Sep 25 2017

To be a miss (2016)

Vitalie Sprînceană

Ieri la Moldox am văzut To be a Miss (2016), un film despre industria concursurilor de frumusețe din Venezuela. Pornind de la faptul că Venezuela ar fi dat cele mai multe Miss Universe, autorii documentarului urmăresc traiectoria a cîtorva fete care au pornit pe drumul de a deveni Miss Oraș-Sat-Regiune-Țară-Univers (sper că cineva în spațiul cosmic se rîde de ambiția noastră de a face topuri pentru întreg universul).

Filmul trasează bine contextul social care alimentează această industrie: moda concursurilor de frumusețe, ațîțată de mass-media, industria cosmetică și cea a chirurgiei plastice (una dintre femeile intervievate zice că 70 % din femeile din Venezuela ar face chirurgie plastică iar aproximativ 20 % din venitul unei familii ar merge pe produse cosmetice), faima și ”recunoașterea” socială de care se bucură cîștigătoarele concursurilor, rețelele de ”profesioniști” (de la missologiști, adică experți în corpuri de femei, la agenți de vînzări, paznici, doctori, transportatori și un fel de semi-proxeneți care ”ajută” femeile să-și găsească sponsori (participarea la concursuri e cu taxă de cîteva mii de dolari), modul în care concursurile de frumusețe ajung să fie considerate drept parte a ”identității venezuelene”.

La fel, filmul extrage și istoriile personale ale femeilor care participă la aceste consursuri: scenariile aspiraționale (în care participarea la concurs e un fel de ”vis” împlinit), dorința de a obține recunoaștere și faimă, dorința de a evada din sărăcie (prin intermediul unui concurs de acest gen care oferă ulterior sponsorizări și bani pentru apariții în publicitate).

Foarte informativ (și dramatic) este și focusul pe modul în care femeile își modelează în mod natural (exerciții la sală, regim alimentar) și artificial (chirurghie plastică, intervenții chirurgicale de adaos sau tăiere) corpurile pentru a corespunde ”standardului de frumusețe” (despre care, una din participante are spre sfîrșit o meditație revelatorie: Miss-urile acestea nu reprezintă femeile venezuelene, în nici un fel tipul de femeie care cîștigă aceste concursuri nu corespunde cu modul cum arată femeile de aici. El este un tip de ”frumusețe” artificial, o creație artificială făcută pentru aceste concursuri.)

Filmul e, în mod evident nu doar despre Venezuela.

E despre:
– dominația patriarhală care creează nișe economice, sociale și culturale specializate pentru femei în care acestea pot obține ceva recunoaștere și o anumită putere. Nișa concursurilor de frumusețe e una din ele. E comodă și contribuie mult deopotrivă la naturalizarea dominației, la reproducerea inegalităților dintre sexe (bărbații au banii, femeile sînt puse în situația de a-și vinde corpurile mutilate) și la pacificarea femeilor (stimulate să se ocupe de concursuri de frumusețe, nu de procese de eliminare a discriminării, construcție a unor mecanisme ce ar promova egalitatea între sexe sau politici publice ce ar viza eliminarea inegalităților). Am citit filmul și în altă cheie, conform celuilalt sens al cuvîntului ”miss” – absență. Adică, cum să fii ca femeie o absență în societate? Păi, prin a fi miss frumusețe.
– modul în care diverse industrii globale (cosmetică, entertainment) construiesc circuite globale ale unor bunuri – în acest caz ”frumusețea”,  despre care prietenul Ian Feldman zicea, în cadrul discuției că este un bun inexistent fără o altă logică sau finalitate decît profitul. Adică, prin variile tipaje de femei frumoase construite în reviste, laboratoare și concursuri de miss (simple discursuri), aceste industrii reușesc să extragă profituri cît se poate de reale.
– felul în care aceste industrii globale se pliază pe contexte culturale și politice locale (de exemplul modul în care ”concursurile de frumusețe devin parte a identității naționale”, prilej de mîndrie etc) și le introduc pe acestea în circuitele economice și culturale globale.
– modul în care asemenea practici sînt percepute, de către populațiile angajate în producerea și reproducerea lor, ca fiind aspirații profesionale, cariere și vise de împlinit. Adică cum ajungem ca femeile din societățile noastre să ”viseze” să ajungă miss, adică să-și dorească să fie obiectificate.
– de aici și modul în care trebuie să construim critica culturală și politică a acestor practici – prin a identifica atît circuitele economice ale industriilor globale de entertainment, dar și hegemoniile unor modele culturale (standardele de frumusețe vestice care ajung să fie norma și etalonul cu care se compară femeile din alte părți ale lumii dar și modelul în raport cu care acestea își transformă corpul propriu), articulațiile locale, deopotrivă politice și culturale ale acestor dominații globale (prin integrarea lor în identitatea națională sau în scenariile aspiraționale). De asemenea este nevoie să discutăm și despre infrastructura culturală, economică și politică necesară pentru a asigura egalitatea între sexe.

