blog implicat

Un început de dezbatere:

Daniel T. de pe Contributors.ro: În lumea contemporană, caracterizată printr-o explozie a sistemelor informaţionale, s-a creat o legătură indisolubilă între conceptul de societate informaţională şi guvernare. Tehnologiile actuale, permit materializarea conceptului metaforic de Panopticon. Un control în timp real a informaţiei. Justificarea e evidentă, rapiditatea adaptării la noul context, materializarea facilă a reacţiilor. Însă tehnologiile sunt doar un instrument. Care poate fi utilizat în diferite ipostaze…China, este unul dintre statele cele mai eficiente, din perspectiva unui Panopticon modern, transformând ideea istorică de Mare Zid,  în noul Zid Tehnologic  la nivel de Internet pentru orice idee care riscă să destabilizeze ordinea socială internă…Pentru ţările occidentale  forma adoptată de Panopticon este una mai subtilă, îngrădirea se preconizează a se face printr-un mecanism mai adaptativ şi flexibil de izolare locală şi punctuală a unor entităţi care nu respectă anumite reguli impuse…Companiile private nu fac excepţie, devin o parte a noţiunii metaforice de Noul Panopticon. Twitter[ix] recent anunţa că e dispus la limitarea publicării unor hashtaguri în funcţie de cerinţele anumitor ţări. Blackberry[x] a încheiat acorduri secrete (care permit probabil transmiterea unor date encryptate din propria reţea) cu guvernele din Arabia Saudită şi India. Recent, popularul Iphone al celor de la Apple[xi] s-a aflat sub critici din cauza companiei Carier IQ. Facebook şi Google de asemeni fac faţă la provocări similare… articol complet…

Și replica mea (pe site e încă în așteptare):

Daniel, treceți și de partea optimistă a lucrurilor. Panopticon poate fi întors și împotriva “supraveghetorilor”. O face însuși Foucault, prin intermediul Groupe d’Information sur les Prisons (GIP) a cărui funcție majoră era de a demasca condițiile proaste din pușcăriile franceze și de a da voce deținuților. În acest fel supraveghetorii sunt și ei la rândul supravegheați de o parte a societății și deci în raza de acțiune a indignării publice (surveillance devine counterveillance). Mai multe detalii teoretice are Michael Welch în Counterveillance: How Foucault and the Groupe d’Information sur les Prisons reversed the optics (Theoretical Criminology, August 2011).
La modul practic, tehnologiile permit și acțiunea inversă – supravegherea corporațiilor, a statului, sporirea transparenței proceselor economice si politice (alde wikileaks). Smartphones, twitter, facebook – ele pot servi ca instrumente atât pentru cenzură cât și pentru eliberare… E adevărat ca twitter a cam blocat hashtagrile #occupy&#ows și nu le-a permis acestora să intre în Top Trends (unde vizibilitatea era mai mare), dar e la fel de adevărat că hashtagul a coagulat comunitățile ows din toată America și le-a permis să-și coordoneze acțiunile.
Există acorduri între Arabia Saudită și Blackberry dar se găsește și Tor sau alte aplicații ce pot encripta date și anonimiza rețele. Tor sparge zilnic și Marele Firewall chinez.Un alt exemplu: la 7 aprilie 2009, când puterea de la Chișinău a forțat providerii de internet să blocheze facebook, twitter, odnoklassniki și majoritatea forumurilor+site-urile ziarelor, Tor a permis internauților moldoveni să navigheze nestingherit și să transmită informație live.

În fine, bătăliile încă se duc (Linux rezistă) iar rezultatul lor e departe de a fi decis. Vezi și cartea revelatorie a lui Morozov “The Net Delusion”. El e tot de partea pesimistă a lucrurilor. Activiștii ce utilizează internetul zilnic pentru a difuza mesaje și construi comunități de protest îl contrazic însă zilnic.

P.S. Am ceva probleme cu lecturile sumbre ale lui Foucault. Ca și cum, dacă descoperi principiile de funcționare ale Panopticonului – puterea nu e posedată ci exersată, ea nu e moștenirea uneri relații ci mai degrabă creația ei imediată -  nu-ți rămâne altă opțiune decât să lași capul în jos. Partea cealaltă a ideii – știu cum merge, pot deci să urc la ”volan” întârzie să vină.

Eu cred că Foucault poate fi citit și ca un manual de ”rezistență”, ori de luptă. De victorie chiar.

sursă imagine

În legea cu privire la întruniri protestul păpușilor nu e reglementat. O idee cu viitor. Azi în Barnaul, mâine în orașul tău.

surse: The Guardian

Novayagazeta.Ru

p.s. ultimele 3 imagini au fost preluate de pe site-ul NG.

Nicăieri nu transpiră mai mult ipocrizia (forma moale pentru xenofobie) feminismelor occidentale variantă New York sau Paris decât în faptul de a agita pe față steagul emancipării feminine de sub dominațiile valorilor masculine patriarhale (Africa și lumea musulmană reprezintă țintele tradiționale), și de a căuta, pe dos, în piața muncii pe post de bone anume femei ce provin din lumea patriarhală. Pentru că, vezi bine, ar fi flexibile, calde, răbdătoare, ascultătoare, șantajabile, lipsite de drepturi și dotate cu multă-multă ascultare. Adică tocmai pentru că poartă în bagaj valorile ”reacționare”.

