Sep 30 2013

Dumnezeu nu are,totusi, adresa juridica (despre cum sa nu faci apologetica crestina)

Vitalie Sprînceană

A scris Moni Stănilă un editorial în ziarul Timpul de Dimineață despre biserica ortodoxă. În care se lamentează că diverși atei inconsecvenți atacă această instituție iar mai recent, ce obrăznicie!, ar fi îndrăznit chiar să sugereze că noul Papă de la Roma ar fi mult prea dinamic, energic, reformator și deschis decât Patriarhii locali.

Nu-s atât de megaloman încât să cred că tot internetul vorbește de persoana mea, dar cumva mă regăsesc ca țintă a acestui articol – fac parte din tagma agnosticilor care privesc în ogrăzile altor credințe și mai și dau uneori în obraz bisericii ortodoxe pentru lene și lipsă de moralitate.

De aia voi fi obraznic și voi da o replică.

– Ateismul e o atitudine ce descrie relația față de (in)existența lui Dumnezeu/ a unei Cauze Primordiale. Ateismul nu reprezintă o atitudine negativă față de instituția bisericească cu imobile și cu adresă juridică ce pretinde că asigură legătura cu transcendența. Numele acestui tip de atitudine negativă față de Biserică e anti-clericalism și nu coincide deloc cu ateismul. Mai mult, există destule grupuri religioase – mai ales în protestantism – ce sunt explicit anti-clericale!

– Ateii ar trebui desconsiderați când vor postula, în locul Dumnezeului creștin, sau al lui Iehova, sau Allah alt[ transcendență – Națiunea, Unicornul Roz, Bomboanele Bucuria sau Amaretto Valea Perjei. Când însă vorbesc despre instituția socială/fiscală/juridică/politică numită biserică, ateismul lor nu este diminuat, nici sporit…

Înțeleg rostul acestui truc al bisericii: dacă dai în noi, dai în Dumnezeu, dar el e doar un truc retoric, nimic mai mult. La limită, Bibliile nu menționează nici pe Papa de la Roma, nici pe Patriarhul de la București (sau Moskova), așa încât poate nu-i o nebunie să cerem și Bisericii să probeze legătura cu Dumnezeu!

– Mă ”bucur” că în mediul ortodox e la modă să nu citești ceea ce comentezi (“Nu am citit declaraţia completă a pontifului şi nici nu e nevoie.” ) Semn de ”înaltă sănătate morală”. Poate era mai bine pentru Moni s-o citească totuși, și să citească și alte declarații ale Papei/rabinilor/imamilor/monahilor budiști.

Observ, cu stupoare, că Moni ia de la bolșevicii pe care-i critică în același număr al aceluiași ziar obiceiul de a judeca idei exclusiv în baza ”orientării religioase”, adică de clasă, a celui care le emite.

Altfel, interviul Papei, despre care vorbesc inconsecvenții, ateii și căpcăunii, și pe care ortodocșii nu-l citesc conține câteva revelații. Una ar fi o pledoarie a papei împotriva dominației unui tip de discurs, atât în interiorul bisericii cât și în afara ei, ce circumscrie domeniul religios doar la propoziții despre avort și sex. Papa sugerează că acest discurs ar trebui extins considerabil pentru a cuprinde și alte sfere ale vieții umane: inegalitățile economice (sensul metaforei cu biserica în calitate de spital de război), solidaritatea cu săracii, dimensiunea comunitară a credinței, depășirea închistării credinței în teologie elitistă (sensul altei metafore, cea despre sanctitatea obișnuită, adică sfințenia ce ține nu de eforturile supranaturale ale unor atleți creștini, ci de efortul zilnic al unor oameni obișnuiți ce reușesc să-și păstreze decența și umanitatea în condiții crunte).

– Ținta ”atacurilor atee” nu e negarea existenței lui Dumnezeu (de asta se ocupă zănaticii alde Dawkins), ci absența aspectului carității și solidarității sociale – prezente abundent în Biblie, dar lipsă în Biserica ortodoxă.

Cred că ar fi de zeci de ori mai multe discuții despre sărăcie și caritate în Biblie, decât referințe la ”păcatul homosexualității”.

