Observaţie brută: Am trecut, câteva seri la rând, pe lângă Teatrul Naţional „Mihai Eminescu". Pe băncile din faţa scuarului, unde ziua se vând kitsch-uri în guaş, ulei şi acuarelă, seara stau câţiva şahişti şi joacă. Este şi un negru acolo, care joacă întotdeauna cu piesele... negre. Rasism, oare?

 

Observaţie filtrată prin sita  corectitudinii politice: Când ziua încă n-a plecat cu totul, iar seara încă nu a venit de-a binelea, în spaţiul adiacent instituţiei naţionale pentru treburile teatrului, care poartă numele unui vestit poet, au fost observaţi, constant şi regulat, câţiva indivizi care practică un joc cu origini orientale. Printre ei, un afromoldovean care joacă regulat, cu piesele de culoare. De ce tac organizaţiile care luptă cu discriminarea?

 

 

 

sau poate revrajirea ei...

  Makler-ul de joi, 20 noiembrie cuvintele incrucisate ofera o prezenta neasteptata: Hristos si Mama lui, la un colt, si Vladimir Voronin, in alt colt. semn ca Dumnezeu e atat de aproape....

in

În cadrul unui interviu publicat în nr. 10 (168) al „Contrafortului" ( nr. din octombrie, 2008 ), criticul de teatru şi redactorul-şef al revistei Sud-Est Cultural, Valentina Tăzlăuanu pomenea, cu referire la obiceiul teatrelor moldoveneşti de a monta „puzderia de piese mediocre" (străine. V.S.). Doamna critic, ca orice om de bun simţ (nu e clar, pentru mine, unde începe bunul simţ şi unde complicitatea tăcută), a evitat să pomenească după nume şi ID, datele biometrice cum ar veni, vre-un spectacol din această puzderie mediocră, deşi a fost foarte darnică în a enumera tiluri şi nume de regizori „buni". Mă rog, aşa e la noi: bunii se cunosc, au nume, iar răii - anonimi, neştiuţi, undeva aproape, dar hai să nu-i numim, că, ştii, sunt oameni şi ei, ş-apoi nu ştii cum, când şi la cine ajungi cu vreo trebuşoară...

Nu-mi plac spectacolele moralizatoare, asta chiar dacă mai cred în rostul predicilor. La fel, am probleme cu eroii de placaj, lipsiţi de contradicţii, automate morale programate să facă bine sau rău. Oamenii mi se par, în asemenea cazuri, mai reali decât eroii. Piesa lui P Zelenka, „Povestea unei nebunii obşinuite" nu m-a rupt, deşi aşteptările mele erau mari. Mă gândeam la o imitaţie „Zbor deasupra unui cuib de cuci", dar a ieşit mai rău, mult mai rău.

Subiectul: un tip, Peter, are o mamă „pragmatică", pentru care familia e locul unde vii acasă şi ţi se spune ce să faci în viaţă (e formidabilă Ninela Caranfil, dar rolul chiar e prost scris, şi oricum nu l-a putut salva), un tată, fost comentator la buletinele de ştiri, obsedat de o întrebare: încape oare becul electric în gură? (Nicolae Darie a făcut un rol bun, mai ales în părţile în care juca rolul soţului, ca amant, e dezastru, imho), un prieten al eroului nostru, Muscuţă-Ionel, obsedat de sex şi femei - inventează  tot felul de instrumente sexuabile: ţeava de aspirator folosită pe post de felator, o chiuvetă dotată cu o gaură potrivită, un manechin (care, pentru a adăuga ceva bădărănie şi moralism spectacolului lipsit de miez, învie, şi-l pedepseşte pe Ionel-cel-obsedat), doi vecini care nu pot face dragoste dacă nu există un al treilea care să-i privească, între altele, vecinul compozitor e cel mai interesant tip, are anumite replici bestiale, păcat că partea cu copyright-ul n-a fost cumva lungită, e printre puţinele scene tefere, care dau ceva piper întregului spectacol, în fine, o oarecare Janna, fosta parteneră a lui Peter, personaj absolut inutil - putea fi subînţeles, prezent prin absenţă, intrarea lui în acţiune n-a adus nimic în plus, nici măcar un dram de intrigă ieftină.