”Femeile africane sunt de nădejde. Cele asiate – reci și inexpresive, iar arăboaicele prea dure cu copiii.” – e mărturisirea unei mame pariziene ce folosește serviciile unei bone-emigrante din Coasta de Fildeș, culeasă de Caroline Ibos într-o carte ce urmează să apară în primăvară.

Parisul nu se deosebește prea mult, în acest sens de alte metropole ce participă într-o economie transnațională a ”dădacelor” – femei filipineze sau columbiene pentru New York și Washington, dar și Singapore, tinere din China continentală pentru Hong Kong.

…Chestia asta o fac și xenofobii de diferite orientări, ce nu se sinchisesc să se dea în circ moral la tema incompatibilităților culturale între nativi și străini, dar care tot preferă să angajeze un mexican să culeagă roșii (pe care, vorba unui comedian celebru, mâna invizibilă a pieței nu vrea să le culeagă singure), un român să strângă căpșunele ori o moldoveancă să aibă grijă de bătrânețile mamei, pe care copiii ocupați cu luptele pentru emanciparea lumii nu au cum să le ducă în spate.

În acest punct al schizofreniei morale, între feminismele liberale și xenofobiile occidentale nu există absolut nici o diferență.

Mă întreb de ce vandalizarea, arderea, distrugerea unei cruci ar fi o blasfemie, iar păparea ei – un lucru normal ce trebuie chiar încurajat (pentru că dublează avantajul: credință plus dolari)?

Crucea din imagine e una din mărfurile pascale tradiționale, cumpărată azi la o dugheană. Ciocolată plus carte poștală. Poate fi trimisă unui prieten care are copii. Poate fi trimisă copiilor direct…

sursa imagine

Așa ar trebui să arate Templul Ateilor, gândit și dorit de Alan de Botton.

…Dificultatea de a gândi ateismul nu doar în afara creștinismului (majoritatea ateismelor occidentale se iau cu îndârjire de aceasta), ci în afara experiențelor religioase în genere.

Cum limba de când lumea a experiențelor transcendentale este cea religioasă iar instrumentul de ”pipăit” sacrul este ritualul, nu e de mirare că și ateii își doresc un templu, o bisericuță, o iconiță ceva.

E încă totuși religios secolul nostru.

– Eu nu întrețin doar relații comerciale cu persoana de celalată parte a tejghelei când îmi cumpăr cafeaua de dimineață, zice un coleg. Din contra, schimb 3-4 vorbe, o mai întreb de sănătate, pălăvrăgim despre familie. Știu bunăoară că are o fetiță de vreo 4 ani.

- La sala de sport deseori mă văd cu vânzătorul de la magazinul de băuturi alcoolice, continuă altul. Mai și discutăm acolo – cărți, filme, școală.

În cadrul cursului de Sociologie Economică (aici se găsește chilipirul de curiculă) niște lume face mare caz de afirmația lui Max Weber din Economy and Society cu privire la înclinația generală a pieței de a cultiva relații impersonale. (Citatul exact se găsește la pagina 636 din primul volum: ”Comunitatea pieței ca atare reprezintă relația cea mai impersonală în care oamenii pot intra unul cu altul…Acolo unde piața este lăsată să urmeze neabătură logica proprie, participanții ei tind să neglijeze personalitatea din celălalt și să se focuseze exclusiv asupra mărfii; nu există vreo obligație de reverență sau fraternitate între ei, și nu e loc pentru relații spontane susținute de empatie personală.)

Cică nu ar descrie ”realitățile sociale”. Cică ar neglija consecințele și contextul social al tranzacțiilor economice. Cică ar conține emoții și pasiuni ce nu încap în impersonalitatea  presupusă a pieței.

Ceva mai încolo se ivește și tema inegalităților conținute/ întreținute în economia globală: chinezi ce fabrică Iphone cu 20 cenți pe oră și în condiții oribile, pachistanezi ce croiesc pantaloni pentru același salariu.

Când vine vorba de motive și cauze consensul e aproape unanim: ăsta e lucrul implacabil, neutru, obiectiv și ”impersonal” (cuvântul a răsărit din nou în discuție) al pieței și al competiției. Așa, conchide colegul ce discută despre cărți cu vânzătorul de vinuri, funcționează logica economiei de piață.

Avem probleme încă să imaginăm omenirea întreagă (o putem scrie și cu literă mare, asta nu schimbă mare lucru). Cu atât mai mult s-o iubim (Dostoievschi, mai e vreme). Și măcar s-o jelim nu avem încă puteri.

Zizek (în VIOLENȚA) schimbă semnul din fața celebrului citat al lui Dostoievski – ”Dacă Dumnezeu nu este atunci totul e permis.”

În noua redacție a filosofului sloven expresia capătă următoarea formă (la fel de adevărată, probabil nu e o coincidență faptul că replica stă în capitolul întitulat Antinomiile rațiunii tolerante): lecția terorismului contemporan este că dacă Dumnezeu există atunci totul e posibil pentru cei care pretind că vorbesc și acționează în numele lui Dumnezeu, chiar uciderea în masă a civililor, pentru că referința la Dumnezeu e în stare să rupă orice considerațiuni morale ”umane” și seculare.