În fine, înțeleg că e mult mai ușor sa te aperi de dușmani imaginari (atei, comuniști) decât să vorbești despre problemele reale ale bisericii – cooptarea acesteia de către capitalismul oligarhic local, subordonarea totală față de stat, calitatea proastă a cadrelor să modelul îndoielnic de conduită morală ce-l oferă…

Mă rog, astea-s doar obsesiile ateilor. Pentru că creștinii ”adevărați” încă-s prinși cu alte ocupații – de exemplu să stabilească dacă credința lor personală e conformă cu nu știu care sfânt bizar din secolul X.


Sep 20 2013

Embargoul rus de ieri si durerile moldovenesti de azi si maine

Vitalie Sprînceană

Decizia Serviciului Sanitar rus de a sista importul de vinuri moldovenești cauzează destule efecte perverse la Chișinău: sporește numărul și puterea celor cu atitudini anti-rusești (nu e neapărat vorba despre anti-rușii de profesie alde Vitalia Pavlicenco sau Mihai Ghimpu, ci de grupuri eclectice, de obicei apolitice), leagă consumerismul de sentimentul național (prin politizarea consumului – Dulce-i vinul de acasă, nu ca vodka rusească!, Vinul nostru e mai sănătos decât vodca voastră! etc.) complică la infinit viața minorității ruse în Moldova (care nu a fost prea ușoară nici pînă acum), conferă proiectului de integrare europeană o aură mesianică nemeritată (destul de paradoxal că rușii ”opaci” și-au enunțat condițiile de aderare la Uniunea Vamală – gaz ieftin și posibilități de export, în timp ce europenii ”transparenți” au secretizat în totalitate textul DCFTA, deși am avea interes să vedem care sunt parametrii negociați pentru drepturile muncii, tarife și taxe vamale, cote de export pe anumite categorii de produse).

(sursa Publika TV, campania SUSȚINE MOLDOVA)

Totuși efectul cel mai mare al embargoului stă în proliferarea mesajelor de încurajare, apelurilor la unitate, chemărilor la demnitate și alte trucuri retorice al căror numitor unic e invocarea nevoii de a fi solidari și patrioți, de a uita de lucrurile ce ne despart și de a căuta podurile ce ne leagă.

(sursa Adevărul Moldova)

N-ar fi nimic rău în aceste încercări de a construi o comunitate chiar dacă în condiții drastice de presiune externă.

Problema cu mesajele de solidarizare este că acestea rătăcesc din nou dezbaterea cu privire la cine e vinovat de situația în care ne aflăm și trimit răspunsul din nou în exterior, pe criterii geopolitice. Și de data asta vinovații sunt ei, adică alții.

Chit că în cazul BEM nu rușii ci reprezentanții statului moldav prin instituțiile sale – Banca Națională, Ministerul Finanțelor – au falimentat cu multă pricepere banca.

Chit că, în plin potop de retorică patriotardă și apeluri la solidaritate, Guvernul (a se înțelege interese private) decide să desconsidere decizia Curții Constituționale de înghețare a procedurilor de concesiune a Aeroportului Chișinău și să meargă cu concesiunea mai departe așa încât Curtea a fost nevoită să mai suspende încă o dată hotărîrea de Guvern.

Chit că, în chiar mijlocul avalanșei de declarații despre dorința sinceră a moldovenilor de a se aventura în proiectul UE, despre cît de democratică e UE și cît de coruptă și autoritară e Federația Rusă, găgăuță Dorin Chirtoacă declară fără tupeu că dacă va fi nevoie partidul său va falsifica alegerile dar va ajunge oricum în Parlament.

Tocmai când ieșisem din mocirla etnico-geopolitică (Tu cu cine ții, cu România ori cu Rusia? Câte creioane ne-a dat România?), tocmai când ne-am pricopsit cu un fel de opoziție ceva mai teafără (care interoghează fiecare pas al puterii, divulgă scheme subterane), tocmai când, în sfârșit, am început să discutăm cum aranjăm țara,  uite că vine acest set de atacuri economice ruse ce ne aruncă din nou unde eram, în zona întrebărilor primitive: rus vs român, european vs euroasiatic etc.

