blog implicat

sursa imagine

Așa ar trebui să arate Templul Ateilor, gândit și dorit de Alan de Botton.

…Dificultatea de a gândi ateismul nu doar în afara creștinismului (majoritatea ateismelor occidentale se iau cu îndârjire de aceasta), ci în afara experiențelor religioase în genere.

Cum limba de când lumea a experiențelor transcendentale este cea religioasă iar instrumentul de ”pipăit” sacrul este ritualul, nu e de mirare că și ateii își doresc un templu, o bisericuță, o iconiță ceva.

E încă totuși religios secolul nostru.

De ceva vreme, în staţiile transportului public urban din Chişinău au apărut nişte hărţi ale cetăţii, cu descrierea detaliată a rutelor de transport, geografia fizică (lacuri, râuri, parcuri) şi cea administrativă (străzi, bulevarde, cartiere). Răspândite mai ales în zona centrală a oraşului, hărţile în cauză asigură o busolă necesară celor aproape 1 milion de oameni (locuitorii înşişi, apoi oaspeţii şi vizitatorii) care îi colindă străzile zilnic.

Cum însă se întâmplă de obicei, iniţiativa oarecum grăbită a autorităţilor municipale (îmi permit să atribui actului o conotaţie politică, pentru că hărţile au fost plasate în lunile imediat apropiate  alegerilor parlamentare din 5 aprilie) de a îmbrăca oraşul în straie civilizate,  a colportat mai degrabă un caracter formal, de bifă, un fel de „las să fie!”, iar efectul urmărit a fost vizibilitatea, mai puţin utilitatea instrumentului…

Hărţile sunt în totalitate user unfrienly, greoaie, de fapt, nişte rebusuri pe care cetăţeanul trebuie să le dezlege de fiecare dată când s-a rătăcit în jungla urbană, sau caută un punct de reper…

Limba în care sunt scrise este una tipic funcţionărească, tehnică chiar, un fel de ghid birocratic scris de birocraţi pentru (alţi) birocraţi. Oraşul pe care-l descriu hărţile nu este cel al cetăţenilor, nici cel al utilizatorilor, ci cel văzut, între două cafele, pe ecranul calculatorului sau agăţat pe peretele din cabinetul vreunui  cartograf de la primărie. 

Din punct de vedere tehnic, hărţile sunt fără îndoială reprezentări reuşite şi exacte ale oraşului. Dar aglomeraţiile de patrulatere, linii, cercuri, pete albastre şi verzi, toate presurate cu cifre în culori diferite, care indică rutele de transport, cifrurile, scara, numele oficial al unor străzi nu devin prin aceasta, automat utile. Pentru că sistemul de coordonate este construit în totalitate din repere administrative: străzi, bulevarde, intersecţii, foarte utile şi comode funcţionarului obişnuit să gândească oraşul în zone „şahistice”, încadrate în zone cu adrese concrete, sectorul X, strada Y, care se găseşte, pe hartă, în pătratul D5, din păcate total netrebuincioase unui individ cu request particular: Spitalul nr. 1, maternitatea municipală, Piaţa Centrală, Cinematograful „Patria”, Banca de Economii, Monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, biroul de paşapoarte, serviciul stare civilă, magazinul „Nunta”, cimitirul evreiesc de la Buiucani, lacul din Valea Morilor, Asociaţia „Alfa”, Circul, Policlinica nr. 10, Andy’s Pizza Botanica etc… 

Acest test al utilităţii ar însemna:

– accesibilitatea instrumentului (una din legile de fier spune că acesta trebuie programat având în vedere  nivelul intelectual al individului aflat cel mai jos în ierarhie). Nu are rost să faci, aşa cum au făcut funcţionarii de la primărie, o hartă în care se descurcă doar licenţiaţii în geografie. E nevoie de una simplă, accesibilă deopotrivă pentru tanti Vera de la Coloniţa cât şi pentru academicianul Mihai Cimpoi (no offence, maestre!). e de la sine înţeles că hărţile trebuiau făcute având-o în vederepe tanti Vera…Ca şi cum, ai propune un motor de căutare pe internet, în cadrul căruia, pentru a căuta un nume oarecare, ar fi nevoie să introduci vreo 50 comenzi sofisticate cu logaritmi şi ecuaţii de gradul 3… vedeţi experienţa Google. Şi Windows.

