Ieri la Moldox am văzut To be a Miss (2016), un film despre industria concursurilor de frumusețe din Venezuela. Pornind de la faptul că Venezuela ar fi dat cele mai multe Miss Universe, autorii documentarului urmăresc traiectoria a cîtorva fete care au pornit pe drumul de a deveni Miss Oraș-Sat-Regiune-Țară-Univers (sper că cineva în spațiul cosmic se rîde de ambiția noastră de a face topuri pentru întreg universul).
Filmul trasează bine contextul social care alimentează această industrie: moda concursurilor de frumusețe, ațîțată de mass-media, industria cosmetică și cea a chirurgiei plastice (una dintre femeile intervievate zice că 70 % din femeile din Venezuela ar face chirurgie plastică iar aproximativ 20 % din venitul unei familii ar merge pe produse cosmetice), faima și ”recunoașterea” socială de care se bucură cîștigătoarele concursurilor, rețelele de ”profesioniști” (de la missologiști, adică experți în corpuri de femei, la agenți de vînzări, paznici, doctori, transportatori și un fel de semi-proxeneți care ”ajută” femeile să-și găsească sponsori (participarea la concursuri e cu taxă de cîteva mii de dolari), modul în care concursurile de frumusețe ajung să fie considerate drept parte a ”identității venezuelene”.
La fel, filmul extrage și istoriile personale ale femeilor care participă la aceste consursuri: scenariile aspiraționale (în care participarea la concurs e un fel de ”vis” împlinit), dorința de a obține recunoaștere și faimă, dorința de a evada din sărăcie (prin intermediul unui concurs de acest gen care oferă ulterior sponsorizări și bani pentru apariții în publicitate).
Foarte informativ (și dramatic) este și focusul pe modul în care femeile își modelează în mod natural (exerciții la sală, regim alimentar) și artificial (chirurghie plastică, intervenții chirurgicale de adaos sau tăiere) corpurile pentru a corespunde ”standardului de frumusețe” (despre care, una din participante are spre sfîrșit o meditație revelatorie: Miss-urile acestea nu reprezintă femeile venezuelene, în nici un fel tipul de femeie care cîștigă aceste concursuri nu corespunde cu modul cum arată femeile de aici. El este un tip de ”frumusețe” artificial, o creație artificială făcută pentru aceste concursuri.)
Filmul e, în mod evident nu doar despre Venezuela.
E despre:
– dominația patriarhală care creează nișe economice, sociale și culturale specializate pentru femei în care acestea pot obține ceva recunoaștere și o anumită putere. Nișa concursurilor de frumusețe e una din ele. E comodă și contribuie mult deopotrivă la naturalizarea dominației, la reproducerea inegalităților dintre sexe (bărbații au banii, femeile sînt puse în situația de a-și vinde corpurile mutilate) și la pacificarea femeilor (stimulate să se ocupe de concursuri de frumusețe, nu de procese de eliminare a discriminării, construcție a unor mecanisme ce ar promova egalitatea între sexe sau politici publice ce ar viza eliminarea inegalităților). Am citit filmul și în altă cheie, conform celuilalt sens al cuvîntului ”miss” – absență. Adică, cum să fii ca femeie o absență în societate? Păi, prin a fi miss frumusețe.
– modul în care diverse industrii globale (cosmetică, entertainment) construiesc circuite globale ale unor bunuri – în acest caz ”frumusețea”, despre care prietenul Ian Feldman zicea, în cadrul discuției că este un bun inexistent fără o altă logică sau finalitate decît profitul. Adică, prin variile tipaje de femei frumoase construite în reviste, laboratoare și concursuri de miss (simple discursuri), aceste industrii reușesc să extragă profituri cît se poate de reale.
– felul în care aceste industrii globale se pliază pe contexte culturale și politice locale (de exemplul modul în care ”concursurile de frumusețe devin parte a identității naționale”, prilej de mîndrie etc) și le introduc pe acestea în circuitele economice și culturale globale.
– modul în care asemenea practici sînt percepute, de către populațiile angajate în producerea și reproducerea lor, ca fiind aspirații profesionale, cariere și vise de împlinit. Adică cum ajungem ca femeile din societățile noastre să ”viseze” să ajungă miss, adică să-și dorească să fie obiectificate.
– de aici și modul în care trebuie să construim critica culturală și politică a acestor practici – prin a identifica atît circuitele economice ale industriilor globale de entertainment, dar și hegemoniile unor modele culturale (standardele de frumusețe vestice care ajung să fie norma și etalonul cu care se compară femeile din alte părți ale lumii dar și modelul în raport cu care acestea își transformă corpul propriu), articulațiile locale, deopotrivă politice și culturale ale acestor dominații globale (prin integrarea lor în identitatea națională sau în scenariile aspiraționale). De asemenea este nevoie să discutăm și despre infrastructura culturală, economică și politică necesară pentru a asigura egalitatea între sexe.
Într-un cuvînt, un film bun care dă mult de gîndit.