blog implicat

”People often evoke “corrosive individualism” and also consumerist  “materialism” as a way of accounting for the destructiveness of the new globalization process. But  I think these moralizing concepts are inadequate to the task, and do not sufficiently identify the  destructive forces that are North American in origin and result from the unchallenged primacy of  the United States today and thus the “American way of life” and American mass media culture.  This is consumerism as such, the very linchpin of our economic system, and also the mode of  daily life in which all our mass culture and entertainment industries train us ceaselessly day after  day, in an image and media barrage quite unparalleled in history. Since the discrediting of socialism by the collapse of Russian communism, only religious fundamentalism has seemed to  offer an alternative way of life — let us not, heaven help us, call it a lifestyle — to American consumerism.” (Frederic Jameson, Globalization as Philosophical Issue, p.65 in Jameson, Fredric, and Masao Miyoshi. The Cultures of Globalization. Duke University Press, 1998.).

Oleg Brega a fost totuși înregistrat în calitate de candidat independent, cu numărul 21, după două ședințe ale Comisiei Electorale Centrale și multe confuzii în privința interpretării Regulamentului. Un membru al CEC, Ștefan Urîtu, într-o altă viață membru al unui ong pentru apărarea drepturilor omului, a insistat pe refuzul înregistrării lui Oleg Brega din motiv că pe unele liste de susținere oamenii nu au scris cu mîna lor numele și prenumele. Iar Regulamentul zice că oamenii ”indică” în listă… Și de aici o întreagă polemică halucinantă despre sensurile verbului ”a indica”… Cu DEX-ul și cu bunul simț. În fine, s-a sfîrșit.
Mă gîndeam că, dacă-i refuză lui Oleg înregistrarea, atunci eu boicotez alegerile – mi se pare arbitrar și total nedemocratic ca o autoritate publică să jongleze cu sensurile unor termeni așa încît să anuleze semnătura mea de susținere și să aprobe altele, date pentru alți candidați.

* * * * *

Și Anatol Mătăsaru, artist și activist politic,  a fost eliberat. Direct din sala de judecată (sper că asta o să i se întîmple și lui Iurie Drăniceru)… O altă veste bună pentru azi…
În toată această istorie cu arestul lui Anatol, tăcerea organizațiilor  zise “de creație” (am în vedere mai ales Uniunea Artiștilor Plastici dar și alte uniuni) mi se pare cea mai suspectă. Și mai gravă. Pentru că, în temei, Mătăsaru este persecutat pentru un act artistic, oricît de controversat ar fi el – cel de a instala în fața procuraturii un falus gigantic prin care sugera coruptibilitatea instituției –  adică, pentru că a realizat o intervenție artistică într-un spațiu public.
Un act de creație perfect legitim.
Și dacă în această situație, cînd un artist este persecutat, iar alți artiști, organizați formal și recunoscuți ca un fel de supraveghetori ai breslei, păstrează tăcerea, se fac că plouă sau le e frică să ia o atitudine, înseamnă că își vor merita soarta de a fi cenzurați și persecutați și ei la rîndul lor…
În afara breslei, nimeni nu păzește granițele expresiei artistice. În cazul lui Mătăsaru ele au fost călcate în picioare iar dinspre artiști (dar și dinspre scriitori, bunăoară) e doar multă tăcere.