– poliglotismul instrumentului – acesta trebuie să „vorbească” cât mai multe „limbi”. De preferinţă pe toate. În cazul hărţilor, de la ele ne-am aştepta să vorbească limbajul academicienilor, al mulgătoarelor şi al funcţionarilor. Adică să ofere o interfaţă comodă fiecărui vizitator unic. Să reprezinte mai mult decât cartografierea administrativă a oraşului, ci şi pe cea politică, culturală, socială, comercială, medicală cu reperele de rigoare. O adresă de tipul: bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, 134 (Oficiul Central, Poşta Moldovei, una dintre cele mai solicitate de curând), să fie rapid reperabilă, pe hartă, în diverse sisteme (imaginare) de coordonate: vizavi de Primărie, lângă Mcdonalds, la 3 cartiere distanţă de Piaţa Centrală, între supermarchetul Nr. 1 şi Gemenii etc.

Acest principiu al poliglotismului cartografic este implementat, cu succes, de şoferii de maxi-taxi, care fixează, drept reper, pe panourile informative fixate pe parbrizul unităţii de trasnport, varii centre de atracţie: mall-urile, gările, piaţa Centrală, Spitalul Republican, 40 ani, cinematografele. 

Acelaşi tip de cartografiere „populară” este utilizat de şoferii pe rutele internaţionale: Cahulul este un oraş suficient de mare, îşi are străzile lui, patrulatere, fâşii etc., magazinul „Busuioc” însă (chiar dacă are probabil o adresă administrativă exactă), spre care face trimitere autorul anonim, e suficient de recognoscibil de cahuleni astfel încât aceştia să-l găsească rapid şi să explice şi altora cum s-o facă. 

– interuzabilitate. Încercaţi, cu ajutorul acestei hărţi, să ghidaţi un cetăţean care nu ştie oraşul spre Stadionul republican sau blocul nr. 5 al Universităţii de Stat…zadarnic.

Fără îndoială, sunt posibile mai multe tipuri de lectură ale oraşului: una (de fapt, un univers întreg) aparţine poeţilor, alta a arhitecţilor, una a demografilor, alta a inginerilor care proiectează reţelele de cabluri şi fire electrice, una a liceenilor, alta a bătrânilor, una politică, alta comercială sau ornitologică etc… între ele, o ierarhie valorică clară apare ca fiind imposibilă, dar una, contruită din perspectiva utilităţii stă în putinţă – mă îndoiesc, chiar dacă nutresc o fascinaţie deosebită pentru ea, că o hartă poetică a oraşului, elaborată în termeni de: casă părintească, parc cu cireşi în floare, oraşul alb, castani, fete mustoase ar putea servi drept o busolă sigură prin oraşul „real”… De aia, harta trebuie să fie inteligentă, poliglotă ca un roman polifonic… Până una-alta, hărţile din staţiile oraşului Chişinău sunt monologuri.

Un manager care lecturează din Tolstoi şi Dostoievski, este mai efficient decât un alt manager care nu i-a citit – asta afirm eu. Primul e mai flexibil, mai îndărătnic, mai adaptabil şi mai inteligent decât concurentul său. Ce trebuie să facem pe durata crizei economice ? Să citim din clasici !

Pe durata Revelionului şi a lunii ianuarie am stat, în temei, în Moskova. Pentru că aveam mult timp liber mi-am făcut o ocupaţie din a observa oamenii. Ascultam conversaţiile lor. Nu puteam să nu-i aud: iată-i alături, stau şi discută – în cafenea, în transport, pe stradă. Despre ambuteiaje, Odnoklasniki, studii, bani, apartamente, criză – interesant, despre ultima mai puţin, semn că subiectul plictiseşte deja.

Ascultând astea aveam o senzaţie stranie că mă aflu printre extratereştri – şi mă înjuram pentru această poză snoabă: ei, ce mai vrei de la oameni, cum să-ţi mai intre în voie?

Aş fi fost un idiot întreg (îmi place cum sună, VS), dacă m-aş fi supărat pe oameni pentru temele lor de discuţie „de speţă joasă”: ei au dreptul să vorbească despre ce doresc – democraţia le oferă acest drept, iar eu îl respect. Pentru asta am luptat.

Nu mă irită, deci, temele conversaţiilor cotidiene – dar ce atunci? Am încercat de multe ori să mă întreb şi să-mi răspund foarte sincer.