Prima parte a spectacolului e OK, eroul principal e activ, chiar dacă face trăsnăi. Un fel de perpetuum mobile  aflat în căutarea sufletului geamăn, a contactului direct cu Creatorul. Asta durează cam a patra parte din spectacol, după care, din motive foarte neclar pentru mine, regizorul/autorul decide efectiv să ucidă eroul, transformându-l într-un nene cicălitor, care stă întins pe patul său şi citeşte lecţii de morală celor din jur. Cu asta piesa se cam termină, deşi mai rămân încă trei părţi de umplutură: Muscuţă, care-i dă sfaturi, altminteri bune, lui Peter despre cum ar fi mai bine să cucerească femeile, este pedepsit (pentru ce?), mama lui Peter, o scorpie veşnic îngrijorată de cutremure, accidente, dezastre din lumea mare, dar opacă la lucrurile de sub nasul ei (se simte un ecou biblic moralizator cu: Voi, cei care vedeţi paiul din ochii aproapelui, dar nu vedeţi bârna din ochiul vostru!) înnebuneşte la timpul potrivit, cuplul de vecini exhibiitionisti se destramă şi el, Jana este abandonată - o explozie de nefericire din care iese teafăr doar Peter, pentru că el „a rămas el însuşi întotdeauna".

Un fel de gândire pozitivă, atât de la modă. Cred că spectacolul ar fi fost bun pentru seminarele de la Oriflame, Vision, Mary Kay, Amway şi alte reţele de oameni care au nevoie de moralism şi încurajare simulată. The end.

 

 

 

Revista „Marie Eclaire", un fel de gazetă-tapetă din USA a publicat un articol în care un ne-jurnalist amaerican se dă cu părerea asupra celor mai periculoase locuri pentru femei în lumea mare. Moldova e acolo, printre „fruntaşi", cu circa 750 mii, zice revista, de prostituate trimise în lume să-şi ridice fustele (şi, simultan-inconştient, PIB-ul ţării).

 

Background.

Cum patriotismul pe băţ e o licoare ce înnobilează orice rahat, s-au găsit nişte băieţi veseli la Chişinău şi au cerut Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene publicarea unei dezminţiri în aceeaşi revistă. Vajnicii patrioţi de paie au uitat să se pronunţe asupra conţinutului contestării: ministerul să declare că sunt mult mai multe sau mult mai puţine?  

Că nu poate nega existenţa prostituatelor originare din Moldova pe piaţa internaţională de valori sexuale...

Mă rog, ministerul ca ministerul, calic cum e, ştie că în USA, cu mare deosebire de Republic of Moldova, presa e oarecum liberă, deci nu cred că o poate trage cineva la carandaş, cu excepţia unor cazuri „clinice" demne de autorităţile judecătoreşti americane... Nu e un asemenea caz...

Interesant că în apărarea demnităţii ţării primii au sărit cei care îngroapă de 2-3 ori pe zi republicuţa Moldova, unind-o fie cu vecinul din Vest, fie cu cel din Est. E, ce însemnătate are asta, când colacul istericii patriotarde e atât de crocant! Muţunachii rotofei, avizi „tineri politici" porniţi împotriva boşorogismului, fără a avea alte arme decât juneţea lor idioată, au sărit cu vorba ca să se afle în treabă - era o pâine de mâncat şi ar fi fost păcat să fie scăpată o astfel de ocazie de apărut pe sticlă... printre ei, target group-ul programelor de Work and Travel care şi-au revărsat mânia proletară adunată în fast-food-uri şi disneyland-uri peste „hidra jurnalistică ignorantă americană", în fapt, o hârtie colorată pentru gospodinele SUA-ne.

Solicit patrioţilor de hârtie să protesteze şi faţă de rapoartele ONU care ne plasează printre cele mai sărace ţări din Europa, şi faţă de BERD sau Freedom House care nu ne acordă indicii maximi, aşa cum noi, bravi urmaşi ai lui Ştefan cel Mare, Mihai Eminescu şi apostolul Andrei, îi merităm „cu prisosinţă"

 

.