Într-un cuvînt, un film bun care dă mult de gîndit.

 

 


Aug 6 2015

Punctul F.

Vitalie Sprînceană

Pe 29 iulie am pus începuturile unui experiment – o emisiune televizată bilingvă (rom+rus) din perspectivă feministă. O fac împreună cu Victoria Apostol și Polina Ciastuhina și sîntem găzduiți de postul TV RAIN Moldova.
Prima ediție, din 29 iulie. Titlu: EU MENSTRUIEZ, TU MENSTRUIEZI, NOI MENSTRUĂM…

A doua ediție, din 5 august. Titlu: Locul Femeii în Viața Publică (despre sexism).

Legături utile:
Pagina de facebook a emisiunii: Punctul F.
Canalul youtube al postului TV RAIN Moldova (accesibil în rețeaua de cablu Moldtelecom).


Jan 22 2015

Ar trebui să fim… profesoara din Ungheni (Marina Rădvan, “șefa aparatului” și alte cîteva sute de mii de femei din Moldova).

Vitalie Sprînceană

S-o spunem pe șleau: postul de televiziune Pro TV Chișinău și-a bătut joc de intimitatea, demnitatea și viața privată unei femei în modul cel mai abject. Întregul reportaj de vinerea trecută a fost construit așa încît o femeie oarecare să apară în ipostaza cea mai umilitoare.

Pentru că o prostie nu era de ajuns, o oarecare reporteriță a mers la școala unde femeia aia lucrează și a întrebat colegii ei de muncă întrebat ce părere au… (Spre cinstea lor, ei s-au dovedit mai teferi decît televiziunea libidinoasă. Mi-a plăcut mai ales un bărbat tare-tare de treabă). Și culmea nerușinării, în această istorie ultra-absurdă – idioata de jurnalistă a mers și la mama femeii și a încercat s-o iscodească în privința comportamentului fiicei…

Povestea desigur nu se termină aici: cum îi stă bine unui post de televizune nesimțit, Pro Tv Chișinău nu a reacționat așa cum ne-am fi așteptat: adică să-și ceară scuze publice, să recunoască că au procedat porcește și să suporte consecințele legale. Din contra, au preferat să persevereze în nesimțire: au modificat total știrea de pe site, din înregistrarea video a buletinului de știri și de pe youtube. Ca să se piardă orice urmă…

Să mai zic că sunt deja  6 zile de vineri și ei nu au reacționat în nici un fel?

Între timp victima a făcut o primă declarație pentru Ziarul de Gardă din care reiese că nesimțirea jurnaliștilor de la Pro TV a fost mai mare decît atît:
Nu eram în sat când a venit televiziunea. Eram la Universitate, căci fac masteratul și sunt tocmai în perioada examenelor. Mama mi-a telefonat și a spus că au venit reporterii să facă un reportaj despre tinerii specialiști din învățământ. Seara am aflat că reportera i-a spus mamei despre acel video, și pentru că mama nu știa nimic,  i l-a arătat pe mobil, la poartă. Mama a plâns în fața camerei și a spus că nu e bine ce fac reporterii, dar ei au arătat-o pe mama plângând la televizor.

Eu nu am înțeles de ce i-au arătat ei imagini din viața mea personală mamei, și nici de ce le-au arătat la televizor. Pe mine nu m-au întrebat nimic.