Într-un sfârşit am înţeles: mă agasează tonul, maniera discuţiei – adică forma, nu conţinutul: după formă acestea nu sunt discuţii, ci un schimb unificat de linii-puncte, şi anume această provenienţă neumană a modulaţiei îmi trezeşte îngrijorarea. E un schimb automat de sunete şi litere, discuţia paharului şi a suportului care tremură pe durata călătoriei. Este conversaţia frigiderelor şi maşinilor de spălat. Nu poţi lua ca spijin acest fon, el este monoton şi uscat.

Vorbirea acestor oameni este aidoma unei plăci de patefon: ea cunoaşte doar un ritm, o singură viteză – când placa ajunge la final, mecanismul de schimb o întoarce şi totul începe de la început – aceleaşi modulaţii, comentarii şi ritm. De aceea, acest tip de vorbire este fără sfârşit şi lipsit de sens: două sau trei plăci pot să schimbe între ele doar acea informaţie care este înscrisă în ele, dar procesul pur mecanic nu poate produce ceva nou. Această vorbire nu naşte nimic. Ea nu poate fertiliza o altă discuţie – este impotentă, stearpă.

Principala trăsătură a acestui tip de vorbire este că îşi are originile în indivizi care nu citesc şi nu s-au obişnuit să citească.

Sunt oamenii culturii şi gândirii post-carte, şi vorbirea lor, prin consecinţă, este post-carte: fără voinţă, fără sex, fără faţă. Este vorbirea unui om care poate compune literele în cuvinte, dar care nu cunoaşte şi nu simte procesul lecturii.

Asta se întâmplă nu de azi, de ieri – dar abia acum s-a transformat în ceva autonom, clar, fiind acceptat ca o normă de o generaţie întreagă. Astfel, spiritul principal al epocii este…fără spirit, cum s-ar zice.

Din conştiinţa de masă a ultimelor două generaţii a dispărut ideea necesităţii unui bagaj literar minim. Ceea ce exprimam cândva prin fraza „asta trebuie s-o citească fiecare om în viaţă”. Acea listă de cărţi livrată de programul şcolar, din care era format fondul cultural al omului sovietic (Puşkin, Gogol, Tolstoi, Dostoevski, Cehov, Turghenev, alţii).

Chestia asta era luată cândva în şuturi, cum ar veni, „oamenii sovietici învaţă să trăiască din cărţi, de aia nu sunt pregătiţi pentru viaţă”, fără a avea în minte faptul că anume această normă garanta nivelul general cultural şi intelectual înalt al ţării. Deseori puterea îşi revendică meritul de a fi organizat şi asigurat procesul de destrămare a URSS fără violenţă, fără jertfe în masă – uitând că aceste schimbări sociale grandioase se întâmplau într-o ţară în care, convenţional, aproape fiecare ştia „Război şi Pace”.

Subliniez: ştia, nu citea. Desigur, şi mai devreme, ca întotdeauna, oamenii care citeau, reprezentau o minoritate. Dar măcar ştiau, iar într-o ţară atee, acest tip de cunoaştere – că este ceva mai înalt decât tine, ceva mai mare, în acest caz cultura – această percepţie era un substituient al eticii religioase. Un imperativ moral, dacă doriţi.

În fapt, acest bagaj cultural-literar minim  în URSS era literatura sec. XIX – secolul de aur al literaturii ruse. Aceasta era esenţa „culturii sovietice” – în nici un caz realismul socialist, care era pe alocuri mai superficial decât a fost însăşi Uniunea Sovietică. La fel precum standardul muzical al URSS era Ciakovski şi nu Soloviov-Sedov sau Şostakovici.

Şi azi, inconştient, trăim, prin recursul la norma culturală a secolului al XIX-lea – e totuşi mai bine, decât nimic.

Bagajul literar obligatoriu este un lucru mai grandios decât se pare.

Cărţile comune pentru lectură (literatura sec. XIX) – este ceea ce a unificat o ţară atât de pestriţă precum URSS într-un spaţiu cultural unic, oferind senzaţia de comunitate, apartenenţă la o ţară comună.

Cărţile comune reprezentau, într-un sens, adevărata noastră morală colectivă: unica alternativă la creatura artificială numită morală comunistă, în care spre sfârşit nu mai credea nimeni. Anume mulţumită acestui bagaj literar minim, societatea sovietică avea acces la valori general umane.

Să nu uităm şi de faptul că aceste cărţi comune erau o metodă de a transpune într-un limbaj simplu şi accesibil valorile naţionale care erau transmise din generaţie în generaţie. Ceea ce numim codul genetic al ţării.

