja de vreo 60 de țări, inclusiv de SUA, Franța (prima țară), Marea Britanie, Germania, Rusia. Pe 12 septembrie, ziua când avionul moldovenesc zbura spre Libia, și China recunoștea acest consiliu. Peste alte câteva zile asambleea generală ONU (Moldova a votat și ea pentru) recunoștea acest consiliu drept putere de stat în Libia, deci poveștile că Benghazi era în mâna Al Qaeda sunt doar pentru cei care nu țin minte istoria recentă. E o altă poveste că guvernul moldovean s-a angajat de partea unei forțe (la acel moment încă) rebele după ce jumătate de an înainte îl susținea pe Gaddafi, dar inconsecvența politicii externe moldovenești nu mai uimește pe nimeni.
– Lucrurile astea nu-s secret de stat, și nici nu trebuie să stai 20 ani în arhive. 10 min și 3 link-uri de pe wikipedia sunt suficiente pentru a reconstitui realitatea povestită atât de fals de Petcov și Petrenco.
Nu, că unii jurnaliști moldoveni știu doar să transforme vorbirea directă în vorbire indirectă și cred că asta e ”informație”.
Ei încă nu au priceput că nu avem nevoie de mediatori să ne spună ce au zis Petcov&Petrenco, pentru că putem merge direct la privesc.eu să urmărim în direct sau în înregistrare întreaga  conferință.
Jurnalistul, dacă vrea mere de aur, tiraj și cititori trebuie să verifice afirmațiile politicienilor, nu să fie papagalii acestora.
Și să nu mai aud că moldovenii nu citesc ziare. N-au ce citi. Aceștia preferă să privească/asculte conferințele/declarațiile direct, fără mijlocitori.

Mare tam-tam la Chișinău: un fals prinț (și o prințesă fără regat) au fost huiduiți și bruscați de niște falși patrioți moldoveni în momentul în care au dorit să depună flori la monumentului lui Ștefan cel Mare.

Primarul Dorin Coștereață Chirtoacă a declarat că prin acest incident Moldova, nici mai mult nici mai puțin, ”s-a făcut de râs în fața Europei” (ca și cum activitatea primăriei orașului – trocurile interpartiinice cu loturi, sistemul semi-mafiot de chioșcuri și rute de microbuze – ar fi un mare prilej de mândrie continentală!).

Cum mă consider republican (ca și constituțiile Moldovei și României), festivismul vizitei ”princiare” mă lasă rece.

Aș comenta pe scurt două lucruri:

1. Despre drepturi. Cel de a protesta este unul fundamental, indiferent dacă suntem de acord cu cauza ori nu prea. Am tolerat protestul celor care și-au exprimat dezacordul față de vizita patriarhului Chiril, față de celebrarea sărbătorii 9 mai în PMAN, acum ar fi cazul să tolerăm și acțiunea de protest a unor cetățeni, chit că aceștia sunt comuniști, cretini sau ”bolșevici” (cum zice, fără sinchiseală corectul politic Deutsche Welle). Democrația stă pe principiul egalității și libertății opiniilor, așa că nu te întreba, frate Alexandre, unde era poliția să împiedice cetățenii (chiar dacă-s cu rea intenție) să exprime o poziție.
2. Despre consecvență. E destul de trist să văd oceanul de mânie ”legitimă” ce a curs peste incidentul de azi, invocarea demnității naționale, a drepturilor omului, prestigiului extern al țării, respectului pentru nobilitate (wtf?). Pentru că aceleași principii sunt încălcate în mod regulat când e vorba de alte grupuri ce și-ar dori să facă simbolic același lucru. Comunitatea gay-ilor bunăoară – aceasta a fost împiedicată de ”simpatizanți creștini” să-și depună omagiul la monumentul domnitorului. Și pentru că e liniște atunci – monarhiștii de serviciu, apărătorii ocazionali ai drepturilor omului și patrioții de colivă păstrează suveran tăcerea, sau vorbesc despre cum drepturile pot și trebuie încălcate de dragul ”tradiției locale”.

Desigur, la limită îmi pare rău că fostul actor Radu Duda si Margareta de  Hohenzollern nu au avut posibilitatea să depună flori la monument cum au dorit, dar nu-i mare tristețe, căci s-au văzut în schimb cu Gheorghe Duca de la AȘM, cu mitropoliții, cu primarul de Chișinău și primul ministru… Gay-ii si lesbienele nu se vor vedea cu nimeni. Doar cu poliția, eventual.