După acel reportaj am primit foarte multe apeluri telefonice în care eram blamată, înjosită. Vineri noaptea am fost telefonată de multe persoane dubioase care se exprimau înjositor. Am văzut că și un jurnalist de la București mă critică, un prieten al celor de la ProTV. Familia noastră este foarte afectată.

Și la școală e o atmosferă grea după asta. Profesorii care au fost intervievați sunt nedumeriți. O parte dintre ei au declarat că au rugat reporterul să deconecteze microfonul ca să discute subiectul. Reportera ar fi promis că nu înregistrează, dar a dat pe post ceea ce ei au rugat să nu dea – în reportaj se vede când reportera ține microfonul jos, nu la gura profesorului.

Eu am citit după aceasta Codul Deontologic al Jurnalistului, și nu am găsit nimic care să justifice acest reportaj.

În ultimele zile am văzut că multă lume mă susține. Le mulțumesc din suflet celor care înțeleg că nu am nicio vină în această situație și că am fost atacată pe nedrept. Fiecare mesaj mă încurajează și îmi dă puteri să merg mai departe și să gândesc lucid”.

Despre mobilizare. Omul mic și … femei.

Ce-mi place în mobilizarea anti-Pro TV este faptul că lumea apără un om mic (femeia din Ungheni) de abuzurile unei organizații mari și nesimțite.
Femeia aia nu e nici partid, nici vreo figură sacră de genul “poet/scriitor/artist” național, nici oligarh, nici vedetă, nici față bisericească… E un om obișnuit care își căuta de viață pînă în momentul în care aiuritul ei de fost prieten a pus video intim pe net și mult mai aiuritul p(r)ost de televiziune a decis că asta e subiect de știre și a dat-o pe toată țara…
E un inceput bun de cale… Va trebui ulterior să apărăm omul mic de bănci, de așa zisa justiție care acționează foarte selectiv, de corporații, de oligarhi și politicieni etc.

Îmi mai place că mobilizarea asta ia explicit partea unei femei și ia act de modul în care această femeie este prezentată în discursul public. Și acesta e un bun început de cale pentru că sexismul, moralismul ieftin direcționat exclusiv pe aparența fizică și corporalitatea femeilor, utilizarea comercială a erotismului corpului feminin pentru a vinde totul, de la bere, la mobilă, vacanțe și apartamente, ignorarea totală a sferei intime a femeilor din motive ”de morală publică”, măsuratul fustelor, a nasurilor și comportamentului femeilor din Moldova – toate erau monedă curentă și practici obișnuite în mass-media moldovenească, atît cea tradițională (tv+radio+ziare), cît și cea zisă nouă (bloguri, rețele sociale).

Cîteva exemple:

secretara fostului ministru al Culturii Boris Focșa, care a trebuit să îndure calvarul de a fi terfelită pe bloguri și în ziare dintr-un singur motiv: era secretara lui Focșa pe care toată lumea îl ura. Și pentru că nu-l puteau atinge pe Focșa s-au luat de secretara lui, i-au măsurat fusta, i-au spus că s-ar ocupa la minister cu alte lucruri decît secretariat (traducerea, în mintea jlobilor, a termenului juridico-administrativ șefa aparatului).

– deputatul socialist Marina Rădvan, ale cărei poze de la o petrecere privată au apărut ”misterios” pe net și împotriva căreia a fost pornită o altă cruciadă moralizatoare al cărei linie principală de (ne)gîndire era că aceste poze cumva o descalifică politic și o fac incompatibilă cu funcția de deputat (că un Valeriu Guma, condamnat definitiv de o instanță în România, ori Constantin Țuțu, care a participat întru-un episod suspect soldat cu moartea unui om, ori oricare altcineva din colecția de afaceriști pot sta frumușel în Parlament asta nu deranjează somnul moraliștilor profesioniști). Mă rog, Marina Rădvan aparține de un partid pe care ”lumea bună” îl urăște și pentru că această lume bună a cam epuizat înjurăturile la adresa lui Igor Dodon,  șeful formațiunii, s-au luat de această femeie pe care au terfelit-o tot cu scuza că acționează în sprijinul moralei publice (și politice). Un fel de nelogică a transformat brusc inscripția de pe corpul Marinei Rădvan într-o amenințare mai mare pentru destinul istoric al Moldovei decît faptul că țara e la cheremul a doi oligarhi.