În fine, această valiză intelectuală umanistă aducea posesorului beneficii practice: ea nu oferea cunoştinţe utilitaree în mod direct, dar îl învăţa pe individ să gândească abstract, asociativ şi nelianear, dezvolta intuiţia, îl învăţa să identifice nuanţele, îl dresa să gândească strategic.

Slava ştiinţii ruse a fost clădită, dintotdeauna, pe „gândirea artistică”, o abordare general culturală caracterizată de abilitatea de a vedea mai departe şi mai sus de specialitatea proprie.

Individul contemporan este mândru că posedă cunoştinţe strict specializate – şi subapreciază semnificaţia cunoştinţelor şi deprinderilor „de prisos”. Un asemenea individ lecturează doar din 2 motive: fie pentru a acumula cunoaştere, fie pentru divertisment. În ambele cazuri este vorba de un schimb direct al timpului consumat contra cunoştinţe sau plăcere. Un asemenea individ uită că lectură nu este doar CE, ci şi CUM: lectura e un proces. Deprinderile de gândire pot fi dezvoltate anume prin intermediul actului impresiv al lecturii, adică o citire care ar include atât partea raţională, cât şi cele emoţională, psihică. Doar lectura beletristicii de calitate angrenează creierul întreg.

Există aşadar o utilitate practică a lecturii beletristicii, altă problemă este că această utilitate nu vine dintr-odată şi se produce doar la o lectură atentă, „adevărată”. Dar faptul că saltul intelectual calitativ are loc în 100 cazuri din 100 nu poate fi pus la îndoială.

Această deprindere, obişnuinţa lecturii bune – e un mecanism de amortizare şi adaptare, doping intelectual, sprijin universal pentru oricare, subliniez, oricare muncă intelectuală.

Când fac apel la lectura clasicilor, nu pun accentul pe argumentele etice – să devii „un om adevărat”, „conştiincios”, „moral”, „mai bun şi mai curat” (lectura nu garantează asta, la fel precum vizitarea mecanică a templului nu-l face pe om mai credincios), dar mă gândesc la argumentele practice. Lecturarea vă face mai eficient. Un manager care lecturează din Tolstoi şi Dostoievski, este mai eficient decât un alt manager care nu i-a citit – asta afirm eu. Primul e mai flexibil, mai îndărătnic, mai adaptabil şi mai inteligent decât concurentul său.

Sfatul meu s-ar putea să vi se pară straniu: cred totuşi că, criză economică este timpul cel mai potrivit pentru lecturarea clasicilor. E o investiţie profitabilă şi o formă de învăţământ absolut gratuit. Strict pe specialitate, veţi vedea.

Sursa: revista „VZGLYAD”, 29 ianuarie 2008.

Herta Muller, „Regele se-nclină şi ucide”

Iaşi, Polirom, 2005

Secolul XX, s-a spus, a fost mult prea obsedat de problema limbii şi derivatelor lingvistice (limbaj, comunicare, discurs, enunţ). Limba e, retrospectiv, subiectul care colorează întreg veacul şi unul dintre cele 2-3 lucruri pentru care epoca noastră va fi fost amintită cândva, într-un manual viitor de istorie trecută…

Fixaţia generică pentru limbă a aliniat, în umbra ei şiruri eterogene de indivizi şi creiere provenind din zone diverse ale experienţei umane: politicieni, agitatori, matematicieni şi fizicieni, ingineri dar şi scriitori. Dincolo de scopurile lor contradictorii, uneori adverse, cohortele de asaltatori ai limbii împărtăşeau o credinţă comună: limba nu e un lucru fix, un perete imobil situat între individ şi lume, ci un organism viu, cu capriciile şi mângâierile sale. Un bidiviu nărăvaş care trebuia îmblânzit, domesticit.

