D`ale politicului

Oleg Brega a fost totuși înregistrat în calitate de candidat independent, cu numărul 21, după două ședințe ale Comisiei Electorale Centrale și multe confuzii în privința interpretării Regulamentului. Un membru al CEC, Ștefan Urîtu, într-o altă viață membru al unui ong pentru apărarea drepturilor omului, a insistat pe refuzul înregistrării lui Oleg Brega din motiv că pe unele liste de susținere oamenii nu au scris cu mîna lor numele și prenumele. Iar Regulamentul zice că oamenii ”indică” în listă… Și de aici o întreagă polemică halucinantă despre sensurile verbului ”a indica”… Cu DEX-ul și cu bunul simț. În fine, s-a sfîrșit.
Mă gîndeam că, dacă-i refuză lui Oleg înregistrarea, atunci eu boicotez alegerile – mi se pare arbitrar și total nedemocratic ca o autoritate publică să jongleze cu sensurile unor termeni așa încît să anuleze semnătura mea de susținere și să aprobe altele, date pentru alți candidați.

* * * * *

Și Anatol Mătăsaru, artist și activist politic,  a fost eliberat. Direct din sala de judecată (sper că asta o să i se întîmple și lui Iurie Drăniceru)… O altă veste bună pentru azi…
În toată această istorie cu arestul lui Anatol, tăcerea organizațiilor  zise “de creație” (am în vedere mai ales Uniunea Artiștilor Plastici dar și alte uniuni) mi se pare cea mai suspectă. Și mai gravă. Pentru că, în temei, Mătăsaru este persecutat pentru un act artistic, oricît de controversat ar fi el – cel de a instala în fața procuraturii un falus gigantic prin care sugera coruptibilitatea instituției –  adică, pentru că a realizat o intervenție artistică într-un spațiu public.
Un act de creație perfect legitim.
Și dacă în această situație, cînd un artist este persecutat, iar alți artiști, organizați formal și recunoscuți ca un fel de supraveghetori ai breslei, păstrează tăcerea, se fac că plouă sau le e frică să ia o atitudine, înseamnă că își vor merita soarta de a fi cenzurați și persecutați și ei la rîndul lor…
În afara breslei, nimeni nu păzește granițele expresiei artistice. În cazul lui Mătăsaru ele au fost călcate în picioare iar dinspre artiști (dar și dinspre scriitori, bunăoară) e doar multă tăcere.

* * * * *

Am mers la Schönbrunn săptămîna trecută fiind în trecere prin Viena. Dimineață friguroasă dar senină, cu un soare cu dinți ce mi-a apărut în față cînd eram deja în vîrful dealului, lîngă pavilionul cu lac. Deși era abia 7 și jumătate dimineață (aveam doar un interval de 3 ore pînă la conferință), locul deja mustea de lume – grupuri de turiști, grădinari, inși care aleargă, gură cască alde mine…
Am parcurs parcul de vreo 2 ori în sus și în jos, m-am pierdut printre alei, am mers printre coridoarele de arbuști tăiate vertical și în linii la milimetru…
Mă gîndesc că anume în asemenea momente ajungem să înțelegem transformarea radicală a cîmpului de putere în doar 100 ani – pe la 1914 în grădina aia se plimba doar împăratul iar un muritor ca mine, cu atît mai mult fiu de țăran, nu ar fi sperat în veci să ajungă să se plimbe prin palat sau în grădina de la palat. Cred că vreun Franț Iosif sau Maria Tereza s-ar întoarce în mormînt dacă ar ști (vorba vine!) că pe aleile parcului unde se decidea soarta lumii (îmi imaginez un Metternich care primește instrucțiuni de la împărat înaintea Congresului de la Viena) se plimbă acum un oarecare dintr-un sat dintr-o fundătură din Moldova… (Am avut o senzație similară la Topkapi, în Istanbul). Mai adaug și că, atît la Topkapi cît și la Schönbrunn există expoziții cu chestii intime și private ale împăraților – lenjerie, veselă, mobilă… Un fel de live post-factum, o dezvrăjire post-mortem a figurii monarhului suveran.
…Povestesc ulterior unui prieten toate astea și el îmi răspunde că schimbarea e mai mică și că noile locuri ale puterii – Parlamentele, Guvernele – sunt la fel de închise și păzite și excluzive. Aproape, îi răspund, pentru că în aceste noi spații ale puterii fiecare, cel puțin la modul teoretic și formal, are șanse de a ajunge.

 

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.