* * * * *

Am mers la Schönbrunn săptămîna trecută fiind în trecere prin Viena. Dimineață friguroasă dar senină, cu un soare cu dinți ce mi-a apărut în față cînd eram deja în vîrful dealului, lîngă pavilionul cu lac. Deși era abia 7 și jumătate dimineață (aveam doar un interval de 3 ore pînă la conferință), locul deja mustea de lume – grupuri de turiști, grădinari, inși care aleargă, gură cască alde mine…
Am parcurs parcul de vreo 2 ori în sus și în jos, m-am pierdut printre alei, am mers printre coridoarele de arbuști tăiate vertical și în linii la milimetru…
Mă gîndesc că anume în asemenea momente ajungem să înțelegem transformarea radicală a cîmpului de putere în doar 100 ani – pe la 1914 în grădina aia se plimba doar împăratul iar un muritor ca mine, cu atît mai mult fiu de țăran, nu ar fi sperat în veci să ajungă să se plimbe prin palat sau în grădina de la palat. Cred că vreun Franț Iosif sau Maria Tereza s-ar întoarce în mormînt dacă ar ști (vorba vine!) că pe aleile parcului unde se decidea soarta lumii (îmi imaginez un Metternich care primește instrucțiuni de la împărat înaintea Congresului de la Viena) se plimbă acum un oarecare dintr-un sat dintr-o fundătură din Moldova… (Am avut o senzație similară la Topkapi, în Istanbul). Mai adaug și că, atît la Topkapi cît și la Schönbrunn există expoziții cu chestii intime și private ale împăraților – lenjerie, veselă, mobilă… Un fel de live post-factum, o dezvrăjire post-mortem a figurii monarhului suveran.
…Povestesc ulterior unui prieten toate astea și el îmi răspunde că schimbarea e mai mică și că noile locuri ale puterii – Parlamentele, Guvernele – sunt la fel de închise și păzite și excluzive. Aproape, îi răspund, pentru că în aceste noi spații ale puterii fiecare, cel puțin la modul teoretic și formal, are șanse de a ajunge.

Am mers azi, cu câteva familii românești, la Muzeul Național de Istorie Naturală din Washington. Vremea a fost relativ prietenoasă – un mic vînt rece înghesuit între cîteva pete de soare.
La muzeu lumea de pe lume: înghesuială, gălăgie, mulți copii și părinți ce-i strigă întruna.
Cum văzusem alte ori cam toate colecțiile și expozițiile, de data asta am decis să vedem unul dintre multele filme pe care muzeul le proiectează zilnic. Am ales Ierusalim, un film în 3D despre oraș, istoriiile, culturile și religiile lui (filmul e desigur ambalat într-o frumoasă retorică multiculturalistă despre coexistența pestrițelor grupuri religioase și etnice – abia în ultimul minut e pomeni și cuvîntul conflict cu referire la aceleași relații, dar…tocmai s-a terminat filmul!).
La intrarea în cinematograf îl vedem pe părintele David Subu, preotul-paroh al Bisericii românești Sfînta Maria (Falls Church, Virginia), cu un șumuiag de bilete în mînă (acum înțeleg că vizita a fost inspirată de … biserică). Ne întreabă dacă am cumpărat deja bilete. Îi zicem că da și ne spune că n-ar fi trebuit pentru că a cumpărat el bilete pentru toată lumea.
(Rămîn profund mirat – unu: preotul invită lumea la Muzeul de Istorie Naturală. Doi: cumpără bilete pentru toată lumea deși nu are nici o obligație s-o facă.)
După film trecem cu copii, cu preot și copiii lui, deci cu toți, prin alte secții ale muzeului. Inclusiv prin cea evoluționistă ce prezintă foarte realist (sculpturi, mulaje, video și audio, imagini) cele cîteva zeci de varietăți de primate din care am evoluat noi. (La intrarea în secțiunea mamifere stă o inscripție ce spune: bine ai venit printre rudele tale apropiate!)
Ca să nu uit, acesta e același preot care citește literatură science fiction, fantasy și care a organizat în iulie 2013 o conferință cu titlul: DOXACON-Where Faith & Truth meet Science Fiction & Fantasy și care a ținut în biserică în iulie 2011 o predică despre Evanghelie și Harry Potter.
Preotul David Subu a cîștigat dintr-odată toată simpatia mea.
Dacă nu eram agnostic poate mă lăsam ispitit să fiu enoriaș în parohia lui.