Pentru unii, calul trebuia menţinut în starea de sălbătăcie (doar fiind lăsată de capul ei limba mai poate să producă gândire), pentru alţii, dimpotrivă, animalul se cerea închis în ţarcul comod al ideologiilor oficiale, pentru a-l steriliza şi a-l deposeda de încărcătura de gândire care ar fi stricat planurile de socializare corectă urzite de arhitecţii totalitari… Odată căzută în desuetudine prima armă a proiectului totalitar – violenţa (aici unealta se întorcea împotriva celui ce o aplica, conform unei logici perverse, prevăzute de chiar dumnezeul teoretic, Marx – când indivizii terorizaţi nu mai aveau de pierdut decât lanţurile lor, în ei se trezeau forţe nebănuite care ridiculizau ameninţările autorităţilor, e şi cazul unui fenomen sacru – „creştinismul închisorilor”, a cărui istorie abia aşteaptă să fie scrisă), eforturile Statului totalitar s-au orientat spre un control generalizat al limbii, cu miza explicită de a lua sub control gândirea… Marile bătălii pentru limbă nu s-au purtat, aşa cum se crede, pe câmpurile de luptă teoretice, în amfiteatre ale Academiilor sau Universităţilor, ci în mici cabinete semiiluminate, betonate, ascunse sub pavaj. O astfel de istorie a „problemei lingvistice” ar fi alta decât cea oficială, dar nu mai puţin credibilă.

Bucăţile de proză ale Hertei Müller, reunite în volumul „Regele se-nclină şi ucide” (Iaşi, Polirom, 2005) sunt, dacă vreţi, nişte mărturii ale acelor lupte subterane pe care istoria ştiinţifică nu le-a reţinut şi din care nu ne-au rămas decât cioburi:

„După căderea Zidului din Berlin, în presa germană descopereai mereu alte mostre din vocabularul oficial al RDG. Aceşti adevăraţi monştri lingvistici erau de un comic involuntar nespus atunci când rosteai cuvântul tare şi desluşit – poticniţi în compunerea lexicală şi potcoviţi în conţinut. De pildă, îngeraşii din pomul de Crăciun se numeau „Jahresendflügelfiguren” [textual: „figuri-înaripate-pentru-sfârşit-de-an], steguleţele agitate la ocazii festive în faţa tribunelor se numeau „Winkelemente” [textual: „elemente-de-făcut-semne”], iar prăvălia cu băuturi  – „Getränkestützpunkte” [textual: „baze-de-aprovizionare-cu-băuturi”]. Totuşi, două dintre aceste cuvinte est-germane îmi păreau familiare, amintindu-mi de vizitele făcute la nenea tâmplarul. Unul era sicriul, care în germana RDG se numea „Erdmöbel” [textual: „mobilă-de-pământ”, aşa cum ai zice: mobilă de bucătărie]. Celălalt era denumirea unei secţii a poliţiei secrete Stasi care se ocupa de aniversările şi decesele ştabilor şi se chema „Secţia Bucurie şi Durere”. , pp. 47 – 48)

Armele de luptă ale celor mici şi singuri erau diverse:

        – înjurătura (ne lipseşte încă, o antropologie a înjurăturii, cu diferitele ei conotaţii – religioasă, sexuală şi mai ales, politică. Aceasta, alături de banc, va fi fost unul dintre mecanismele de compensare cele mai eficiente ale psihologiei sociale locale): „În română poţi profera lungi afurisenii cărora să le dai mereu noi şi neaşteptate întorsături. În această privinţă, germana e o limbă de-a dreptul încuiată. Deseori mă gândeam că cerul gurii nu poate fi decât un loc foarte încăpător, unde înjurăturile  se tranformă în tirade poetic-afurisite ale înverşunării. O înjurătură românească reuşită, aşa le spuneam pe-atunci prietenilor mei români, este pe jumătate o revoluţie de palat. De aceea nu protestează oamenii în această disctatură, căci mânia şi-o consumă în înjurătură.” ( În fiecare limbă sunt alţi ochi, pp. 33-34)

        – nuanţa, subtextul. Cât de straniu n-ar suna, regimul totalitar însuşi oferea, involuntar, o mână de ajutor duşmanilor săi. Pentru că, din raţiuni ce ţineau de economia discursivă, sistemul fugea de limba naturală, cea în care „cuvintele se aşezau direct pe lucrurile pe care le desemnau. Lucrurile se numeau întocmai după cum erau şi erau întocmai după cum se numeau. Într-o înţelegere încheiată o dată pentru totdeauna”  ( În fiecare limbă sunt alţi ochi. p.5), ştabii erau siliţi să joace nuanţele, tăcerile dintre cuvinte, alinierea cuvintelor în şiruri, explorarea ambiguităţii: „În prima mea carte despre copilăria trăită într-un sat din Banatul şvăbesc, editura românească a cenzurat pe lângă atâtea altele chiar şi cuvântul geamantan. Care devenise supărător pentru că emigrarea minorităţii germane era considerată un subiect tabu. (…) Aşa cum se întâmplă pretutindeni unde domneşte sărăcia, ţara era plină de gândaci-de-casă. Care se chemau ruşi, în vreme ce unui bec care arde fără abajur i se spunea candelabru rusesc, iar seminţelor de floarea-soarelui – ciungă [gumă de mestecat] rusească. Oamenii obişnuiţi îl luau zilnic în răspăr pe Big Brother recurgând la jocuri de cuvinte şirete, dispreţuitoare. Conexiunile semantice erau mascate şi, de aceea, cu atât mai ironice. Când în magazine în loc de carne nu s-au mai găsit decât picioare de porc cu terminaţiile lor cornoase, li s-a dat numele de tenişi.” (Idem, pp.33-34)

