blog implicat

The Guardian povestește procesul intentat pe motive de rasism ce îl opune pe căpitanul echipei ”naționale” de fotbal a Angliei, John Terry, jucător și căpitan la Chelsea, Londra și Anton Ferdinand, jucător la QPR.

Ferdinand s-a plâns curții că a fost înjurat rasistic. “Fuck off , fuck off …fucking black cunt, fucking knobhead”, ăștia ar fi hulubașii lingvistic ieșiți din gura lui Terry.

”E adevărat că am folosit insulte rasiste”, recunoaște Terry, dar am făcut-o într-un mod sarcastic. Primul monument de prostie. Ca și cum sarcasmul ar justifica înjurătura.

”Nu m-a deranjat să fiu numit cunt”, mărturisește, într-un moment la fel de monumental (în ce privește conținutul de prostie) Anton Ferdinand. Cunt, pentru cine nu știe, e numele popular al organului sexual feminin. E chiar ok. Dar a durut să văd menționată culoarea pielii…Asta ridică insulta la un alt nivel.”

N-o ridică, Antoane. Sper că te dă soția în judecată.

Cafeneaua Petit de lângă Biblioteca Națională – un loc bun de băut o bere în Chișinău, a decis să-și tragă un rebranding. Așa au apărut câteva feluri noi de bere, niște alune, ici un leu în plus colo unul minus.

Și un nou meniu cu design nou și cred, cel puțin la nivel de intenție, idei noi.

Ideile însă nu s-au dovedit să fie atât de noi. Ba din contra. Îs vechi, prea vechi, păcat de vechi.

Cel care s-a (ne)îngrijit de aspectul grafic a făcut greșeala de a crede că ideile ca și vinul au un gust mai bun dacă au și vechime. O fi adevărat. Pentru idei precum respectul sau onestitatea. Total greșit însă pentru lucruri ce țin de demnitatea femeilor și stereotipurile sexiste. În acest aspect particular trecutul nu reprezintă neapărat un model bun de inspirație.

Întâi că ar fi vorba de sexism. În unul dintre sensurile cuvântului – construirea genului feminin ca atribut exclusiv sexual al genului tare. Femeile ar fi, în această construcție, atribute ori accesorii seducătoare și ”atrăgătoare” pentru o petrecere/companie/adunare (Vă mulțumim că ne înfrumusețați viața!, zicea cineva ca urare la un 8 martie) de bărbați (care, nu-i așa, discută doar lucruri deștepte?).

Apoi e vorba de reducționism – personalitatea feminină e redusă la corpul sexual și lasciv pe care aceasta îl are …spre folosința și delectarea bărbatului.  Să-i stimuleze acestuia pofta de mâncare și consum comercial.

Spre final, dar deloc mai puțin important, e bădărănie și mult prost gust. Degradant pentru femei.

Și pentru că consolidează percepția idioată și dăunătoare că femeile există doar ca corp (lipsit de minte), ca seducție (deci sex…cu mintea și cu dorințele) ori ca accesorii ale plăcerii.

Alte ”reprezentări” tefere despre femei precum femeia ca partener de discuție, ca minte și spirit ori ca individ cu demnitate, nu există.

Zicea un politician local că statul ar trebui să se îngrijească de conținutul lingvistic al publicității din Chișinău – gafe gramaticale, echilibru între limba rusă și limba română. Ar fi loc și pentru un control moral și de demnitate al reclamelor.

Discriminarea femeii e o chestiune apolitică. Nu că nu s-ar găsi justificări sau formule politice ce ar legitima-o. Nici că sexismul nu și-ar fi făcut loc prin platfomele politice – chemările stridente la restaurarea familiei tradiționale de care-s pline platformele de partid conțin implicit și explicit reguli cu privire la un anume loc al femeii în familie.

Apolitismul dominației masculine se rezumă la persistența acestuia în toate regimurile și sistemele politice. Dincolo de ideologiile care le zidesc.