Puţină istorie:

Ceva timp în urmă, un ziar turcesc, „Tempo" a publicat un articol care spunea, negru pe alb şi alb pe alte culori, că o bună parte din femeile Moldovei fac muncă sexuală „la negru" în străinătate şi anumite „cercuri autohtone" extrag din aceste activităţi profituri imense, exprimabile în case luxoase prin suburbiile Chişinăului, automobile ultima modă, că troleibuzele din Chişinău sunt murdare, nespălate, nu sunt dezinfectate şi deci reprezintă un potenţial sporit de epidemii. Boon, patrioţii de paie au sărit rapid să dea în Turcul care ne „umileşte" ţărişoara... Mai ales că există o mare tradiţie „istorică" şi un mare plus de imagine, cu vechi origini, în lupta contra ienicerilor şi spahiilor.

Sigur, ca nişte jurnalişti-activişti moldoveni ce se află, n-au mers să vadă dacă, chiar, ceea ce spun turculeţii ar fi adevărat. Nu s-au dus la Regia Transport Electric Chişinău să vadă dacă troleurile care circulă prin oraş primesc altă udeală/spălătură decât sfânta ploaie. În schimb au ieşit cu pieptul în faţa ambasadei Turciei căreia i-au cerut să se bage pe fir.. Ambasada a băgat...patrioţii la un loc călduţ, explicându-le că, de fapt, la Istanbul, Ankara şi în alte părţi ale Înaltei Porţi există o chestie căreia îi zice libertatea presei, în care guvernul turc, spre deosebire de Puterea (şi Opoziţia ) moldovenească, nu se prea bagă cu laba-i păroasă... Scandalul s-a sfârşit subit, troleurile au rămas la fel de răpănoase/jegoase (pot certifica, personal câteva „plăceri" epidemice înhăţate personal în cele mai curate troleibuze din cel mai frumos oraş de pe planteă), femeile moldoveneşti sunt la fel de mult exploatate şi lipsite de drepturi în Turcia şi aiurea, dar patrioţii de paie sunt liniştiţi - au protestat, au bifat, au cerut respectarea aparenţelor, au primit porţia de vazelină ce li se cuvine...

Oare trebuie să vină un „turc" să ne zică că transportul public e la fel de murdar ca întotdeauna, se dezinfectează la fel de rar precum pe vremea lui Costin/Urechean/Ursu/Iordan/Chirtoacă? Sau e neapărat ca revista Playboy, Penthouse, Hustler sau Private să sugereze orăşenilor că zilnic, între 19.00 - 19.30, pe bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt al capitalei nu circulă nici un troleu 22 spre Buiucani, în schimb, merg 4-5 autobuze 22, cu aceeaşi rută, dar alt tarif? Mă rog, primarul fiind liberal, cum ar veni, de-al nostru, patriot, asemenea detalii nu contează, la fel precum faptul că autobuzul cu pricina se bucură de un statut de extrateritorialitate ciudată, fiind unicul autobuz permis pe un bulevard unde autobuzele sunt interzise şi fiind unicul autobuz în care preţul e de 3 lei, nu 2, aşa cum prevăd deciziile Consiliului Municipal... Nu mai adaug că această rută nu e administrată de Parcul Urban de Autobuze, aşa cum cere legea... mă rog, orăşenii sunt o bună pâine de jecmănit, ar fi păcat să n-o faci....

 

 

Activismul de birou...

Îşi trage rădăcinile din corectitudinea politică idioată, un fel de vazelină cu care se ung anumite chestii pentru a nu provoca durere, fără a opera mari schimbări în structura ontologică a procesului...

Acest activism este o chestie de o fascinaţie uluitoare. Posedă o ambivalenţă ce-i permite chiar un grad de universalitate, împăcând capra laşităţii cu lupul curajului.