       – calamburul. „Dinamica acestor improvizaţii se datora faptului că fiecare dintre noi simţea nevoia să împingă lucrurile mereu cu un pas mai departe spre absurd. (…) Povestea continua pas cu pas: A fost odată aşa cum a fost. Şi asta era pe când a fost ca niciodată. A fost odată când era altă de tot aşa cum era. Şi-a fost odată, bunăoară, despre care nu se ştie a câta oară a fost ca niciodată. Dar a fost odată la vânătoare, ultima oară, un vânător laolaltă cu alţii despre care nu se ştie câţi erau înde ei. Iată însă că, la un moment dat, când în lung şi-n lat – măcar că nu se prea ştie cât de lung şi de lat – nu s-a zărit nici un alt vânător în afara aceluia despre care nu se ştia al câtelea din câţi era…” ((Regele se-nclină şi ucide, p.70)  – povestea subtilă un grangur de partid, care, scârbit de viaţă, şi-a tras un glonte în cap la o vânătoare…

         – firescul. „Anchetatorul şi-a pierdut stăpânirea de sine. Tot plimbându-se prin cameră, s-a apropiat zbierând de masa mea. Mă aşteptam la o palmă. A ridicat mâna, apoi însă a prins între două degete un fir de păr de pe umărul meu, vrând să-l lase să cadă pe jos. Nu ştiu ce m-a făcut dintr-o dată să-i spun: Vă rog să-l puneţi la loc unde era, e părul meu. M-a atins din nou pe umăr cu mare lentoare, braţul i se mişca parcă cu încetinitorul, a clătinat din cap, s-a dus spre fereastră traversând inelele de lumină, a privit spre copacul de afară şi s-a pornit să râdă în hohote. (…) Povestea cu firul de păr îl luase pe nepregătite. Se crezuse ma călare pe situaţie decât era şi se blamase. Cât despre mine, simţeam o satisfacţie atât de idioată de parcă de-atunci înainte avea să fie mereu la mâna mea. Antrenamentul lui distructiv nu funcţiona decât prin rutină, prin urmare, trebuia să-şi respecte itinerarul cu stricteţe. Improvizaţia însemna şi pentru el un risc.” (Idem, p. 77)

p.s. wordpress-ul nu vrea sa recunoasca u umlaut, de aia am pus Muller cu u normal… 

articol aparut in numarul din octombrie al revistei CONTRAFORT

Frédéric Beigbeder

“L`amour dure trois ans”

Paris, Gallimard, 2008

Cele 194 pagini ale romanului s-au aşternut pe o suprafaţă de 3 ore lăţime, 200 km lungime şi 100 lei (costul biletului) înălţime – drumul Chişinău-Edineţ. Aproximativ 1 pagină per kilometru/minut…

O lectură potrivită pentru călătorie – nu înţeleg de ce autobuzele de cursă lungă n-o includ în meniul cultural al drumului şi preferă să bage DVD-uri ieftine, cu împuşcături, urlete, lovituri şi hârşâit de fiare – tocmai bune pentru a te ţine într-o stare de trezie idioată pe toată durata cursei. Mă chiar nelinişteşte această lipsă de imaginaţie din partea transportatorilor, dar şi a bibliotecarilor (am prins o iniţiativă şchioapă de a băga cartea în transport – troleibuzele împodobite în stickere ce vestesc cei 125 ani ai BIBLOITECII municipale B.P. Haşdeu).