– fetele cu sesiunile erotice de prin biblioteci, pe care nu le-a văzut nimeni în realitate și nici nu se descoperea nimic dacă amatorii de site-uri porno nu ar fi dat de ele într-un colț obscur al internetului și nu le-ar fi scos în public. Momentul a prilejuit încă o isterică campanie moralistă de luptă împotriva criminalelor virtuale.

La asta se adaugă o serie de practici și incidente mai mici care au alimentat constant acest torent de moralism ieftin și sexism.

Problema desigur nu e doar mediatică și nu ține exclusiv de sfera publică: societatea moldovenească chiar are o problemă să-și perceapă și trateze în mod adecvat și corect femeile și această problemă se manifestă la fel de clar și în sfera privată. De la situația că 60 % dintre femeile moldovenești au avut de suferit în urma violenței psihologice, că 40 % dintre ele au suferit și violență fizică, prin altă situație –  că femeile au un venit mediu pe zi de 3,7$ , în timp ce bărbații – de 4,7$ la  faptul că femeile ce au fost traficate/abuzate/violate sunt de cele mai multe ori considerate drept responsabile de nenorocirile ce li s-au întîmplat…

Îmi place, în această mobilizare, și diversitatea metodelor de protest, organizare și sprijin. Pe de o parte, unii oameni au organizat un protest chiar sîmbătă (altul e programat pentru vineri, 23 ianuarie, ora 17.00 în fața sediului Pro TV). Pe de altă parte, bloggerița Lupul Sur a făcut un blog în care oamenii își pot exprima solidaritatea cu victima, femeia din Ungheni (am făcut-o și eu). În alt loc, Ludmila Popovici a organizat o petiție prin care cere postului de televiziune să ofere scuze publice (petiția a fost semnată de peste 2000 oameni). Diana Guja a pornit o altă petiție prin care solicită Companiei Orange, unul dintre sponsorii cei mai mari ai Pro Tv să-și retragă publicitatea. În fine, o mare parte din societatea civilă – de la organizațiile de presă pînă la economiștii de la Expert Grup – au anunțat că vor boicota Pro Tv pînă cînd compania nu va prezenta scuzele de rigoare.

Cel mai important, victima a fost localizată și asistată în obținerea sprijinului psihologic, emoțional și juridic de alți oameni cu inimă mare.

Reacții foarte normale și care bucură.

Despre lucruri importante, foarte importante și absolut importante. Adică despre oameni.

Cîțiva ”binevoitori”(mai ales cei cu soldă de la Pro TV) au exprimat următorul argument: da, știrea a fost o prostie, și e bine că lumea a reacționat cum a reacționat dar că cei indignați n-ar trebui să exagereze pentru că, la o adică nu prea sunt consecvenți și tac în alte chestiuni, mai grave, cum ar fi crimele politice. Explicația cu pricina a fost expusă într-o formă moderat de stupidă de Lorena Bogza, moderatoarea emisiunii ”ÎnProfunzime” și într-o formă extrem de stupidă de Vitalie Cojocari, reporter la Pro Tv București, unul dintre păreriștii moralist-sexiști din internetul moldovenesc și care a dus negîndirea la culmi nebănuite: a comparat porcăria Pro TV-ului cu poziția civico-morală a celor de la Charlie Hebdo…

Argumentul desigur nu rezistă nici măcar unui exercițiu critic superficial.

Pentru că, dacă știrea era atît de neimportantă în comparație cu altele (de exemplu în comparație cu cea despre banii pe care Vlad Filat i-a primit în urma unui proces de judecată legat de privatizarea clădirii Ipteh), de ce o pui prima pe post? Or, dacă celelalte știri erau la fel de importante ca asta, de ce în cazul cu Ipteh și alte știri politice, Pro TV a dat doar o adaptare a știrii difuzată de agențiile de presă, iar în cazul ”neimportant” al femeii din Ungheni au trimis o reproteriță pe teren care a colindat raionul și o bucată de țară pentru a-i găsi pe colegii femeii, a bătut chiar la poarta unde trăia mama acesteia?