Întâi pentru că, activiştii de birou, pot protesta în linişte, fără a-şi părăsi locurile călduţe din fotolii, garsoniere cu termopan sau birouri luxoase în inima capitalei. Nu e nevoie să frămânţi mâzga din stradă, să îngheţi sau să răguşeşti ţipând la megafon când poţi alcătui o petiţie pe care o trimiţi cu un simplu click unde doreşti. N-ai treabă cu poliţia, nu rişti să ajungi la dubă. Deschide petitiononline sau altă formă de rinocerism electronic şi loveşte în cine vrei, cât vrei, cum vrei.

În al doilea rând, activismul de birou produce o pervertire a fenomenului protestatar prin faptul că nu-şi asumă riscurile acestuia, ci doar roadele, şi mai ales prestigiul... Birourile din sticlă şi aluminiu, adăpostesc, conform acestei logici ciudate, mai mulţi „eroi" şi „militanţi" decât mitingurile de 2-3 participanţi în faţa Primăriei, RTEC, MAE... a fi erou fără a trebui să mori, să lupţi - ce fericire mai mare decât asta poate să aducă nomenclaturismul de consum!

Dacă opozanţii reali au întotdeauna vânătăi la buci, picioare şi spate, de la bătăile în beciurile poliţiei (Oleg şi Ghenadie Brega sunt doar un exemplu), opozanţii de lemn au vânătăi...la piept, de atâta lovit cu pumnii în semn de laudă şi înaltă „condiţie morală patriotică" şi de prea mult zel...

 

 

 

Economia discursivă

a activismului de fotoliu e identică cu limba de lemn, indikuri, grafice, ecuaţii şi cifre ale socialismului: contează aparenţele pe hârtie, restul oricum nu se vede, e pomană...

Rapoartele bine legate, cu „creşterea legală" sau chiar depăşirea ei, progresul ce există doar pe hârtie, formulele lingvistice „potrivite" - sunt mai importante decât realitatea însăşi.

Aşa cum economia socialistă se dezvolta doar on paper, victoriile retorice ale patrioţilor de carton rămân doar în arhivele necitite ale internetului...

Viaţa niciunei moldovence exploatate nu se va fi schimbat spre bine în urma demersului idiot al Ministerului Moldovean (dacă va fi!) şi a patrioţilor de 2 bani, nici o „doamnă" impusă să se prostitueze undeva în lume nu va putea accesa mai simplu ambasadele moldoveneşti sărace cu duhul şi inspiraţia sau pe tinerii grijulii faţă de imaginea ţării... în schimb, pe hârtie, falnicii apărători cu ziua ai patriei vor fi repurtat o nouă victorie împotriva capitalismului lacom şi ofensator (e o reminiscenţă de comso-mall-ism din epoca construcţiei BAM-urilor)...un pas nul pentru femeile Moldovei, un „mare" pas spre nimic pentru ei...

Ceea ce lipseşte, în diareea verbală patriotică  este raportarea la realitate, nu descrierea ei în cuvinte dezinfectate. De ce, bunăoară, falşii revoluţionari n-ar cere Ministerului pur şi simplu să-şi facă treaba, adică să apere drepturile cetăţenilor moldoveni peste hotare, fie că stau ilegal, în Italia şi sunt înşelaţi sau exploataţi, să ajute femeile moldovene să-şi recupereze copiii rezutlaţi din căsătorii multinaţionale, după divorţ, mai ales în cazul ţărilor musulmane, să numere moldovenii dispăruţi ori schilodiţi la Moskova şi în alte părţi ale lumii?

 

 

 

Dreptul de a ofensa

Trebuie recuperat, măcar parţial, din mâinile unor inşi ce nu vor soluţionare de probleme, ci simulare pe calculator... Viaţa e mai mult decât Heroes sau Age of Empires...

La fel cum guvernul mimează creşteri economice, progrese imaginare tocmai bune de vândut unor găgăuţă de la Bruxelles sau aiure, apărătorii imaginii naţionale simulează soluţii, proteste, activisme... un fel de democraţie simulată, în care atât Opoziţia cât şi Puterea fac acelaşi joc al mimării, prinse într-o veşnică horă a simulacrelor...

