Herta Muller, „Regele se-nclină şi ucide"

Iaşi, Polirom, 2005

Secolul XX, s-a spus, a fost mult prea obsedat de problema limbii şi derivatelor lingvistice (limbaj, comunicare, discurs, enunţ). Limba e, retrospectiv, subiectul care colorează întreg veacul şi unul dintre cele 2-3 lucruri pentru care epoca noastră va fi fost amintită cândva, într-un manual viitor de istorie trecută...

Fixaţia generică pentru limbă a aliniat, în umbra ei şiruri eterogene de indivizi şi creiere provenind din zone diverse ale experienţei umane: politicieni, agitatori, matematicieni şi fizicieni, ingineri dar şi scriitori. Dincolo de scopurile lor contradictorii, uneori adverse, cohortele de asaltatori ai limbii împărtăşeau o credinţă comună: limba nu e un lucru fix, un perete imobil situat între individ şi lume, ci un organism viu, cu capriciile şi mângâierile sale. Un bidiviu nărăvaş care trebuia îmblânzit, domesticit.

Pentru unii, calul trebuia menţinut în starea de sălbătăcie (doar fiind lăsată de capul ei limba mai poate să producă gândire), pentru alţii, dimpotrivă, animalul se cerea închis în ţarcul comod al ideologiilor oficiale, pentru a-l steriliza şi a-l deposeda de încărcătura de gândire care ar fi stricat planurile de socializare corectă urzite de arhitecţii totalitari... Odată căzută în desuetudine prima armă a proiectului totalitar - violenţa (aici unealta se întorcea împotriva celui ce o aplica, conform unei logici perverse, prevăzute de chiar dumnezeul teoretic, Marx - când indivizii terorizaţi nu mai aveau de pierdut decât lanţurile lor, în ei se trezeau forţe nebănuite care ridiculizau ameninţările autorităţilor, e şi cazul unui fenomen sacru - „creştinismul închisorilor", a cărui istorie abia aşteaptă să fie scrisă), eforturile Statului totalitar s-au orientat spre un control generalizat al limbii, cu miza explicită de a lua sub control gândirea... Marile bătălii pentru limbă nu s-au purtat, aşa cum se crede, pe câmpurile de luptă teoretice, în amfiteatre ale Academiilor sau Universităţilor, ci în mici cabinete semiiluminate, betonate, ascunse sub pavaj. O astfel de istorie a „problemei lingvistice" ar fi alta decât cea oficială, dar nu mai puţin credibilă.

Bucăţile de proză ale Hertei Müller, reunite în volumul „Regele se-nclină şi ucide" (Iaşi, Polirom, 2005) sunt, dacă vreţi, nişte mărturii ale acelor lupte subterane pe care istoria ştiinţifică nu le-a reţinut şi din care nu ne-au rămas decât cioburi:

„După căderea Zidului din Berlin, în presa germană descopereai mereu alte mostre din vocabularul oficial al RDG. Aceşti adevăraţi monştri lingvistici erau de un comic involuntar nespus atunci când rosteai cuvântul tare şi desluşit - poticniţi în compunerea lexicală şi potcoviţi în conţinut. De pildă, îngeraşii din pomul de Crăciun se numeau „Jahresendflügelfiguren" [textual: „figuri-înaripate-pentru-sfârşit-de-an], steguleţele agitate la ocazii festive în faţa tribunelor se numeau „Winkelemente" [textual: „elemente-de-făcut-semne"], iar prăvălia cu băuturi  - „Getränkestützpunkte" [textual: „baze-de-aprovizionare-cu-băuturi"]. Totuşi, două dintre aceste cuvinte est-germane îmi păreau familiare, amintindu-mi de vizitele făcute la nenea tâmplarul. Unul era sicriul, care în germana RDG se numea „Erdmöbel" [textual: „mobilă-de-pământ", aşa cum ai zice: mobilă de bucătărie]. Celălalt era denumirea unei secţii a poliţiei secrete Stasi care se ocupa de aniversările şi decesele ştabilor şi se chema „Secţia Bucurie şi Durere". , pp. 47 - 48)

Armele de luptă ale celor mici şi singuri erau diverse:

        - înjurătura (ne lipseşte încă, o antropologie a înjurăturii, cu diferitele ei conotaţii - religioasă, sexuală şi mai ales, politică. Aceasta, alături de banc, va fi fost unul dintre mecanismele de compensare cele mai eficiente ale psihologiei sociale locale): „În română poţi profera lungi afurisenii cărora să le dai mereu noi şi neaşteptate întorsături. În această privinţă, germana e o limbă de-a dreptul încuiată. Deseori mă gândeam că cerul gurii nu poate fi decât un loc foarte încăpător, unde înjurăturile  se tranformă în tirade poetic-afurisite ale înverşunării. O înjurătură românească reuşită, aşa le spuneam pe-atunci prietenilor mei români, este pe jumătate o revoluţie de palat. De aceea nu protestează oamenii în această disctatură, căci mânia şi-o consumă în înjurătură." ( În fiecare limbă sunt alţi ochi, pp. 33-34)