Desigur, poziția Lorenei Bogza s-ar putea să fie un exemplu clasic de whataboutism, adică deturnarea discuției pentru a evita răspunsul. Înclin să cred că e mai mult decît atît.

Pentru că același argument, într-o formă ceva mai sofisticată, a venit și din alte surse. Neafilitate postului de televiziune.

În noua variantă el sună așa: o știre ca asta, oricît de imorală ar fi fost, ar trebui ignorată totuși pentru că ar reprezenta o diversiune mediatică (un fapt minor) menită să distragă atenția opiniei publice de la  probleme mai importante precum soarta Alianței, integrarea europeană, reforma în justiție etc.

Argumentul e inept din două motive.

Întîi pentru că stabilește o falsă ierarhie între sferele publică și privată a vieții – prezumția că ar exista o ierarhie clară între problemele ”neînsemnate” ale omului mic (viața lui intimă, demnitatea) și problemele mari, ”adevărate” (politica, politica externă, geopolitică, viața de partid). În această logică, tragedia unei femei a cărei viață e ruinată în două clipe de un post de televiziune ahtiat după audiență, oricît de intensă și dureroasă ar fi ea, nu se compară totuși ca gravitate cu faptul că partidele de guvernare nu se pot înțelege asupra constituirii unei alianțe de guvernare ori cu gravitatea reformelor din domeniul justiției ori cu faptul că aceeași televiziune (împreună cu altele) ar fi ”spălat creierii populației vreme de mulți ani”. Ceea ce e, în mod evident fals, pentru că la baza sistemului nostru politic stă o egalitate de principii: principiul respectului necondiționat pentru viața privată e egal cu dreptul la vot și participare politică. Constituția le încadrează pe ambele în același capitol.

În al doilea rînd pentru că aceste sfere sunt desigur interdependente și în relație directă una cu alta: nu poți să pretinzi că construiești un sistem democratic la nivel central (partide, instituții de stat) dacă nu protejezi drepturile fundamentale ale oamenilor. Un om ”mic” sacrificat azi de dragul nu știu cărui interes ”general” înseamnă, cu altă ocazie, undă verde pentru sacrificarea tuturor.

Și cunoaștem prea bine traducerile în realitate ale acestei stări de fapt.


P.S. cu o notă personală
.

Alți ”binevoitori” îmi zic că ar trebui sa vorbesc, personal, mai mult despre alianță și partide decît despre femeia abuzatăde Pro Tv, pentru că politica ar fi mai importantă…
Eu am avut întotdeauna o singură platformă ideologică/de valori: spirjinul pentru oamenii mici în fața structurilor/actorilor mari și puternici (partide, corporatii, state).
Faptul că mă implic atît în cazul unei femei obișnuite este expresia directă a platformei mele politico-morale. Adică încerc să fiu coerent.
Voi, care încercați să mă convingeți ca Alianța  e mai importantă decît toate, nu aveți decît să puneți presiune pe Alianță și partide, cum eu încerc sa pun presiune pe Pro Tv.
Ați încercat să mă convingeți că e mai bine să votez din greață cu nu știu cine (unul din partidele Alianței pe care le înjurați acum), decît să votez pentru ceea ce cred.
N-ați reusit, eu oricum am votat cu candidatul despre care am știut că e cel mai aproape de oameni…
Acum, cînd nu vă merge Alianța și de fapt vă cam iese această Alianță pe ochi nu aruncați vina pe mine (că sustrag atenția sau vorbesc nu știu ce), ci mergeți direct la Alianță, presați-o, amintiți-i de pupăturile în frunte pe care i le-ați oferit. Atît.


May 12 2013

Lasati femeile in pace! De Pastele Blajinilor dar si in orice alta zi.

Vitalie Sprînceană

De 2-3 ori pe an mass-media moldovenească se complace în a vorbi cu gura Mitropolitului sau cel puțin ca și cum ar fi serviciul de presă al Mitropoliei. Televiziunile și portalurile de știri ce umplu în general spațiul cu chiloți de vedete, lenjerie, scandaluri și bîrfe, în aceste momente iau o poză sobră și se apucă să citească morală națiunii.