Altfel, copilul din povestea lui Andresen va trebui să spună, în locul miticului „Regele e gol!", „Regele poartă vestimentaţie sumară pentru că în tinereţe a fost discriminat negativ de tatăl său." În asemenea cazuri, cea care pierde e gloata, adică noi, nu regele, nici copilul...

 

P.S. Protestul s-a consumat. Grivei şi-a făcut treaba: a lătrat la Moş Martin. Restul e tăcere.

 

 

 

Diferenţa dintre patriotismul sănătos şi naţionalismul de carton - Adam Michnik într-o discuţie la clubul literar Bilingua (Moskova):

„Îmi iubesc ţara, dar o fac fără iluzii.” (rus: Я люблю свою страну, но люблю ее без иллюзий.)

 omul nud: Pancarta dvs e goală...

M.: Asta e problema mea...

M.: Sunt un spirit militant...

 

M.: Dar nu ştiu ce cauză să mai apăr...

credit fotografic&text: Le Monde, 2 noiembrie.

  De obicei, fac cumpărăturile de carne şi mezeluri în magazinele specializate sau, în cazuri extreme, din Piaţă... Prefer carnea de vită, e cea mai bună şi mai folositoare (e sfatul unui prieten ecologist!), dar uneori iau şi produse de porc, miel, iepure... De Om niciodată. Cu atât mai mult de scriitor...

De câteva săptămâni, Alianţa Franceză de la Chişinău propune, cu obstinaţie, o expoziţie „cărnoasă" de busturi, capuri, braţe, falange şi unghii de scriitori, unele inelate, altele împodobite cu bijuterii scumpe, unele cu ţigară, altele la volan... E vorba de o expoziţie fotografică, semnată Annie Assouline. „Mains d`ecrivains". La metru pătrat de hârtie fotografică. 

Scriitori celebri, printre ei un proaspăt Nobelist (pentru amatorii de moaşte şi snobism literar, mergeţi la etajul 3 al Centrului Cultural „Ginta Latină", „icoanele" sunt încă acolo), filosofi (Derrida la volanul propriului automobil, Baudrillard surâzând), pe scurt toată crema literară franceză, ciopârţită frumos spre deliciul rinocerilor. Lipseşte doar pătrunjelul, mărarul şi ţelina care se pun pe post de garnitură...

N-aş avea nimic, în principiu, de obiectat acestei forme de fetişism. Fără o doză de atribuire (fie şi forţată) a unei calităţi specifice de valoare unui lucru (chiar dacă lucrul în cauză nu posedă acea calitate) piaţa de carte, ca şi oricare altă piaţă, nu funcţionează. Bătrânul Marx ( a se vedea Capitalul. Vol.1, capitolul 1, secţiunea 4) incrimina acestui tip de atitudine faptul că denaturează adevărata relaţie dintre lucruri, mărfuri şi produse ale creierului uman. Nu faptul că sunt expuse mâini de scriitori contează, ci întâmplarea că această exhibare a membrelor superioare ale unui grup social determinant de indivizi se vrea a fi o substituire a unicelor produse scriitoriceşti - cărţile. Vânduţi cu bucata (de mână, picior, păr, cap, ochi) scriitorii sunt de-livraţi (de-cartizaţi, re-corpizaţi) şi ajung să fie bucăţi apetisante de carne, de tipul blondelor sexy ce însoţesc jurnalele de consum... Mă rog, boierilor, vedeţi şi Dumneaoastră:  

 

 

 

cireaşa: 

Cel mai bun comentariu ne-economic faţă de criza economică din SUA, auzit în troleibuz: „În 1492 Columb a descoperit America. Oare nu e cazul s-o acoperim la loc?”

Problema deschiderii unui(unor) consulat(consulate) româneşti la Chişinău este unul dintre marile rahaturi ale spaţiului public moldo-român. Nişte anume tipi de pe ambele maluri ale Prutului au grijă ca duhoarea produsului să nu se stingă şi agită din când peste el bucăţi de batiste, steaguri, foi de partid etc. Când lipseşte vântul, mai suflă şi ei – nu cumva să uite naţiunea mirosul cu pricina...