        - nuanţa, subtextul. Cât de straniu n-ar suna, regimul totalitar însuşi oferea, involuntar, o mână de ajutor duşmanilor săi. Pentru că, din raţiuni ce ţineau de economia discursivă, sistemul fugea de limba naturală, cea în care „cuvintele se aşezau direct pe lucrurile pe care le desemnau. Lucrurile se numeau întocmai după cum erau şi erau întocmai după cum se numeau. Într-o înţelegere încheiată o dată pentru totdeauna"  ( În fiecare limbă sunt alţi ochi. p.5), ştabii erau siliţi să joace nuanţele, tăcerile dintre cuvinte, alinierea cuvintelor în şiruri, explorarea ambiguităţii: „În prima mea carte despre copilăria trăită într-un sat din Banatul şvăbesc, editura românească a cenzurat pe lângă atâtea altele chiar şi cuvântul geamantan. Care devenise supărător pentru că emigrarea minorităţii germane era considerată un subiect tabu. (...) Aşa cum se întâmplă pretutindeni unde domneşte sărăcia, ţara era plină de gândaci-de-casă. Care se chemau ruşi, în vreme ce unui bec care arde fără abajur i se spunea candelabru rusesc, iar seminţelor de floarea-soarelui - ciungă [gumă de mestecat] rusească. Oamenii obişnuiţi îl luau zilnic în răspăr pe Big Brother recurgând la jocuri de cuvinte şirete, dispreţuitoare. Conexiunile semantice erau mascate şi, de aceea, cu atât mai ironice. Când în magazine în loc de carne nu s-au mai găsit decât picioare de porc cu terminaţiile lor cornoase, li s-a dat numele de tenişi." (Idem, pp.33-34)

       - calamburul. „Dinamica acestor improvizaţii se datora faptului că fiecare dintre noi simţea nevoia să împingă lucrurile mereu cu un pas mai departe spre absurd. (...) Povestea continua pas cu pas: A fost odată aşa cum a fost. Şi asta era pe când a fost ca niciodată. A fost odată când era altă de tot aşa cum era. Şi-a fost odată, bunăoară, despre care nu se ştie a câta oară a fost ca niciodată. Dar a fost odată la vânătoare, ultima oară, un vânător laolaltă cu alţii despre care nu se ştie câţi erau înde ei. Iată însă că, la un moment dat, când în lung şi-n lat - măcar că nu se prea ştie cât de lung şi de lat - nu s-a zărit nici un alt vânător în afara aceluia despre care nu se ştia al câtelea din câţi era..." ((Regele se-nclină şi ucide, p.70)  - povestea subtilă un grangur de partid, care, scârbit de viaţă, şi-a tras un glonte în cap la o vânătoare...

         - firescul. „Anchetatorul şi-a pierdut stăpânirea de sine. Tot plimbându-se prin cameră, s-a apropiat zbierând de masa mea. Mă aşteptam la o palmă. A ridicat mâna, apoi însă a prins între două degete un fir de păr de pe umărul meu, vrând să-l lase să cadă pe jos. Nu ştiu ce m-a făcut dintr-o dată să-i spun: Vă rog să-l puneţi la loc unde era, e părul meu. M-a atins din nou pe umăr cu mare lentoare, braţul i se mişca parcă cu încetinitorul, a clătinat din cap, s-a dus spre fereastră traversând inelele de lumină, a privit spre copacul de afară şi s-a pornit să râdă în hohote. (...) Povestea cu firul de păr îl luase pe nepregătite. Se crezuse ma călare pe situaţie decât era şi se blamase. Cât despre mine, simţeam o satisfacţie atât de idioată de parcă de-atunci înainte avea să fie mereu la mâna mea. Antrenamentul lui distructiv nu funcţiona decât prin rutină, prin urmare, trebuia să-şi respecte itinerarul cu stricteţe. Improvizaţia însemna şi pentru el un risc." (Idem, p. 77)

p.s. wordpress-ul nu vrea sa recunoasca u umlaut, de aia am pus Muller cu u normal... 

articol aparut in numarul din octombrie al revistei CONTRAFORT

   

Frédéric Beigbeder

"L`amour dure trois ans"