Anul acesta cele 2-3 ocazii s-au cam aglomerat la o distanță de vreo 10 zile.

Întîi a fost 1 mai care a căzut anul acest în Săptămîna Patimilor. Atunci Pro Tv Chișinău se îngrijora că moldovenii, culmea răului, mănîncă frigărui prin parcuri de Ziua Internațională a Muncii chiar în timpul Postului Mare (ca și cum postul ar fi lege de stat obligatorie și încălcarea lui ar trebui pedepsită!). Un mare moralist de ocazie, Pavel Păduraru, sugera că inșii ce au marcat ziua de 1 mai în genere sînt antihriști.

Ca și cum dacă individul Păduraru își jelea Hristosul atunci toată țara, de la mic la mare, de la musulman la budist, evreu și ateu ar fi trebuit să bocească împreună cu el. Creștinul Păduraru uită că în Republica Moldova nu a fost încă instituită o religie de stat și că cetățenii țării au dreptul garantat de a crede așa cum le convine și de a-și trăi relația cu Dumnezeul (sau lipsa lui) așa cum cred ei, nu cum ar vrea ziarul Timpul de Dimineață.

Ieri și azi, altă ocazie gratuită de a vorbi națiunii despre cît de destrăbălată și nerușinată e. Același Pro Tv Chișinău s-a dus la cimitir și s-a apucat să măsoare lungimea fustelor purtate de femeile moldovene ce au venit la mormintele apropiaților. Au găsit că ar fi indecent de scurte.

Alt post de televiziune, Publika, nu putea să-i lase doar pe colegii de la Pro Tv să filmeze funduri așa că s-au alăturat și ei. Mai la urmă dar tot cu scuză moralistă au venit și unii bloggeri ce nu au putut trece pe lîngă această mare ocazie dublă – de a te zgîi la picioare feminine și de a te simți îndreptățit s-o faci (salut, Alexandru Bordian).

Cîteva lucruri despre femei, cimitire, fuste și bărbați

În primul rînd, Regulamentul cu Privire la Cimitire și celelalte legi ce reglementează funcționarea  cimitirelor nu prevăd în nici un fel norme ce se referă la ținuta vestimentară a vizitatorilor și a celor ce participă la ritualurile funerare sau de pomenire. Fiecare se îmbracă după cum îl duce capul și după cum consideră că e potrivit.

Legiuitorul nu a găsit de cuviință să menționeze explicit ce fel de rochii, maiouri, pantaloni, chiloți sunt permise în cimitir, considerînd pe bună dreptate că aceasta este alegerea fiecărui individ. Adică, caută-ți de treabă, de pomenele și de morții tăi.

Nici un mort nu s-a plîns încă pe fustele fetelor.

În al doilea rînd, e degradant și discriminatoriu să filmezi exclusiv picioare și funduri de femei și să le arăți nerușinat la TV ca și cum femeile alea nu ar fi persoane integre din punct de vedere fizic, adică cu păr, mîini, cap, urechi, ochi, față și restul organelor corpului.

Ca și cum unicul lucru ce le-ar defini pe femeile astea ca personalități, ca oameni ce au venit la cimitir ar fi fundul și picioarele!

Printr-o stranie lipsă de logică fundul femeii devine simbolic fața ei. Adică o reduci la obiect sexual care are două ipostaze: decent, adică bine îmbrăcat, și indecent, adică cu fundul gol.

În al treilea rînd, nici o lege laică sau regulament religios nu-ți dă dreptul de a umbla cu rigla pe la fustele femeilor și a le sugera care e mărimea acceptată și care e limita dincolo de care femeile ce își pomenesc cuminte morții la cimitir devin…hai să zic pe șleau ce gîndești în mintea ta de reporter, tîrfe. Prin aceasta comiți un abuz clar și o agresiune sexuală indiferent dacă te dai bine crescut, moralist, creștin, păzitor al moravurilor sau orice altă fantezie sexistă ce-ți vine în minte.