Partea Noastră zice că nu există o nevoie reală pentru deschiderea a două noi consulate (asta în timp ce moldovenii se bat ca în gura morţii la porţile strâmte ale consulatului). Partea Lor spune că nu poate face nimic din cauza interdicţiei autorităţilor moldovene (şi chiar n-a făcut nimic să stopeze corupţia şi mituirile grosolane ce se practicau la Consulatul Român din Chişinău, în pofida unor semnale constante venite din presa din ambele ţări). În fine, problema moldovenească este una marginală la Bucureşti, frontul de Est a fost „închis” ermetic cu „capac european” şi e bine aşa.

Una peste alta, cetăţenii moldoveni sunt totuşi incomodaţi de capacităţile reduse de lucru ale consulatului. Despre bani cică nu se vorbeşte la consulat, sper că pagina aia ruşinoasă a fost ruptă pentru vecie. Cozile au rămas încă, înghesuiala şi îmbulzeala fiind un lucru obişnuit, ca şi „nopţile albe” de aşteptare...

Altfel, la dorinţa autorităţilor române, problema poate fi soluţionată în două răsuflări. Primul pas este deschiderea, întemeierea, înfiinţarea, stabilirea unor consulate Mobile (ideea o aveam demult în cap, mi-a reamintit-o Ion M.) care ar activa, la un interval anumit de timp, o dată pe săptămână să zicem, măcar în fostele centre de judeţ sau în oraşele mai mari: Ungheni, Cahul, Comrat, Criuleni (pentru partea stângă), Orhei, Bălţi, Edineţ, Hânceşti sau Cimişlia, Ştefan Vodă. E o idee mai puţin costisitoare decât construirea unor noi sedii, mai eficientă, mai localizată şi mai personalizată pentru doleanţele (şi posibilităţile) fiecărui cetăţean moldovean în parte. În oricare din aceste oraşe diplomaţii români pot închiria oficiu, o sală de clasă sau măcar o casă de nunţi care ar găzdui consulatul mobil. Ori pot utiliza căruţe, faietoane, carete, automobile, furgoane, TIR-uri, autobuze, trenuri blindate, tancuri, biciclete cu care să „hoinărească” prin ţară adunând doleanţe, cereri, plângeri de la cetăţenii români sau de la cei care se simt români aici.

Al doilea pas ar fi lichidarea acestui rahat urât mirositor numit problema consulatelor române, unic monument al incompetenţei şi incapacităţii, care va însemna şi dispariţia de pe scena publică a unor anume oameni ce-şi lustruiesc imaginea datorită prostiei guvernului român.

Atât despre consulate. Punctum. Am închis problema. Berea o aştept de la Băsescu.

P.S. de la I.M. "Consulatele mobile sunt bune pentru diaspora cu orice cetatenie, adica nu doar in cazul consulatelor romanesti. RM ar putea pune la punct consulate mobile in Spania, Italia, Rusia, astfel ca cetatenii RM sa poate beneficia mai ieftin de serviciile consulare. "

 

Primul lucru cu care trebuie să te obişnuieşti după ce părăseşti oraşul: Întunericul. La doar 50 km de Chişinău, într-un sat mare din centrul Moldovei mă simt ca într-o junglă deasă, în care unicul lucru sigur este corpul tău... un negru de pâclă, neobişnuit de dur şi străin, s-a aşezat între mine şi lucruri. Tot ce era familiar a devenit străin: verdele atât de suav al pomilor, frunzişul încă „în picioare" al nucilor devine gri, apoi negru. Deasupra satului stă o pătură opacă de negreaţă: casele au intrat parcă în pământ, oamenii şi ei. O linişte pe care o sparg doar arareori câinii sau cocoşii.