Paris, Gallimard, 2008

Cele 194 pagini ale romanului s-au aşternut pe o suprafaţă de 3 ore lăţime, 200 km lungime şi 100 lei (costul biletului) înălţime - drumul Chişinău-Edineţ. Aproximativ 1 pagină per kilometru/minut...
O lectură potrivită pentru călătorie - nu înţeleg de ce autobuzele de cursă lungă n-o includ în meniul cultural al drumului şi preferă să bage DVD-uri ieftine, cu împuşcături, urlete, lovituri şi hârşâit de fiare - tocmai bune pentru a te ţine într-o stare de trezie idioată pe toată durata cursei. Mă chiar nelinişteşte această lipsă de imaginaţie din partea transportatorilor, dar şi a bibliotecarilor (am prins o iniţiativă şchioapă de a băga cartea în transport - troleibuzele împodobite în stickere ce vestesc cei 125 ani ai BIBLOITECII municipale B.P. Haşdeu).
...Altfel, scriitura lui Frédéric Beigbeder este o capodoperă tactică şi ...o catastrofă strategică. Fotbalul narativ al romanului este frumos, tumultuos, imaginativ, viril, pe alocuri chiar brutal, dar păgubos din punctul de vedere al rezultatului final... ador limba iute, şăgalnică, mustoasă, muşcăturile veninoase ale autorului, măiestria sa de a sparge falsele solemnităţi şi lacrimile de mucava... îmi displac însă (până la furie) platitudinile cu care încearcă să-şi seducă cititoarele gospodine: în locurile în care naraţiunea pare că se surpă, Beigbeder se grăbeşte să-şi liniştească cititorii, cum ar veni: nu vă faceţi griji, e doar o glumă de copil rău.
Dacă vă amintiţi, în „99 Franci" scriitorul a cedat scenariilor de telenovelă şi moralismului de placaj al genului de bulevard şi a băgat eroii săi rebeli la dubă, pentru a atenua cumva criteriile etice ale gospodinelor şi a alimenta setea lor de dreptate. În "L`amour dure trois ans" Beigbeder, nu se ştie din ce motiv, trage un happy-end ieftior, aşa încât burghezia pariziană să nu regrete prea mult libertinajul eroului, şi canonada de artilerie pe care acesta o aruncă spre instituţia căsătoriei tradiţionale...
E mult piper, dar presărat cam aiurea, cum ar veni, o supă în care arunci cele mai gustoase ingrediente, dar care până la urmă iese lâncedă. Bunăoară:
„Omul singur redevine preistoric: în doar câteva zile încetează să se radă, nu se mai spală, grohăie, râgâie. Pentru a civiliza fiinţa umană a fost nevoie de câteva milioane de ani, în timp ce drumul spre Neandertal durează mai puţin de o săptămână." (p.180) După care urmează scena banală a venirii lui Alice pe insula Fromentera...
Sau: „În ziua căsătoriei mele, prietenii erau alături. Azi, că tocmai am finisat procedura de divorţ sunt incredibil de singur. Nici un fel de martori, domnişoare de onoare, familie sau amici care fac glume pe seama mea şi a doamnei mele. Nu mi s-au dăruit flori, nici nu am purtat coroniţe. Aş fi preferat, de exemplu, să mi se arunce în faţă măcar ceva roşii stricate. La ieşirea din Palatul Justiţiei asemenea întâmplări sunt curente. Unde sunt ei, toţi apropiaţii mei care s-au îndopat cu biscuiţi şi alte bunătăţuri cu ocazia căsătoriei mele şi care mă boicotează acum, ar trebui să fie invers - să ne căsătorim singuri, într-o singurătate deplină şi să divorţăm, când şi dacă vine vremea, alături şi împreună cu prietenii şi familia." (pp. 42-43)
Ori: „Ea (v.s. soţia) mi-a încredinţat viaţa sa în faţa lui Dumnezeu (şi, impresionant: în faţa Republicii Franceze)." (p.42)
Sau: „Căsătoria nu este doar un model (stil de viaţă) impus de educaţia burgheză: ea este, în plus, rezultatul unei operaţii colosale de spălare a creierului, pe următorii vectori: publicitar, cinematografic, jurnalistic şi literar, o intoxicare imensă care sfârşeşte prin a obliga fetişcane admirabile să viseze inelul de pe deget şi rochia albă, lucru pe care altfel nu l-ar face. (...) într-o lume perfectă, fetele de 20 ani nu s-ar simţi atrase niciodată de o invenţie atât de artificială. Ele ar fi visat sinceritate, pasiune, absolut - nu un tip în frac negru. Ele ar fi aşteptat Omul care le-ar fi ţtiut să le uimească în fiecare zi dată de Dumnezeu, nu însă şi Omul care le-ar fi dăruit mobilă IKEA. Ele ar fi lăsat Natura, adică dorinţa, să-şi facă treaba. Din nefericire, mama lor frustrată le doreşte o nenorocire identică, şi ele însele au văzut prea multe soap-opera. Aşa că aşteaptă prinţul Şarmant, acest concept publicitar debil care fabrică nefericire, viitoare fete bătrâne, arţăgoase în căutarea absolutului... Un om imperfect, unul singur, le-ar fi făcut fericite." (p. 48-49)
Ori: „Generaţia noastră este prea superficială pentru căsătorie. Astăzi căsătoriile se fac în acelaşi mod în care se merge la MacDo. Zapping. Cum doriţi cupluri de lungă durată într-o lume a zappingului generalizat?" (p. 51)
Booon, toate fulgerele astea, care ar fi trebuit să ducă fie spre un infern al singurătăţii, dezolant, dar fascinant, precum sunt toate experienţele revoluţionare, sfârşesc...într-o ploaie liniştită, senilă, în care eroul îşi strânge la piept iubita (şi dacă singurătatea simulată nu e decât o armă de seducţie?) şi concluzionează, tâmp şi grav, ca în sitcom: „Am învăţat, că pentru a fi fericit, trebuie să fi fost, înainte de asta, tare nefericit. Fără învăţătura durerii, fericirea nu este solidă." (p. 188) Abia acum, gospodinele franceze au înţeles de ce era nevoie ca eroinele din telenovele să fi fost bătute, violate, aruncate în mizerie înainte de a-l fi întâlnit pe Prinţul Călare pe Cal Alb cu care au trăit în pace şi linişte până la adânci bătrâneţi...
S-o fi speriat Beigbeder de ideile proprii şi a bătut în retragere înainte de a-şi fi pierdut încrederea micului burghez. Alice înseamnă totuşi un nou mariaj, o revenire la turmă a oii pierdute. Dreptatea burgheză a învins. Trăiască Căsătoria!
Dacă a făcut-o pentru a vinde mai bine cartea, şi dacă teoria lui meden_agan că banii constituie un refugiu sigur pentru simţul estetic (anulează dependenţa de bunul simţ), aştept atunci epoca când Beigbeder va fi câştigat suficienţi bani pentru a scrie o carte bună şi pentru a fi măcar la înălţimea propriilor idei.