În al patrulea rînd, la modul foarte general, vestimentația cetățenilor e exclusiv grija lor și eventual a celor apropiați lor indiferent de sex, religie, ocazie, naționalitate.

În al cincilea rînd, dacă vezi doar funduri și picioare goale la cimitir, asta e pentru că doar la ele te uiți! Închide ochii, deschide-i și privește altfel. Vei vedea ochi, zîmbete de femei și bărbați, vei vedea oameni, nu părți ale corpului.

și reacția feministă lipsă.

Am un mare reproș față de feminismul oficial din Moldova. Chiar dacă e bine intenționat, acesta ajunge cumva să fie preocupat de probleme marginale și neînsemnate. Lupta pentru emanciparea și egalitatea femeilor este purtată pe cîmpuri de bătălie periferice, ocolind misterios chestiunile și aspectele cruciale.

Astfel o bună parte din organizațiile feministe (menționez 2 dintre cele mai cunoscute, Clubul Politic al Femeilor 50/50 și Centrul ”Parteneriat pentru Dezvoltare”) militează pentru accesul egal al femeilor la posturi de conducere, uitînd că, pentru majoritatea femeilor din Moldova mare problemă nu e neapărat accesul la posturi de conducere ci mai degrabă sărăcia mijloacelor alocate de către stat și administrația publică locală pentru îngrijirea copiilor sau concedierea abuzivă a femeilor gravide de către antreprenori ce nu doresc să plătească concediile de maternitate.

Tot spre capacitarea femeilor și spre creșterea abilităților de liderism al femeilor merg o mulțime de fonduri și programe ale unor donatori precum Fundația Soros Moldova și Agenția Suedeză de Cooperare și Dezvoltare. Asta în timp ce sute de femei sunt supuse în mod regulat unui tratament discriminatoriu la angajare, cînd sunt obligate să facă declarații dacă intenționează să facă copii în viitorul apropiat ori nu.

Un alt aspect neglijat aproape în totalitate este discursul public și necesitatea ca acesta să fie curățat de atitudini discriminatorii și sexiste. Astfel, din cîte țin minte, nici o organizație feministă nu a luat atitudine față de oceanul de abuz sexist și comentarii discriminatorii cu explicită tentă sexuală la care a fost supusă în iarna anului 2012 secretara lui Boris Focșa, doar pentru că ar fi utilizat o frază corect legală, ”șefa aparatului”.

Feministele oficiale preferă alte zone, în speță cea a deciziilor politice uitînd că deciziile sunt informate de atitudini, atitudinile de discursuri, iar discursurile de credințe.

A lăsa intact acest lanț ori a încerca să acționezi exclusiv la un capăt al său înseamnă să fii complice la bădărănia masculină proliferată sub diferite forme.


Aug 2 2012

Rasismul e rau, sexismul e ok

Vitalie Sprînceană

The Guardian povestește procesul intentat pe motive de rasism ce îl opune pe căpitanul echipei ”naționale” de fotbal a Angliei, John Terry, jucător și căpitan la Chelsea, Londra și Anton Ferdinand, jucător la QPR.

Ferdinand s-a plâns curții că a fost înjurat rasistic. “Fuck off , fuck off …fucking black cunt, fucking knobhead”, ăștia ar fi hulubașii lingvistic ieșiți din gura lui Terry.

”E adevărat că am folosit insulte rasiste”, recunoaște Terry, dar am făcut-o într-un mod sarcastic. Primul monument de prostie. Ca și cum sarcasmul ar justifica înjurătura.

”Nu m-a deranjat să fiu numit cunt”, mărturisește, într-un moment la fel de monumental (în ce privește conținutul de prostie) Anton Ferdinand. Cunt, pentru cine nu știe, e numele popular al organului sexual feminin. E chiar ok. Dar a durut să văd menționată culoarea pielii…Asta ridică insulta la un alt nivel.”

N-o ridică, Antoane. Sper că te dă soția în judecată.


Jul 27 2012

badaranie mare…la o cafenea mica…

Vitalie Sprînceană

Cafeneaua Petit de lângă Biblioteca Națională – un loc bun de băut o bere în Chișinău, a decis să-și tragă un rebranding. Așa au apărut câteva feluri noi de bere, niște alune, ici un leu în plus colo unul minus.