…Altfel, scriitura lui Frédéric Beigbeder este o capodoperă tactică şi …o catastrofă strategică. Fotbalul narativ al romanului este frumos, tumultuos, imaginativ, viril, pe alocuri chiar brutal, dar păgubos din punctul de vedere al rezultatului final… ador limba iute, şăgalnică, mustoasă, muşcăturile veninoase ale autorului, măiestria sa de a sparge falsele solemnităţi şi lacrimile de mucava… îmi displac însă (până la furie) platitudinile cu care încearcă să-şi seducă cititoarele gospodine: în locurile în care naraţiunea pare că se surpă, Beigbeder se grăbeşte să-şi liniştească cititorii, cum ar veni: nu vă faceţi griji, e doar o glumă de copil rău.

Dacă vă amintiţi, în „99 Franci” scriitorul a cedat scenariilor de telenovelă şi moralismului de placaj al genului de bulevard şi a băgat eroii săi rebeli la dubă, pentru a atenua cumva criteriile etice ale gospodinelor şi a alimenta setea lor de dreptate. În “L`amour dure trois ans” Beigbeder, nu se ştie din ce motiv, trage un happy-end ieftior, aşa încât burghezia pariziană să nu regrete prea mult libertinajul eroului, şi canonada de artilerie pe care acesta o aruncă spre instituţia căsătoriei tradiţionale…

E mult piper, dar presărat cam aiurea, cum ar veni, o supă în care arunci cele mai gustoase ingrediente, dar care până la urmă iese lâncedă. Bunăoară:

„Omul singur redevine preistoric: în doar câteva zile încetează să se radă, nu se mai spală, grohăie, râgâie. Pentru a civiliza fiinţa umană a fost nevoie de câteva milioane de ani, în timp ce drumul spre Neandertal durează mai puţin de o săptămână.” (p.180) După care urmează scena banală a venirii lui Alice pe insula Fromentera…

Sau: „În ziua căsătoriei mele, prietenii erau alături. Azi, că tocmai am finisat procedura de divorţ sunt incredibil de singur. Nici un fel de martori, domnişoare de onoare, familie sau amici care fac glume pe seama mea şi a doamnei mele. Nu mi s-au dăruit flori, nici nu am purtat coroniţe. Aş fi preferat, de exemplu, să mi se arunce în faţă măcar ceva roşii stricate. La ieşirea din Palatul Justiţiei asemenea întâmplări sunt curente. Unde sunt ei, toţi apropiaţii mei care s-au îndopat cu biscuiţi şi alte bunătăţuri cu ocazia căsătoriei mele şi care mă boicotează acum, ar trebui să fie invers – să ne căsătorim singuri, într-o singurătate deplină şi să divorţăm, când şi dacă vine vremea, alături şi împreună cu prietenii şi familia.” (pp. 42-43)

Ori: „Ea (v.s. soţia) mi-a încredinţat viaţa sa în faţa lui Dumnezeu (şi, impresionant: în faţa Republicii Franceze).” (p.42)

Sau: „Căsătoria nu este doar un model (stil de viaţă) impus de educaţia burgheză: ea este, în plus, rezultatul unei operaţii colosale de spălare a creierului, pe următorii vectori: publicitar, cinematografic, jurnalistic şi literar, o intoxicare imensă care sfârşeşte prin a obliga fetişcane admirabile să viseze inelul de pe deget şi rochia albă, lucru pe care altfel nu l-ar face. (…) într-o lume perfectă, fetele de 20 ani nu s-ar simţi atrase niciodată de o invenţie atât de artificială. Ele ar fi visat sinceritate, pasiune, absolut – nu un tip în frac negru. Ele ar fi aşteptat Omul care le-ar fi ţtiut să le uimească în fiecare zi dată de Dumnezeu, nu însă şi Omul care le-ar fi dăruit mobilă IKEA. Ele ar fi lăsat Natura, adică dorinţa, să-şi facă treaba. Din nefericire, mama lor frustrată le doreşte o nenorocire identică, şi ele însele au văzut prea multe soap-opera. Aşa că aşteaptă prinţul Şarmant, acest concept publicitar debil care fabrică nefericire, viitoare fete bătrâne, arţăgoase în căutarea absolutului… Un om imperfect, unul singur, le-ar fi făcut fericite.” (p. 48-49)

Ori: „Generaţia noastră este prea superficială pentru căsătorie. Astăzi căsătoriile se fac în acelaşi mod în care se merge la MacDo. Zapping. Cum doriţi cupluri de lungă durată într-o lume a zappingului generalizat?” (p. 51)