„În veacul al XIX-lea, geniul nu doar că a supravieţuit, ci chiar a înflorit, pentru că opinia publică era mai puternică decât orice Ţar, şi pentru că, pe de altă parte, cititorul bun (eng. The good reader) refuza să fie controlat de ideile utilitare ale criticilor progresivi. (1) Acum, când opinia publică rusă este complet strivită de Puterea politică (se are în vedere perioada sovietică) cititorul buni există poate undeva în Tomsk sau Atomsk, dar vocea lui nu se face auzită, dieta sa literară este strict supravegheată, iar el însuşi este rupt de confraţii săi din ţară şi din afara ei. precum scriitorii geniali rup barierele naţionale şi acced la familia universală a creatorilor, cititorul bun transcende şi el graniţele spaţiale sau temporale. El, cititorul bun,  a salvat artistul iar şi iar de sub ghearele rapace ale ţarilor, dictatorilor, preoţilor, puritanilor, filistinilor, moraliştilor politici, poliţiştilor, poştaşilor şi formaliştilor. Să spunem mai mult despre acest admirabil cititor. El nu aparţine unei naţiuni sau clase definite (2). Nici un director de conştiinţe sau club de carte nu poate pune stăpânire pe sufletul său. Modul său de a lectura o carte de ficţiune nu este guvernat de acele emoţii juvenile care-l fac pe cititorul mediocru să se identifice cu un erou sau altul şi să „sară peste descrieri". Cititorul bun, admirabil, nu se identifică cu femeia sau bărbatul din carte, ci cu mintea care a conceput şi construit această carte. Cititorula dmirabil nu va căuta informaţie despre Rusia într-o povestire rusă, pentru că ştie ca Rusia lui Tolstoi sau Cehov nu este media aritmetică a istoriei ruse, ci o lume specifică imaginată şi creată de un geniu individual. Cititorul admirabil nu este interesat de idei generale: îl preocupă particularităţile şi viziunile individuale. Îi plac romanele nu pentru că asta l-ar ajuta să comunice mai mult să socializeze sau să comunice (pentru a utiliza clişeele „progresiste" în vogă); din contra, citeşte romane pentru că soarbe fiecare detaliu al textului, savurează din savoarea construită de autor, se luminează interior cu luminile magice create de meşterul făurar, magicianul, artistul.

În fapt, dintre caracterele create de artiştii celebri, cel mai mare, mai bun este Cititorul său."

din Vladimir Nabokov,  Russian Writers, Censors, and Readers în „Lectures on Russian Literature", New York, 1981

Note (Vitalie Sprânceană)

(1) Unuia din ei, Dmitrii Pisarev i se atribuie cea mai cunoscută lozincă a nihilismului estetic rus :  "Cizmele mai presus decât Shakespeare".

(2) A se vedea excelenta carte a lui Pascale Casanova, « Republica mondială a literelor », Curtea Veche, 2007, 456 p.