Și un nou meniu cu design nou și cred, cel puțin la nivel de intenție, idei noi.

Ideile însă nu s-au dovedit să fie atât de noi. Ba din contra. Îs vechi, prea vechi, păcat de vechi.

Cel care s-a (ne)îngrijit de aspectul grafic a făcut greșeala de a crede că ideile ca și vinul au un gust mai bun dacă au și vechime. O fi adevărat. Pentru idei precum respectul sau onestitatea. Total greșit însă pentru lucruri ce țin de demnitatea femeilor și stereotipurile sexiste. În acest aspect particular trecutul nu reprezintă neapărat un model bun de inspirație.

Întâi că ar fi vorba de sexism. În unul dintre sensurile cuvântului – construirea genului feminin ca atribut exclusiv sexual al genului tare. Femeile ar fi, în această construcție, atribute ori accesorii seducătoare și ”atrăgătoare” pentru o petrecere/companie/adunare (Vă mulțumim că ne înfrumusețați viața!, zicea cineva ca urare la un 8 martie) de bărbați (care, nu-i așa, discută doar lucruri deștepte?).

 

 

Apoi e vorba de reducționism – personalitatea feminină e redusă la corpul sexual și lasciv pe care aceasta îl are …spre folosința și delectarea bărbatului.  Să-i stimuleze acestuia pofta de mâncare și consum comercial.

 

Spre final, dar deloc mai puțin important, e bădărănie și mult prost gust. Degradant pentru femei.

Și pentru că consolidează percepția idioată și dăunătoare că femeile există doar ca corp (lipsit de minte), ca seducție (deci sex…cu mintea și cu dorințele) ori ca accesorii ale plăcerii.

Alte ”reprezentări” tefere despre femei precum femeia ca partener de discuție, ca minte și spirit ori ca individ cu demnitate, nu există.

Zicea un politician local că statul ar trebui să se îngrijească de conținutul lingvistic al publicității din Chișinău – gafe gramaticale, echilibru între limba rusă și limba română. Ar fi loc și pentru un control moral și de demnitate al reclamelor.

 


Oct 4 2011

(anti)feminismele din minte…

Vitalie Sprînceană

 

 

Discriminarea femeii e o chestiune apolitică. Nu că nu s-ar găsi justificări sau formule politice ce ar legitima-o. Nici că sexismul nu și-ar fi făcut loc prin platfomele politice – chemările stridente la restaurarea familiei tradiționale de care-s pline platformele de partid conțin implicit și explicit reguli cu privire la un anume loc al femeii în familie.

Apolitismul dominației masculine se rezumă la persistența acestuia în toate regimurile și sistemele politice. Dincolo de ideologiile care le zidesc.

În capitalism femeia e exploatată și subordonată prin mecanismele modei, standardelor glamuroase și concursurilor de frumusețe. Apoi prin scoaterea vieții casnice și a activității creșterii copiilor din circuitul economic. Și retragerea, pentru aceste tipuri de activitate full-time, zi și noapte, a calității de muncă social utilă. De aia pentru care se plătește salarii.

În societățile tradiționale discriminarea se așează de-a lungul tuturor liniilor sociale: spațiu public, diviziune a muncii, participare religioasă, gospodărie casnică, bătaie regulată.

Socialismul (că-n comunism n-a mai ajuns nimeni) a pornit inițial cu promisiunea că va sparge toate lanțurile oprimării. A început-o cu bucătăria. Cu femeile ce pot, după cum zicea Lenin, să guverneze țara. Și a sfârșit-o cu lecția Instruire prin Muncă la școală, în care băieții învățau lucruri serioase: să prelucreze lemn și metal, să conducă mașini, iar fetele se jucau de-a bucătăresele și erau instruite să coase nasturi. Pentru partea de proletariat care se ocupa de chestiile importante: să apere țara, să conducă submarine. La final au venit ediții în milioane a unor Cărți pentru Băieți și Cărți pentru Fetițe. Care așezau liniile discriminării la loc…

N-a fost o trăsătură mai anti-comunistă a regimului comunist decât asta.

sursa imaginilor.