În capitalism femeia e exploatată și subordonată prin mecanismele modei, standardelor glamuroase și concursurilor de frumusețe. Apoi prin scoaterea vieții casnice și a activității creșterii copiilor din circuitul economic. Și retragerea, pentru aceste tipuri de activitate full-time, zi și noapte, a calității de muncă social utilă. De aia pentru care se plătește salarii.

În societățile tradiționale discriminarea se așează de-a lungul tuturor liniilor sociale: spațiu public, diviziune a muncii, participare religioasă, gospodărie casnică, bătaie regulată.

Socialismul (că-n comunism n-a mai ajuns nimeni) a pornit inițial cu promisiunea că va sparge toate lanțurile oprimării. A început-o cu bucătăria. Cu femeile ce pot, după cum zicea Lenin, să guverneze țara. Și a sfârșit-o cu lecția Instruire prin Muncă la școală, în care băieții învățau lucruri serioase: să prelucreze lemn și metal, să conducă mașini, iar fetele se jucau de-a bucătăresele și erau instruite să coase nasturi. Pentru partea de proletariat care se ocupa de chestiile importante: să apere țara, să conducă submarine. La final au venit ediții în milioane a unor Cărți pentru Băieți și Cărți pentru Fetițe. Care așezau liniile discriminării la loc…

N-a fost o trăsătură mai anti-comunistă a regimului comunist decât asta.

sursa imaginilor.

Reiau, cu niscaiva modificări, un comentariu plasat în subsolul unei dezbateri de pe criticatac.ro. Dezbaterea pornise dinspre compatibilitatea feminismului cu islamul și ajunsese, nu neapărat surprinzător, la o dispută ce contrapunea universalismul pretins al drepturilor omului relativismului cultural al sistemelor juridice…Răspunsul meu încerca să construiască un pod între cele două ”maluri”…

Deci, feminismul (și prin extensie, orice alte mișcări sociale globale sau locale ce vizează afirmarea unor drepturi individuale sau colective) poate, cred eu, să depășească această capcană a opoziției binare universalism (care riscă să poarte un iz de imperialism colonialist) vs tradiționalism/relativism/naționalism…asta pentru că pot fi, la limită, identificate practici ce prezintă un grad de universalitate, atat ca ocurență cât și ca reacție negativă la ele…

două ar fi cele mai importante:

1) Problema violenței fizice și a vătămării corporale aplicate unor indivizi vulnerabili (în cazul acesta femei), mai ales cand exista legături cauzale directe și relativ scurte ce atribuie responsabilitate directă…În acest sens, mutilarea genitală ar fi o practică condamnabilă, iar tatuajul și purtatul cerceilor (practici de violență fizică practicate în ”lumea bună”) mai degrabă nu. Asta pentru că cerceii reprezintă o alegere – femeile, cel putin în Occident, pot alege dacă poartă cercei sau ba, în timp ce mutilarea genitală e un ritual obligatoriu…Asta ar fi un fel de parte teoretică a argumentului (bucata normativă a dreptului).

Cu cealaltă parte, cea practică, adică cea care ar prescrie seturi de politici, măsuri și instrumente, e mult mai complicat. Asta pentru că dacă punem “No harm to vulnerable individuals!” pe o pancartă și mergem în Africa să facem activism politic, nu reușim mare treabă. A se vedea, în calitate de exemplu, acest excelent articol din The Washington Post ce abordează problema ”testelor de virginitate” în comunitățile zulus. Concluzia nu-i neapărat evidentă: practica cu pricina e încadrată într-o serie de practici culturale și economice care fac ca femeia ce a fost supusă ”procedurii” (rușinoase, după standardele mele de moldovean european educat) să obțină o serie de “drepturi” politice și economice, adică să fie împuternicită (n-am alt echivalent pentru englezescul empowered). Mai mult, chiar pot fi aduse niscaiva argumente ”morale și de eficiență” în favoarea practicii: zice-se că ar ajuta la controlul HIV, graviditate juvenilă și abuzuri sexuale…