Istoria rezistențelor-disidențelor moldovenești în socialism ar fi mult mai completă (și mai veridică) dacă optica ar trece, dinspre cele cîteva grupuri de intelectuali (a căror absență, pe frontul rezistenței, e notorie) spre masele anonime de muncitori și țărani care au subminat, zi de zi, oră cu oră, sistemul prin acte de sabotaj (furatul din proprietatea colectivă, chiulitul la muncă), prin acte politice (cum e negocierea, mai ales la sate, a unor sfere autonome – biserică oficială și neoficială, tradiții – pe care partidul le tolera pentru că nu avea încotro) și prin boicoturi simbolice (transformarea sărbătorilor socialiste în prilej de făcut chef cu bere și mici). Adunate laolaltă, aceste milioane de acte mici de insupunere-rezistență-negociere au contribuit probabil mai mult la dizolvarea sistemului decît ascultatul clandestin al Europei Libere sau cele două-trei pamflete mai vocale…
Deloc întîmplător, și în Moldova independentă aceste mase (tăcute și invizibile) acționează imprevizibil și de cele mai multe ori chiar împotriva eforturilor ”modernizatoare” ce vin dinspre centru, atît dinspre autorități cît și dinspre elitele intelectuale.
Politicienii doresc ca țăranul moldovean să se transforme peste noapte în fermier elvețian. Intelectualii îl vor fie creator de identitate civică fie descendent direct din Burebista și Mihai Viteazul.
Iar țăranul își are agenda lui. De supraviețuire. Cu negocieri. Cu piciorul în prag. Cu politețe ostentativă pentru ”oamenii de la Capitală” a căror opinie o aude dar n-o crede și n-o respectă…
Așa e și în viața religioasă. Țăranul moldovean își negociază și acolo o zonă considerabilă de autonomie. Ortodoxia, adică obsesia cu setul de reguli, atît cea religioasă, cît și cea politică, e caracteristică doar intelectualilor.

Încerc să înțeleg popularitatea subită a lui Aleksandr Dughin (altfel un gînditor marginal) pe ambele maluri ale Prutului.
O fi din cauza că intelectualii din sfera publică moldo-română suferă de boala profesională a “intelectualismului” (caută idei și ideologii în spatele tuturor proceselor politice)?
O fi din cauza că vor să încadreze “criza ucraineană” în tiparul polemicii de idei?
O fi din cauza că nu prea cunosc realitățile politice ruse și atunci îl adaugă pe Dughin ca să obțină “coerență”? 
O fi din cauza că ideile lui Dughin se pliază pe modul cum își închipuie ei că ar trebui să gîndească un ideolog rus?
Dughin e desigur mult mai puțin important decît Vladislav Surkov, autorul (și arhitectul) conceptului Rusiei ca democrație suverană, un termen ce justifică interpretarea specifică și particulară de către statul rus a termenului democrație,  și care a fost luat la înarmare inclusiv de către Putin. Și-i mai puțin important chiar și decît Nikita Mihalkov și variațiile sale la tema conservatismului.
Dughin însă se conformează mai bine imaginii stereotipice a șovinului rus. Iar asta vinde bine în Moldova. Și în anumite cercuri în România.
Povestea că Putin îl citește pe Dughin ca să ia decizii e falsă. Dughin, de fapt, e gînditorul de curte care justifică postfactum orice capriciu militar/geopolitic al lui Putin…

– Mă îngrozește popularitatea geopoliticii: îmi e frică de indivizii ce gîndesc mai degrabă în termeni de spații și jocuri decît în termeni de oameni.

– Cu ocazia evenimentelor din Ucraina mi-am mai făcut ordine printre sursele de informare, am mai văzut care ziar și ce hram poartă, cine face jurnalism (sau măcar încearcă) și cine trage melcii de urechi. Utile, “revoluțiile” astea.

– Presa nu e bună de nimic la război/revoluție. Aproape toată mass-media occidentală (inclusiv bucuriile stîngiste Guardian, NYT, Le Monde și Liberation) a făcut front anti-Putin, recurgînd mai ales la reactualizarea stereotipurilor și clișeelor propagandistice din Războiul Rece (Stephen Cohen e o rară excepție). La Moskova, presa rusă a reacționat rapid și a construit un masiv front anti-Vestic, înarmat cu aceleași trafarete din Războiul Rece. Semn că jurnalismul n-a prea mers înainte în ultimii 20-30 ani. Și că propaganda este natura originară a presei. O mediafrenie de ambele părți.