Așa încît embargoul rus amînă indefinit o discuție națională foarte necesară:

– Despre gestiunea ineficientă (și chiar criminală pe alocuri) a proprietății publice atît la nivel central (BEM, Air Moldova, Aeroportul Internațional Chișinău, Franzeluța și alte zeci de cazuri) cît și la nivel local (irosirea spațiului verde al orașului în favoarea unor interese politice și economice, aranjamentele dubioase între Primăria Chișinăului și unii agenți economici în scopul exploatării comerciale a spațiului public).

Povestea ideologică a ”statului ce nu știe să-și administreze proprietățile” trebuie înlocuită cu cea a statului moldovean care administrează proprietățile sale prost în mod conștient sub controlul unor interese oligarhice.

La această poveste ar trebui adăugată o nuanță importantă – insistența FMI și a altor organizații internaționale pe procesul de privatizare a proprietății de stat. Că FMI nu crede în proprietate de stat și recomandă, ca măsură de ajustare structurală, transferul proprietății de stat în grijă privată, e treaba FMI. Că guvernele succesive ale Moldovei (de la zănaticii ce au demarat programul național Pămînt, la comuniștii ce au semnat aderarea la Organizația Mondială a Comerțului și la aie-iștii ce au pus semnăturile sub memorandumurile cu FMI) au preferat să nu gîndească și să sacrifice interesul pe termen lung al statului/poporului în detrimentul unor interese imediate de partid sau oligarhie e o altă poveste. În care putem interveni.

– Despre acapararea și exploatarea bunului public de către grupuri private – un bun exemplu ar fi transportul public din Chișinău, împărțit între microbuze/autobuze private, ce aparțin unor persoane cu legături la primărie/consiliul municipal/partide, și autobuze/troleibuze publice ce aparțin statului dar care se află într-o stare jalnică și nu pot fi dezvoltate tocmai din cauza că banii ce provin din majorarea fluxului de pasageri transportați merg în buzunare private și de partid.

– Despre conflictul social moldovenesc ce nu se întinde de-a lungul liniilor etnice (activistul vorbitor de limbă rusă Vitalie Voznoi nu a avut probleme să organizeze întreaga vară proteste împotriva unui pretins mare apărător al drepturilor rușilor, vorbitorul de limbă rusă Valeriu Klimenko), ideologico-partiinice (comuniștii și liberalii, liberal-democrații și comuniștii, democrații și comuniștii – toate partidele și partiduțele au știut să ignore diferențele ideologice și de platformă atunci cînd a fost vorba de interese materiale, cum e, bunăoară, ședința de rușine a Consiliului Municipal Chișinău din 5 septembrie cînd liberalii și comuniștii și-au dat păduri și parcuri reciproc prin vot comun, fără a căuta că-s dușmani retorici, semn că retorica e pentru alde găgăuță de la ziare), religioase, geopolitice (adepții aderării la UE sunt la fel de săraci/bogați precum adepții aderării la Uniunea Vamală) sau lingvistice. Din contra, inegalitățile împart grupurile etnice, lingvistice, religioase și lingvistice în oameni săraci și bogați, în inși cu acces la resurse și inși lipsiți de acces, între zone geografice cu infrastructură socială (transport, educație, ocrotirea sănătății) bună – în temei Chișinău, și zone cu infrastructură socială proastă sau lipsă cu totul (restul Moldovei), în cei care controlează activități economice și pot să influențeze și cei care sunt controlați și influențați. Conflictul social moldovenesc ține de grupuri de vârstă, de poziționare geografică, de distribuție a infrastructurii sociale, de statut social, de clasă la urma urmei (mecanismele prin care inegalitățile sunt reproduse – educație, acces la ocrotirea sănătății, acces la informație – reprezintă un alt nume al clasei).

– În fine, despre semnificația și conținutului procesului de integrare europeană.