Așa încât ar trebui să renunțăm din prima la feminismul din avion, sau cel din biroul cu aer condiționat din New York, Paris, Chișinău sau București. Iar strategiile de luptă cu practica ”testării de virginitate” s-ar cuveni să fie cosntruite cu mare grijă și, obligatoriu, cu contextele sociale,economice și politice ale locului în minte. Apoi, în acest caz, feminismul ar trebui să atace nu practica cu pricina, ci mai degrabă aranjamentele și structurile de dominație economică, politică și simbolică ce o susțin – demontarea lor ar duce la devalorizarea și anularea ulterioară a practicii. La fel cum a fost, aproximativ, în China, cu problema mutilării picioarelor femeii (e o viziune poate simplistă asupra unui fenomen complex, ideea mea însă se rezumă la credința că această practică nu a dispărut în China ca consecință exclusivă a unor decrete ci a fost susținută de eforturi ale societății civile de a devaloriza moral practica mutilării picioarelor feminine).

2) Problema egalității juridice și a oportunităților. Ceea ce ar însemna egalitate în fața legii și în fața oportunităților de angajare, salarizare etc. Identificarea inegalităților și elaborarea unor strategii de corijare reprezintă un minim juridic pentru care, un feminism, poate fi aplicat oriunde, din Europa până-n Africa…

Dificultățile practice sunt și în acest caz enorme. Ar exista întâi un fel de contradiție inerentă însuși sistemului juridic, inclusiv în societățile democratice: deși declarațiile și convențiile privind drepturile omului declară egalitatea formală a indivizilor în drepturi, aceleași mecanisme elaborează mecanisme prin care unele grupuri sociale pot primi tratament special, mai favorabil – așa-zisele drepturi colective. Populațiile indigene, minoritățile naționale, femeile, prizonierii de război, refugiații, copiii – aceste grupuri beneficiază de drepturi speciale ce se referă nu neapărat la individualitatea lor, ci în virtutea apartenenței la o comunitate/grup/colectiv. Astfel, egalitatea formală este ”subminată” de o inegalitate ”normală”.

De aici la legitimarea drepturilor unor comunități de a opera practici dubioase și discriminatorii asupra unor membri ai grupului cu pricina, nu e departe…

Soluția ar fi ca, pentru ”tradițiile culturale naționale sau etnice” să fie aplicat un algoritm prin care, dacă practica cu pricina nu contrazice punctul 1 și 2, e ok.

Argumentele “relativiste” nu mi se par neapărat grozave.

Problema fundamentală a filozofiei și practiii drepturilor omului nu constă neapărat în relativitatea lor, adică în faptul ca originează în tradiții culturale particulare, că n-au fundamente sacre ori transcedentale, sau că n-ar fi intrinsec universale. Faptul că un contract între mine și bancă nu-i semnat, binecuvântat sau întărit de Dumnezeu, ci e încheiat între mine muritorul și banca (muritoare și lumească și ea), nu face contractul mai puțin real sau valabil. Nici nu prea cred  că aș putea reclama drepturi culturale sau idiosincrazii personale pentru a mă eschiva de la acest contract…

Conflictuală și mult mai periculoasă este politica drepturilor omului, înțeleasă atât ca înregimentarea filozofiei drepturilor omului în bătăliile politice (să mai zic că utilizarea retoricii feministe în țări precum Irak și Afganistan, înaintea, în timpul și după invazia americană a dăunat enorm proceselor de emancipare reală a femeilor întrucât discursul feminist a început să fie perceput ca imperialism cultural vestic, iar anti-feminismul a fost integrat în ”rezistența culturală”), dar și a utilizării drepturilor omului în scopuri discriminatorii (cum este cazul unor țări, inclusiv noi, care ne dăm după gardul tradițiilor culturale pentru a da la bot, și pentru a permite și altora să dea la bot femeilor lor).

p.s. datorez enorm unor lecturi revelatorii precum excelenta analiză a mișcărilor sociale a Margaretei Keck și Kathrynei Sikkink în ”Activists beyond borders” (1998) sau minunata investigație a practicilor globale de promovare a justiției sociale scrisă de Fuyuki Kurasawa.