Trebuie să merg la magazin: cunosc drumul, de mii de ori am mers într-acolo... Mă las condus doar de memorie, ca şi cum nu ar exista prezentul... Merg prin drumul trecut, cel pe care-l ţin în minte... Ghicesc cu greu gropile care s-au format de la ultima venire, drumul lunecă undeva într-o parte, şoferii şi-au croit o cărare pe alături, unde sunt mai puţini bolovani şi pietre... undeva, în zare, se vede lumina de neon a magazinului... merg spre ea într-un ocean de întuneric. Umbre trec pe alături, una mai zice un „Bună seara!".

Am impresia că merg prin cimitir: case reci, garduri mute, ferestre apuse. Satul doarme, devreme a adormit, mult prea devreme.

Am intrat într-un alt timp, păşesc cu grijă, să nu fac zgomot. e o altă planetă: acelaşi spaţiu, dar alt timp.

Eu, oraşul, vin dintr-un prezent deficitar, în care azi este veşnic puţin, întotdeauna prea puţin.

El, satul, trăieşte într-un prezent inflaţionist, prea mult timp, prea mult azi pe care nu-l poate umple cu nimic şi-l toceşte tocindu-se la rându-i...

Sărăcia şi ineficienţa agriculturii au produs o ruptură de negândit: au distrus măsura tradiţională a timpului - calendarul agricol. Ţăranul dezagriculturizat este înstrăinat nu doar de pământ, ci şi de timpul agricol care îi măsura viaţa. Sătenii care primesc subvenţii din afară, rupţi de pământul ce nu-i mai hrăneşte, au un alt ritm temporal, de la transfer la transfer, şi îşi umplu prezentul cu bere, vin, alcool şi femei... Mai ales femei ale altora.

Ritmul Western-Union poza. Klaus.

Tre să se fi chinuit mult „lingviştii" comunişti de odinioară pentru a inventa o limbă nouă, diferită atât de cea vorbită dincolo de Prut, cât şi de limba vorbită de băştinaşi... un esperanto în variantă sovietică...
Nu se vorbea aşa în 1940... Nu s-a vorbit aşa niciodată... Bunicul meu, născut, în 1924, a vorbit altfel. La fel şi tatăl lui. Şi bunelul său, şi restul strămoşilor...
A se citi ca mostră de "identitate" inventată prin ordin de partid, care a durat exact atât cât a ţinut Partidul...
Credit fotografic: Vasile Gârneţ.
Traducere:
Verso: Proletari din toate ţările, uniţi-vă!
Comisariatu Norodnic al Tredilor Dinnuntru a Uniunii RSS.
Dispărţitura Actelor Stării Ţivile.
Adeverinţă despre naştere.
Revers:
Şet. (abreviere de la şetăţean) ...
s-a născut...cu litere şi cu ţifre...
despre şe în cartea înscrierilor actelor stării ţivile...
îi petrecută înscrierea corespunzătoare...
locul naşterii COPTIILULUI (primul i se citeşte i scurt, ca în cuvântul mei, nai, plai)
respublica, craiu, oblastea...

buy from Amazon.com

read/download from Esnips

Miercuri dimineaţă. 27 august. Bunica tocmai s-a trezit şi se uită mirată la noi: de obicei, la vremea asta, eram deja în oraş, la servici. Astăzi stăm acasă. Bătrâna priveşte ceasul, gândeşte puţin apoi întreabă:

-         Azi, nu lucraţi?

-         Nu, că e sărbătoare...

-         Ce fel de sărbătoare?

-         E sărbătoarea independenţei.

Bunica e nedumerită. Aude zilnic la Tv tot felul de cuvinte păsăreşti: integrare, plan de acţiuni, strategie guvernamentală pe care nu le înţelege şi care trebuie traduse în limba ei. Am priceput că şi independenţa e un cuvânt păsăresc din limba (de lemn) pe care ea n-o înţelege. După ceva vreme, îşi biruie nedumerirea, apoi sfiala:

-         Ce e aia independenţă?

Un detaliu din mozaicul polietnic al Republicii Moldova: centrele de studiere a limbilor străine din Chişinău şi aiurea, propun limba română (zisă moldovenească, zisă de stat) ca limbă ...străină.