Cum se face că acesta poate conține deopotrivă practici bune (reconstrucția infrastructurii drumurilor în Moldova, eficientizarea și supravegherea justiției, adoptarea unor legi anti-discriminatorii), practici îndoielnice (privatizarea la grămadă pe prețuri derizorii a activelor statului) și practici de-a dreptul criminale (atacurile raider la sistemul bancar, spălarea banilor ruși murdari în băncile moldovenești, acapararea instituțiilor de stat de către partide ce au pus pe alocuri Acordurile de Alianță mai presus decît Constituția, complicitatea instituțiilor de stat în diferite crime: trafic de influență, proxenetism, contrabandă cu țigări)?

De ce sintagma ”integrare europeană” a ajuns să acopere cârdășii și înterese personale? De ce procesul de integrare europeană și negocierile legate de acesta – DCFTA în primul rînd – sunt lipsite de transparență iar textele acordurilor sunt ascunse de ochii publicului?

De ce proiectul de integrare europeană nu a fost trecut printr-un referendum așa încît să aibă și binecuvîntarea cetățenilor Moldovei?

…Mult, mult prea devreme a venit acest embargo.


Sep 19 2013

Lecturi radicale

Vitalie Sprînceană

Contrar părerii comune, deci, socialismul nu a eliminat sfera privată; el a distrus sfera publică – ca ideal, nu ca instituție. El a transformat sfera publică într-un ”celălalt” străin într-o măsură atît de mare încât  o nouă sferă publică a apărut după 1989 ca o reacție împotriva ”publicului” per se. Socialismul și-a construit, astfel, propriul cal troian ce nu doar că a i-adus sfârșitul dar a și speriat  generațiile ce au trăit pe durata lui împotriva oricărei ideologii ce propovăduiește binele  comun așa încât abilitatea lor de a crea o alternativă viabilă, fie ea democrație sau altceva, a fost serios compromisă. Mai încolo, socialismul a propulsat o întreagă armată, o veritabilă coloană a cincea, de nihiliști publici și entuziaști privați în lumea de după 1989. (…) Prin asediile asupra privatului, prin exagerarea sferei publice, prin crearea unor ziduri brutale între aceste domenii, socialismul a aranjat scena pentru o lume în care zidurile brutale persistă, dar în care deja sfera publică e sub asediu. (Sonia Hirt în Iron Curtains: Gates, Suburbs and Privatization of Space in the Post-socialist City, 2012, p.22)

* * * *

Ziarul Liberation publică, în ediția de week-end, 14-15 septembrie, un dosar despre criza economică și despre creativitatea comunităților în privința căilor de supraviețuire a efectelor acesteia. Concluzia dosarului: trebuie să ne reamintim de socialitate, de facerea lucrurilor în comun și de valoarea economică a unor bunuri culturale precum cooperarea și solidaritatea.

* * * *

Kiril Medvedev scrie, în numărul  82 (iulie-august) al revistei  The New Left Review un articol în care trece în revistă poezia politică rusă contemporană. Așa l-am re-descoperit pe Vadim Lungul, poet moldovean de limbă rusă, activist și om implicat.


Sep 14 2013

poem rural

Vitalie Sprînceană

În satul meu dintre dealuri

nu a mai fost ridicată o casă nouă

de vreo 10 ani.

Paragini au crescut din grădini și

lacăte permanente au apărut pe unele uși –

păzesc singurătățile să nu iasă pe uliță.

Copii fără viitor frământă glodul

spre școală, spre cireadă ori spre magazin,

adulți și bătrîni fără bani duc sape pe umăr

și saltă țărîna din câmpuri pentru a sădi

un bob-două de fasole cu nădejdea

că vara le va înmulți.

Patru lucruri au rămas stăpîne în sat:

Deznădejdea, Alcoolul, Dumnezeu și Moartea.

Deznădejdea – traiul la nesfîrșit al trecutului,

Alcoolul e pentru prezent,

Dumnezeu e speranța unui viitor

iar Moartea joacă de nevoie rolul realistului.