Booon, toate fulgerele astea, care ar fi trebuit să ducă fie spre un infern al singurătăţii, dezolant, dar fascinant, precum sunt toate experienţele revoluţionare, sfârşesc…într-o ploaie liniştită, senilă, în care eroul îşi strânge la piept iubita (şi dacă singurătatea simulată nu e decât o armă de seducţie?) şi concluzionează, tâmp şi grav, ca în sitcom: „Am învăţat, că pentru a fi fericit, trebuie să fi fost, înainte de asta, tare nefericit. Fără învăţătura durerii, fericirea nu este solidă.” (p. 188) Abia acum, gospodinele franceze au înţeles de ce era nevoie ca eroinele din telenovele să fi fost bătute, violate, aruncate în mizerie înainte de a-l fi întâlnit pe Prinţul Călare pe Cal Alb cu care au trăit în pace şi linişte până la adânci bătrâneţi…

S-o fi speriat Beigbeder de ideile proprii şi a bătut în retragere înainte de a-şi fi pierdut încrederea micului burghez. Alice înseamnă totuşi un nou mariaj, o revenire la turmă a oii pierdute. Dreptatea burgheză a învins. Trăiască Căsătoria!

Dacă a făcut-o pentru a vinde mai bine cartea, şi dacă teoria lui meden_agan că banii constituie un refugiu sigur pentru simţul estetic (anulează dependenţa de bunul simţ), aştept atunci epoca când Beigbeder va fi câştigat suficienţi bani pentru a scrie o carte bună şi pentru a fi măcar la înălţimea propriilor idei.

„În veacul al XIX-lea, geniul nu doar că a supravieţuit, ci chiar a înflorit, pentru că opinia publică era mai puternică decât orice Ţar, şi pentru că, pe de altă parte, cititorul bun (eng. The good reader) refuza să fie controlat de ideile utilitare ale criticilor progresivi. (1) Acum, când opinia publică rusă este complet strivită de Puterea politică (se are în vedere perioada sovietică) cititorul buni există poate undeva în Tomsk sau Atomsk, dar vocea lui nu se face auzită, dieta sa literară este strict supravegheată, iar el însuşi este rupt de confraţii săi din ţară şi din afara ei. precum scriitorii geniali rup barierele naţionale şi acced la familia universală a creatorilor, cititorul bun transcende şi el graniţele spaţiale sau temporale. El, cititorul bun,  a salvat artistul iar şi iar de sub ghearele rapace ale ţarilor, dictatorilor, preoţilor, puritanilor, filistinilor, moraliştilor politici, poliţiştilor, poştaşilor şi formaliştilor. Să spunem mai mult despre acest admirabil cititor. El nu aparţine unei naţiuni sau clase definite (2). Nici un director de conştiinţe sau club de carte nu poate pune stăpânire pe sufletul său. Modul său de a lectura o carte de ficţiune nu este guvernat de acele emoţii juvenile care-l fac pe cititorul mediocru să se identifice cu un erou sau altul şi să „sară peste descrieri”. Cititorul bun, admirabil, nu se identifică cu femeia sau bărbatul din carte, ci cu mintea care a conceput şi construit această carte. Cititorula dmirabil nu va căuta informaţie despre Rusia într-o povestire rusă, pentru că ştie ca Rusia lui Tolstoi sau Cehov nu este media aritmetică a istoriei ruse, ci o lume specifică imaginată şi creată de un geniu individual. Cititorul admirabil nu este interesat de idei generale: îl preocupă particularităţile şi viziunile individuale. Îi plac romanele nu pentru că asta l-ar ajuta să comunice mai mult să socializeze sau să comunice (pentru a utiliza clişeele „progresiste” în vogă); din contra, citeşte romane pentru că soarbe fiecare detaliu al textului, savurează din savoarea construită de autor, se luminează interior cu luminile magice create de meşterul făurar, magicianul, artistul.

În fapt, dintre caracterele create de artiştii celebri, cel mai mare, mai bun este Cititorul său.”

din Vladimir Nabokov,  Russian Writers, Censors, and Readers în „Lectures on Russian Literature”, New York, 1981

Note (Vitalie Sprânceană)

(1) Unuia din ei, Dmitrii Pisarev i se atribuie cea mai cunoscută lozincă a nihilismului estetic rus :  “Cizmele mai presus decât Shakespeare”.

(2) A se vedea excelenta carte a lui Pascale Casanova, « Republica mondială a literelor », Curtea Veche, 2007, 456 p.