– Stînga moldovenească (atîta cît este) a sucombat. Există, dar nu mai cugetă. Socialiștii, comuniștii și social-democrații vorbesc/gîndesc în categoriile dreptei conservatoare: conspirații, jocuri geopolitice, lideri și mari personalități, cultură și moralitate tradițională etc.
În cazul crizei din Ucraina niciunul din cele vreo 10 portaluri și televiziuni locale stîngiste nu a făcut o analiză a componentelor de clasă a protestului, a compoziției protestatarilor, a intereselor sociale , a alianțelor temporare între interesele diferitor grupuri (se putea merge pe clasici: Marx a oferit modelul prin analiza loviturii de stat din Franța în 1851, Engels a deconstruit mișcările sociale de pe timpul Reformei). Mantra repetată de stîngiștii moldoveni a fost: teroriști, jocuri de culise, complot americano-european. Și multă geopolitică de trei parale.

– Tot dinspre stînga: cică Voronin ar fi cheltuit jumătate de milion de euro pentru călătorii cu avioane private. A și recunoscut la o emisiune că e adevărat și că are ”destui prieteni” gata să-l ajute. Așa-s ei, “luptătorii cu pentru binele sărmanilor”: săraci și cinstiți. Între două ”bătălii” dau o fugă cu avionul la Karlovy Vary sau la Atena.

– Mihai Ghimpu a vorbit iar despre Eminescu la radio Europa Liberă. Și am priceput că partidul său pregătește o mîrlînie (e un semn sigur: dacă scoate Mihai Ghimpu un Eminescu sau un adevăr istoric din buzunar, înseamnă că trebuie să pună altceva în același buzunar). N-am greșit: la ședința Consiliului Municipal Chișinău din 27 februarie, colegul de clasă al primarului va propune primarului (care e nepotul lui Ghimpu și vice-președintele partidului acestuia) să-i dea în locațiune fratelui primarului  (altui nepot al lui Ghimpu) cinci pasaje subterane.
Acel moment cînd Eminescu e părtaș la hoție.

Pus pe gînduri de un comentariu de pe Critic Atac.

Dan Masca: Nu o să aveți nici o reacție de mase dintr-un singur motiv : spiritul civic au avut grijă să îl atrofieze încet, dar sigur toți. Pentru ca cineva să preia mesajele străzii, care nu dorește neapărat să intre în zona politică, ar trebui să poată să creeze organizația politică de la firul ierbii la fel de ușor cum se crează un ONG sau un SRL.
Dacă orice ONG sau SRL s-ar fi creat doar dacă aveau 25000 semnături din 18 județe, atunci cîte mai aveam în România ?
Dacă orice manifestație s-ar autoriza doar dacă ar avea 25000 de semnături din 18 județe, atunci legal cîte ar mai fi ?
În orice țara occidentală între 1-3 oameni pot să facă un partid.

Nu știu dacă o fi chiar așa de usor să faci un partid în Europa, dar comentariul sugerează o altă problemă principială: faptul că am construit, pe de o parte, un sistem economic care cel puțin în teorie ar trebui să fie gata să absoarbă orice idee cu potențial economic venită de oriunde, și de de altă parte un sistem politic în care în mod vizibil sunt favorizate grupurile cu acces la bani și resurse logistice.
Orice individ cu o idee economică oricît de năstrușnică poate s-o dezvolte  și s-o facă măcar și în forma unei corporații transfrontaliere.
Pe de altă parte, orice individ cu o idee politică oricît de bună, ar trebui să adere la una din mașinăriile politice deja existente ori să facă rost de bani și de efort enorm.
Încurajăm deci antreprenoriatul economic dar descurajăm puternic inițiativa politică.