Sep 13 2013

Pozitia Copilului (2013)

Vitalie Sprînceană

Poziția Copilului (2013). Mi s-a părut indecis filmul – pornește tocmai două povești: cea a Româniilor multiple (a bogaților și amărâților, a celor cu pile și relații și a celor cu legea șchioapă și bunul simț, a celor cu noroc și a celor cu ghinion) și cea a unei familii disfuncționale – dar nu reușește s-o scoată la capăt cu bine vreuna.
Acolo unde era loc de săpat, adică în cameleonismul oamenilor legii care-s întâi oameni și pe urmă slujitori ai legii (polițistul ce vrea favoruri, pilele ce dau telefoane și rezolvă probleme) sau în ipocrizia proaspeților îmbogățiți ce gustă cultură înaltă (opere, romane elitiste) dar care sînt gata să se milogească în ultimul hal când e vorba de osul lor, acolo regizorul a preferat să înece socialul (politicul într-o accepție mai largă) în emoțional.
Iar în emoțional – un întreg ocean inutil de lacrimi.


Sep 10 2013

SPACES: Spatii revendicate – atelier de cartografiere / Reclaimed spaces – mapping workshop

Vitalie Sprînceană

Împreună cu Levente Polyak și cu Asociația Oberliht demarăm azi la Casa Zemstvei un atelier de cartografiere. Scopul acestui atelier este de a instrui activiștii în privința modalităților de utilizare a tehnologiilor informaționale (web alerte, website-uri, bloguri și hărți) pentru o mai bună coordonare a eforturilor lor și pentru a îmbunătăți comunicarea între activiști, între activiști și autorități, între activiști și cetățeni. Ne propunem să oferim activiștilor instrumente mai eficiente și să îi ajutăm să utilizeze din plin posibilitățile social media/internet pentru a facilita procesul de construire a unei societăți civile robuste.

Atelierul are drept țintă practică inițierea activiștilor în diverse tehnologii și metode de cartografiere colectivă (crowd mapping). Aceștia vor învăța să trimită, să editeze și să organizeze reclamații precum și să ofere vizibilitate și publicitate adițională rezultatelor.
Mai multe detalii în privința atelierului pot fi găsite la această adresă:
http://chisineu.wordpress.com/2013/08/29/spatii-revendicate/

PROGRAM

Ziua 1 (10 septembrie, 2013)
18.00 Prezentarea obiectivelor atelierului
18.30 Prezentarea posibilităților cartografierii colective (crowd mapping): evoluție, posibilități, limitări, Q&A.
19.00 Prezentarea participanților, discuție deschisă despre rezultatele scontate ale cartografierii
19:30 Stabilirea criteriilor de selecție pentru site-urile vizitate

Ziua 2 (11 septembrie, 2013)
9:00-12:00 Vizitarea a 6-8 locuri în Chișinău
– site demolat (arhitectural/istoric)
– construcție ilegală (anexă sau în curțile blocului)
– acaparare a proprietății publice
– parc
– parcare ilegală
– teren de sport
– cinematograf demolat
– bd. Cantemir
– zone periculoase pentru gay și alte minorități
– absența infrastructurii pentru oameni cu dizabilități

13:00 Evaluarea vizitei și rezultatelor vizitei
14:00 Organizarea informației și încărcarea ei pe site-ul crowdmap
15:00 Discuția rezultatelor și problemelor
16:00-17:00 Discuție despre posibilitățile cartografierii

1 zi plină de muncă practică cu cartografiere colectivă/internet/instrumente și tehnologii aferente

Ziua 3 (12 septembrie, 2013)
10.00 Vizite individuale ale unor locuri

15.00 Organizarea informației și încărcarea conținutului pe site
18.00 Prezentarea publică a hărții
19.00 Discuții despre viitorul proiectului de cartografiere colectivă: planuri și perspective


Sep 8 2013

Rosia Montana e un prilej de a discuta despre Romania

Vitalie Sprînceană

E mai mult decât bine că o problemă – Roșia Montană – servește drept atelier de discuție și acțiune pentru o dezbatere mai largă asupra stării țării în general. E semn că mișcările de opoziție au viziune.
Subscriu integral la Manifestul grupului Mâna de LucruRoşia Montană e mai mult decît Roşia Montană!